Fie de
la greci, fie de la ruşi sau de la alţi vecini, a împrumutat-o în Evul Mediu
boierimea româna, la care ea se opera în felurite moduri, niciodată însă cu
amestec de sânge. Cu vreo trei secole înainte, Domnul moldovenesc Ştefan Tomșa,
pentru a se face frate de cruce cu o rudă a lui Iacob Basilic, împărţi cu el „o
turtă în formă de cruce”: „bolum panis în crucis formam compositum”,
ceea ce - observă contemporanul Sommer - se considera la români ca cea mai sacră legătura:
„sanctissimum apud illos foedus existimatur”. Iarăşi cruce, dar nici o picătură
de sânge!
De
această înfrăţire boierească, eminamente creştină, slavă sau greacă din veacul
de mijloc, diferă cu desăvârşire înfrăţirea ţărănească, mai bine zis haiducească,
acela despre care ne vorbeşte dl. V. Alexandri: „când doi bărbaţi se decideau a
se înfrăţi, trebuia să-şi facă pe braţul drept câte o tăietură în formă de
cruce şi să unească sângele lor”. Aici crucea joacă un rol cu totul secundar,
fondul consistând în amestecul sângelui prin care doi indivizi, străini unul
altuia din fire, deveneau artificial „de acelaşi sânge”.
În
acest amestec al sângelui se cuprinde întregul simbolism al operaţiunii. Nici
slavii, nici grecii nu-l cunosc; din toate popoarele balcanice, îl au numai românii
şi albanezii. La prima vedere s-ar putea conchide că o instituţie atât de
originală, identică la două naţionalităţi pe care le leagă comuna lor descendenţă din antica ginte tracică, ar fi o moştenire
rămasă de la aceasta din urmă, adică
prin daci la noi şi prin iliri în Albania. O asemenea concluzie ar fi însă prea
pripită.
Întâi,
obiceiurile străbune în genere nu se conservă la un popor, în curs de sute şi
mii de ani, că aceeaşi tenacitate cu care se păstrează elementele lingvistice
câteva secole sunt de-ajuns în această privinţă pentru a metamorfoza mai-mai cu
desăvârşire o societate. Al doilea, dacă nu astăzi, în veacul de mijloc aceeaşi
datină se găseşte la o grămadă de neamuri eterogene, care mai toate, mai mult
sau mai puţin, direct şi indirect, au fost în contact cu românii şi cu
albanezii.
Al
treilea - o consideraţiune foarte importantă - în Evul Mediu frăţia de cruce
prin amestec de sânge ne întâmpină exclusiv la păgâni, de la care atunci, după
propria mărturie a fântânilor contemporane, ea s-a comunicat, prin relaţii
internaţionale, unora dintre popoarele creştine, ceea ce probează că, chiar
dacă o vor fi avut vreodată strămoşii acestora în epoca păgânităţii lor, totuşi
posteritatea o pierduse deja mai dinainte, sub influenţa creştinismului.
Ungurii,
la intrarea lor în Panonia, în sec. IX, când încă erau păgâni în toată puterea
cuvântului, îşi întăreau jurămintele de fidelitate prin băutura sângelui
amestecat şi cronicarul maghiar se grăbeşte a adăuga că aceasta se făcea anume
păgâneşte: „more paganismo”. La 1189 împăratul Frederic Barbarossa îi mustra pe
bizantini că s-au aliat cu păgânii, „bând reciproc sângele amestecat, curs din
împungerea venei precordiale, ceea ce - observă el - este „obiceiul sarazinilor
la legarea amiciţiei”.
Du Cange
citează o acuzaţie identică, rostită într-un mod şi mai energic, pe care o
făcea grecilor împăratul Baldovin de Flandra: „după spurcata datina a păgânilor, voi vă
înfrăţiţi cu dânşii bând sângele unul altuia” şi mai aduce un pasaj foarte
important din cronicarul englez Mattew Paris din sec. XIII, unde se descrie cu amănunte alianţa prin băutură de sânge la păgânii
celţi din Irlanda. Despre unguri ne-o spune „notarul regelui Bela”; despre
Cumani - Joinville; sub epitetul general de păgâni, Frederic Barbarossa şi
Baldovin de Flandra înţeleg nu atât pe arabi, cât pe acei turcomani la care
trecuse atunci în răsărit moştenirea lui Mohamed; în fine, scriitorul oriental
Zakharia Khazvini, mort la 1283, descrie frăţia prin amestec de sânge la
tătarii din timpul său.
Ni se
pare incontestabil că ţăranii romani, poate şi albanezi, au căpătat această
instituţie de la cumani, combinând-o mai târziu, pentru ca s-o apere contra
cenzurii bisericeşti, cu datina de tot diferită a frăţiei prin crime, pe care au conservat-o pură, fără amestec de
sânge, slavii, grecii şi vechea boierime română.
B.P.
Haşdeu
Trimiteți un comentariu