Bogumilii

Written By Dragos Gros on duminică, 30 martie 2014 | 08:28



 În secolul al XIII-lea toţi sectarii neo-maniheiști din întreaga Europă erau cunoscuţi sub numele de „bulgari”. Deja Du Cange adunase în această privinţă mai multe texte decisive. Aşa, călugărul Matei Paris zice în anul 1238: „Ipsos autem nomine vulgari Bulgaros appellavit, sive essent Paterini, sive Joviniani, vel Albigenses, vel haeresibus maculati”. Un alt cronicar din aceeaşi epocă, în anul 12o7: „Per idem tempus Bulgarorum haeresis execranda, errorum omnium faex extrema, multis serpebat în locis, tanto nocentius, quanto latentius, sed invaluerat maxime in terra Comitis Tolosani et Principum vicinorum”. Guilelmo de Nangis zice în anul 1223 despre regele Filip-August: „Envoia son fils en Albigeois pour destruire l'heresie des Bougres du pays”. Un episcop catolic afirma chiar atunci că albigensii erau supuşi unui papă din Bulgaria: „quem haeretici Albigenses Papam suum appellant, habitantem in finibus Bulgarorum”.

Printr-o scădere semasiologică, foarte obişnuită în istoria tuturor limbilor, cuvântul bulgarus „eretic” a ajuns în Occident, sub forma franceză de bougre şi bougresse, ceea ce însemna viciile cele mai ruşinoase. Dar o soartă analogă a avut tot acolo şi numele de vlachus, blachus „roman”. În spaniolă, începând din secolul al XIV-lea, cuvântul vellaco, vellacho, bellaco înseamnă „maraud, coquin, fourbe”; la francezi acelaşi termen este blaische, blesche, bléche „trompeur, homme de mauvaise foi”. Deja bătrânul Huet recunoscuse că această vorbă nu este altceva decât o formă medievală a numelui valaque, ceea ce constata de asemenea Francisque Michel, mai adăugând el că în argoul francez până astăzi blêche vrea să zică „vagabond, gueux”. Dacă bougre = Bulgarus datează din epoca albigensilor, de ce oare să nu fie tot de atunci blêche = Blachus, cu atât mai mult că cuvântul este popular numai în Franţa şi în Spania, de ambele laturi ale Provenţei ? De aici ar rezulta că românii, în sec. XII-XIII, vor fi luat o parte aproape egală cu bulgarii la răspândirea bogumilismului în Europa.

Am spus mai sus ca doctrina bogumilică este o transformare a manicheo-pavlicianismului. Însuşi Schmidt, care încearcă din răsputeri a separa dualismul european de cel asiatic, este silit a nu ascunde ca în secolul al IX-lea Paulicienii din Armenia făceau o activă propagandă în Bulgaria, că maniheismul a exercitat de timpuriu o durabilă influenţă asupra manăstirilor greceşti şi că în Tracia, în fine, tărâmul bogumilismului fusese bine preparat mai cu seamă printr-o colonie armeană pavliciană, pe care împăratul Ion Tzimisces, armean el însuşi, o stabilise pe la 970 în preajma oraşului Filipopoli.

Teologul rus Golubinskij rosteşte fără şovăire că erezia bogumililor nu este decât o continuare modificată a ereziei armenilor pavlicieni, a căror aşezare în Bulgaria începuse, cu mult înainte de Tzimisces, deja sub împăratul Constantin Copronimul, între anii 741-775. Istoricul cel mai recent al vecinilor noştri de peste Dunăre, d. Jireček, nu vede de asemenea în bogumilism decât cel mult o reformă a acelui pavlicianism armean, care în secolul al X-lea era deja atât de înrădăcinat în Tracia, încât poseda acolo şase centre bisericeşti în diferite direcţii. Nu mai puţin categoric se pronunţă, în același sens, cel mai nou istoric al bogumilismului, d. Korolev. Mai pe scurt, aceasta provenienţă armenească a doctrinei bogumilice ni se pare a fi mai presus de controversă, rezultând dintr-o înlănţuire firească a unor fapte istorice incontestabile.

Se ştie că pavlicienii aveau o veneraţie specială pentru apostolul Pavel, considerându-se urmaşi direcţi ai celui mai liberal dintre discipolii lui Cristos. Ei pretindeau a fi „creştini de-ai Sfântului Pavel”, de unde poate însuşi numele de Paulicieni. Ei bine, întocmai aceeaşi pretenţie o aveau românii până în secolul al XVI-lea şi mai încoace, deşi altminteri păreau a fi foarte corecţi în credinţele lor religioase.

La 1527, venind în Moldova sasul Georgios Reicherstorffer, ca ambasador din partea regelui ungar Ferdinand, a aflat aici că românii se cred a fi conservat intactă religia Sfântului Pavel: „gens ista Moldavica - S. Pauli, ut ipsi volunt, religionem hactenus iam inde ab initio non sine summa veneratione et pietate coluit”. Tot aşa un boier moldovean îl încredinţa pe la 1536, pe un diplomat german, că Petru-Vodă Rareş este creştin de legea „Sancti Pauli”. Până pe la 1699 existau în Transilvania români care-l puneau pe Apostolul Pavel mai presus de toţi sfinţii, iar un proverb săsesc zice până astăzi în bătaie de joc: „er hat sie verlassen, wie Sanct-Paul die Bloch” (el i-a părăsit, ca Sfântul Pavel pe români).

Aceasta extremă preferinţă pentru marele apostol al ginţilor, preferinţă care la o adică s-ar putea explica în multe feluri, să fie oare o reminiscenţă a pavlicianismului în Dacia lui Traian? Oricum ar fi fost, sau că ideile dualiste se vor fi introdus la români deja în cursul Evului Mediu, ori nu, să aruncăm acum o privire asupra fondului doctrinei bogumilice. Aşa numitele erezii ne sunt cunoscute, în general, numai după aprecierile adversarilor lor, căci biserica dominatoare avea totdeauna grijă a nimici orice cărţi heterodoxe, mai ales pe cele dogmatice. Principalele două fântâni contemporane despre fondul acestei erezii, aş putea zice chiar unicele fântâni, sunt grecul Eutimiu Zygadenos, care trăise pe la începutul secolului al XII-lea şi preotul bulgar Cosma de pe la finele secolului al X-lea. După aceştia, bogumilii credeau că Dumnezeu avusese doi fii: pe cel mai mare, Satanail, care s-a răsculat contra Tatălui şi a devenit astfel elementul cel rău şi pe un fiu mai mic, Arhanghelul Mihail, pe care dânşii îl identificau cu Cristos. Satanail, în urma căderii sale, a zidit pământul şi întreaga natură. Numai omul reprezintă în lume un fel de compromis între Dumnezeu şi Satanail, datorând celui dintâi sufletul, iar celuilalt corpul. Predominarea corpului asupra sufletului, adică a lui Satanail asupra lui Dumnezeu, a durat până la întruparea Arhanghelului Mihail sub numele de Cristos. Cea mai mare parte a Vechiului Testament nu e decât apoteoza lui Satanail. Satanail, iar nu Dumnezeu, este acela pe care-l adora Moise. Prins de către Cristos, Satanail a fost aruncat în tartar şi despuiat de finalul -il, rămânând de aici înainte numai Satana. Puterea Satanei n-a încetat prin această victorie momentană a fratelui său mai mic. Însăşi răstignirea lui Cristos a fost o maşinaţiune a dracilor. Mai mult decât atâta, întreaga biserică ortodoxă cu icoanele sale, cu moaştele sfinţilor, cu sacramentele, cu ierarhia, cu totalitatea instituţiilor, este opera Satanei.

Provocând nesupunere contra oricărei autorităţi ecleziastice sau civile, bogumilii se priveau numai pe sine ca adevăraţi creştini. Afară de „Tatăl-nostru”, pe care-l ţineau în mare onoare, ei respingeau celelalte rugăciuni creştine, înlocuindu-le prin ale lor proprii. Nesocoteau liturghia şi sărbătorile ortodoxe, dar posteau lunea, miercurea şi vinerea. Fiecare biserică se compunea dintr-un învăţător cu 12 „apostoli” şi totodată fiecare membru al sectei, chiar cei de sex femeiesc, se considerau ca preoţi şi diaconi. Ca o urmare morală riguroasă a dogmei lor, bogumilii condamnau tot ce place corpului sau serveşte a întări acest element diabolic: căsătorie, vin, carne, avuţie. Aproape toţi purtau haine călugăreşti şi erau în fapt mai papi decât Papa. Ceea ce-i deosebea mai cu seamă pe bogumili de fraţii lor din Occident, era dreptul de a minţi la trebuinţă, pe când ramura albigensă, din contră, era celebră prin ura minciunii. Ei îi atribuiau lui Cristos monstruoasa autorizare de a-i înşela pe inamici prin viclenie. Aceasta maximă se unea la dânşii cu cea mai neastâmpărată patimă de propagandă, de prozelitism, fiecare bogumil voind cu orice preţ să fie dascăl, predicator, „apostol”. De aici a izvorât acea mulţime de cărţi bogumilice apocrife, dintre care unele atât de dibace, atât de mascate, încât au reuşit a scăpa de obişnuita nimicire a literaturii eretice şi a deveni chiar cu timpul, cea mai favorită lectură a creştinului. D. Jireček observa foarte bine că bogumilii se sileau în genere a se apropia în aparenţă de ortodocşi, pentru ca astfel să-i poată atrage mai cu înlesnire. Unii dintre ei primeau chiar Testamentul Vechi întreg sau făceau alte concesii mai mult sau mai puţin importante.

Literatura apocrifă a bogumililor nu este tocmai originală. Ei s-au mărginit, în cea mai mare parte, a preface după chipul lor din greceşte diferite apocrife de factură bizantină, alegând mai de preferinţă pe acelea în care pe de o parte figurează Arhanghelul Mihail, iubitul sectei, iar pe de alta se cuprinde antagonismul între suflet şi corp sau lupta între bine şi rău sau contrastul între paradis şi infern, în sfârşit, ceva în spiritul doctrinei dualiste. Întemeiat în secolul al X-lea, bogumilismul a durat peste Dunăre până în zilele noastre. Clerul bulgar nu posedă nici dibăcia greacă, nici inchiziţia romană, pentru a şti să pună capăt heterodoxiei. Guvernul turc, mai cu deosebire, nu avea nici o raţiune de a o persecuta. Abia pe la 165o un mare număr de bogumili, care îşi dădeau ei înşişi numele de Paulicieni, au fost convertiţi la catolicism. Ei ocupau Nicopole şi 14 sate împrejur, adică locuiau tocmai în coasta noastră. De la 950 până la 1650, în decurs de şapte secole, bogumilismul a putut să exercite o influenţă oarecare, mai mare sau mai mică, dar totdeauna directă, asupra vecinilor români. Dacă aceasta nu s-a resimţit la noi într-un mod zgomotos, cauza principală este cunoscuta toleranţă a clerului român, care se prefăcea că nu vede abaterile mărunte, iar în parte şi ignoranţa dogmatologică a acestui cler, care nu-i permitea a stabili o distincţie precisă între erezie şi ortodoxie, între „credendum” şi „non credendum”.

Cine oare să fi fost cei doi „făptuitori ai cărţilor eretice în ţara bulgărească”, popa Jeremia şi popa Bogumil? Fântânile greceşti îl menţionează numai pe popa Bogumil; unele fântâni slave îi atribuie popii Jeremia ceea ce în altele se i dă popii Bogumil, pe când lista cărţilor eretice face din Jeremia şi Bogumil două individualităţi separate; presbiterul Kozma însă, fântâna cea mai importantă dintre toate, nu-l cunoaşte deloc pe popa Jeremia, ci numai pe popa Bogumil. Criticii au ajuns de aici la concluzia că Jeremia şi Bogumil nu sunt decât unul şi acelaşi personaj, numit Bogumil ca mirean şi Jeremia ca monah. Pentru a înlătura orice obiecţie, vom adăuga că slavoneşte „popă” se zicea şi călugărilor, după cum româneşte de asemenea „a popi” înseamnă în cronici „a călugări”. Acest ereziarh trăia sub împăratul bulgar Petru, între anii 927-968. Un manuscris paleo-slav de la 1210, aşa zisul „Sinodic al ţarului Boris”, ne spune anume că popa Bogumil „a răspândit în Bulgaria erezia maniheică” şi ne mai dă şi numele primilor săi elevi sau „apostoli”: Mihail, Todur, Dobri, Ştefan, Vasile şi Petru, care vor fi înmulţit şi ei, neapărat, literatura apocrifă a sectei.

B.P. Haşdeu

Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger