Quintus
Horatius Flaccus se născu în Apulia, la Venusa, 65 de ani înainte de Cristos. El muri la vârsta de 56 de ani.
Tatăl său a fost comerciant. Când Horaţiu împlini 12 ani, bătrânul se aşeză la Roma pentru a-i da o
creştere aleasă. Horaţiu, sfârşind cursul studiilor la Roma, a plecat spre a-şi
completa învăţătura literelor la Atena. Aici, ca şi la Roma, el avu profesori
renumiţi: a urmat cursurile filosofiei lui Epicur şi cursurile ce predau în
Academie urmaşii lui Carneade şi ai lui Arcesilas. Horaţiu avu de colegi şi
amici o mulţime de notabilităţi ai epocii sale. Fiul lui Cicero i-a fost
camarad. Pe când îşi sfârşea studiile la Atena, Horaţiu făcu cunoştinţă cu
Brutus, se împrieteni cu el şi curând se înrolă sub steagurile sale. La bătălia
de pe câmpiile Philippelor (anul 42 î.Cr.), unde Antonius şi Octavian răzbunară
moartea lui Iulius Cezar şi unde Brutus şi Cassius, trădătorii acestui mare
roman şi mare imperator, se sinuciseră, Horaţiu se afla tribun al unei legiuni.
El nu era fricos, dar oroarea cauzei ce servea îl făcu, pe semne, să cugete, să
lepede arma şi să fugă, „relicta non bene parmula”, când văzu ruşinea
conjuraţilor, când auzi – poate – la Sardes pe Brutus zicând cu căinţă lui
Cassius: „mai bine-l lăsam pe Cezar să trăiască... el n-a făcut rău nimănui”.
Horaţiu
renunţă dar pe veci la meseria armelor şi se întoarse la Roma, unde-l găsi pe
tatăl său mort şi averea sa confiscată. Horaţiu se împacă cu biruitorul, care-i
amnistiase pe toţi şi se dete studiilor şi poeziei. Cultivând muzele şi trăind
în relaţie cu tot ce era mai distins la Roma, el deveni prieten intim al lui
Varius, al lui Virgilius, al lui Maecenas, al lui Agrippa, al lui Pollion, al
Pisonilor, al lui Tibul: „nostrorum sermonum candide judex” şi căpătă protecţia
şi iubirea lui Augustus. Horaţiu era acum în vârstă de 26 de ani. Împăratul
Augustus îi oferi lui Horaţiu să fie secretarul său intim, însă el refuză,
preferând să rămână neatârnat. Cu toate acestea, muza lui Horaţiu a avut de
multe ori influenţa asupra cugetărilor lui August. Într-o zi, Iulius Cezar,
văzând căderea morală a Romei, sediţiunile nesfârşite, conspiraţiile după care
câţiva ambiţioşi, armaţi cu trădarea sau cu asasinatul, dispuneau singuri de
destinele Imperiului, se gândise a strămuta capitala la Troia, străbuna Romei,
„Aeneadum Genitrix”. După asasinarea lui Iulius Cezar, împăratul Augustus, ca
să scape imperiul de vijeliile şi anarhia unei capitale corupte, nestatornice
şi sediţioase, reveni la ideile lui Cezar şi pregătea ordine pentru a se
reconstrui Troia şi a se muta acolo capitala lumii. Atunci interveni Horaţiu,
conjurandu-l pe împărat să renunţe la hotărârea sa. Augustus se înduplecă.
Întrunind în jurul său pe bărbaţii cei mai eminenţi ai epocii sale, Horaţiu îşi
petrecu viaţa în pace la frumoasa sa locuinţă de la Tibur sau Savina, sub acea
domnie de vitejie, de înaltă politică, de lumină, de eleganţă şi de bun gust.
După moartea binefăcătorului său,
Maecenas, Horaţiu nu mai ieşi din casă şi muri de mâhnire după 20 de zile, la
27 noiembrie, 9 ani înainte de Cristos. El n-a mai putut trăi în urma amicului
sau, care şi în ultimele sale momente îi scria lui Augustus: „Horatii Flacci, ut mei, esto memor!”.
El îl lăsă moştenitor pe Augustus şi fu îngropat la Roma, pe muntele Esquilin.
Viaţa
şi relaţiile lui Horaţiu se petrecură deci între anii 65-9 î. Cr. În această
epocă, care cuprinde aproape 60 de ani din istoria activă şi vijelioasă a
poporului roman, s-au întâmplat multe lucruri memorabile. Mai întâi, sediţiunea
lui Catilina şi a șleahtei sale, cu toate relele, ale căror rezultate se
simţeau încă în zilele lui Horaţiu. Poate că despre daci Horaţiu o mai auzea
vorbind pe iubita sa Chloe, care era tracă, cine ştie de nu chiar dacă:
„Me
nunc Thressa Chloe regit,
Dulces
docta modos et citharae sciens,
Pro qua
non metuam mori,
Si
parcent animae fata superstiti”.
Poate
că erau dacice sau getice unele din cântecele ce această frumoasă copiliţa a
Dunării sau a Balcanilor le cânta lui Horaţiu cu dulcea ei voce, întovărășindu-le
cu citara, instrument străvechi şi naţional al geţilor, precum şi fluierul,
după cum ne încredinţează istoricul Teopomp, autor care a scris, 358 î.Cr.,
istoria dacilor şi a geţilor.
Când
Augustus se pregătea să plece contra Britaniei şi a Arabiei, Horaţiu se adresă
„Fortunei” (ad Fortunam Antiatem): „pe tine – zice - te imploră cruzii daci,
sciţii rătăcitori, oraşele, naţiunile, mamele regilor barbari, de tine se tem
tiranii îmbrăcaţi în purpură”. Altădată Horaţiu îi îndemna pe oaspeţii săi să
şadă culcaţi pe coate şi să petreacă în linişte, căci numai tracii, după ce au
băut, se iau la bătaie cu paharele.
Adresându-se
într-o zi amicului sau Maecenas, Horaţiu îi zice că el, poetul, nu va muri, ci
se va metamorfoza în lebădă: „nu – zice el - eu nu voi muri, eu născut din
părinţi obscuri, mă voi metamorfoza în lebădă, voi vizita Bosforul, Getulia, pe
hyperborei, pe locuitorii Colchidei şi pe dacii care se tem de cohorta marsică:
toţi vor cunoaşte cânturile mele. Horaţiu le mulţumeşte Muzelor pentru
protecţia ce i-au dat, le atribuie scăparea sa de multe nevoi şi zice că, cu
ajutorul lor, i-ar putea vizita fără primejdii pe neospitalierii bretoni, pe
concanii care beau sânge de cal, pe geloni şi chiar „fluviul scitic” (Dunărea),
„Scythicum amnem."
În oda
sa către romani (Ad Romanos) plânge starea de cădere a Romei, impietatea şi
corupţia ei; apoi, amintind nenorocirile războaielor civile: „Pe când Roma -
zice Horaţiu - se îndeletniceşte cu dezbinările sale, ea cade izbită de daci şi
de etiopieni, căci o înving unii cu flota lor, ceilalţi cu săgeţile lor şi mai
teribile încă”.
După
învingerea dacilor, Horaţiu vesel adresează felicitări amicului său Maecenas:
„de acum – îi zice - goneşte orice îngrijire din gândul tău despre destinele
Romei, căci Cotiso şi dacii îşi dezarmează arcurile şi se retrag de la hotarele
noastre”. Vorbind despre relele Romei, în oda sa „In avaros”, Horaţiu exclamă:
„Mai fericiţi sunt sălbaticii sciţi, care duc în carele lor o locuinţă vagabundă,
mai fericiţi sunt geţii, cu moravurile lor rustice; la ei o moşie nehotărnicită
produce recolte paşnice şi toate darurile lui Ceres, ei cultivă numai un an
acelaşi pământ”.
Horaţiu
lăuda victoriile lui Drusus şi a lui Tiberius contra dacilor şi, adresându-se
către Augustus, îi zice că cantabrii, mezii, indienii, dacii admiră geniul său,
că Nilul şi Istrul recunosc acum puterea romanilor: „De acum nici popoarele
care beau din apele profunde ale Dunării, nici geţii, nici serii, nici perşii
necredincioşi, nici vecinii fluviului Tanais (Don) nu vor mai rupe decretele
lui Cezar”.
Augustus
celebra „serbarea seculară” (an. Rom. 737). Pentru a cincea oară romanii
asistau la acest impozant spectacol. Acea serbare se ţinea la fiecare 110 ani
din ordinul Sibilei şi dura trei zile. În a treia zi, un cor de 54 de flăcăi şi
54 de fete executa în templul lui Apollo, pe muntele Palatin, un imn în onoarea
lui Apollo şi a surorii sale Diana. Horaţiu compuse imnul pentru „serbarea
seculară” din zilele lui Augustus. La sfârşitul imnului, ambele coruri de
flăcăi şi de fete întrunesc cântul lor, înălţând laude lui Febus pentru că
mezii se tem acum de albele securi ale romanilor, că dacii şi indienii,
odinioară atât de superbi, stau în vorbă de împăcare, „responsa petunt”.
Când
August închide templul lui Ianus, Horaţiu încheie preocupările sale despre daci
prin „Carmen seculare”. Viitorul însă râdea şi de „Carmen seculare” şi de
veseliile pripite ale lui Horaţiu; nu mult, şi Roma era să devină tributară
dacilor; nu mult, şi un Domitian era să fugă ruşinat în faţa viteazului Decebal,
până când geniul lui Cezar şi al lui Augustus, prin braţul marelui Traian, să
răzbune Roma, umilită de domni stupizi şi de oameni cu gura mare, dar cu inimă
de pitici, odor fatal al epocilor de decadenţă şi de ruşine. Horaţiu ne-a lăsat
astfel în „monumentul său mai tare decât bronzul, mai înalt decât piramidele
regilor”, imaginea belicoasă a dacilor, urma unor îndelungate zile de lupte şi
de combinaţii romane la Dunăre, în Balcani, în Carpaţi, la Marea Neagră şi până
la depărtatul Tanais. Horaţiu ne reproduce starea, impresiile şi
îndeletnicirile Romei din epoca sa. Versurile sale sunt nu numai o poezie
divină, ci şi istoria zilelor de atunci.
Trimiteți un comentariu