Văzându-mă că citeam
într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu
literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte
învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva
cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. Şi-mi povesti
cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la
grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului,
la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti.
Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viciu. Era străin, de
departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de
oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler
cu şapte galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi
acuma se afla în Bucureşti.
Seara trebuia să vie la
directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu
pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un
erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu
practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o
dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din
acela din care se extrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în
genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare
trebuie în toate să fie ca neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată,
în speţă însă s-a adeverit cu prisos.
Tânărul
sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o
frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se
vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul
unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe
chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
„Mă
recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună
toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu
mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul
literaturii germane, de care era încântat.
„Dacă-ţi place aşa de
mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi
scris”.
„Da, am scris”.
„Atunci şi mie îmi place
poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”
Eminescu
s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era
foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea
şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa
ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta.
A doua zi
seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise.
Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era
de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita.
În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe
aceea care o cunoşteam. A plecat să
se culce devreme şi dimineaţă la amiazi,
când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acum supărarea, ba era
chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit
despre India antică, despre daci, despre Ştefan-cel-Mare şi mi-a cântat Doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile
şi strălucirea lui.
Aşa l-am cunoscut atunci,
aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi
ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate;
aici de-o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de
oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar
- trupa s-a întors fără dânsul. Părintele
său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi mai cu binele,
mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.
Am văzut mai târziu
„Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea
făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe
Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la
Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de
blând şi de ciudat - o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în
câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen
care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta
lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul
s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă
vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a
răspuns râzând: „Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”
Peste câţiva ani a venit
în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi
original. Făcuse o bună afacere şi venise să cumpere fiului haine şi ceasornic
şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea
părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama
murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de
moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu
numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea
foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din
copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut
să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viciu.
Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vicios. În lumea asta, mulţimea
celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor
exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un
temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apuca, era o tortură
nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de
manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare
teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se
întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească.
Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi
peste două - trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui nemuritor şi
rece.
Acum începea cu verva lui
strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui
Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune:
acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie
să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte,
tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în
sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el
se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul
distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică.
Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet
în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii,
vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea
lui; am plâns de truda de care suferise aceasta iritabilă natură de la
împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.
Acest Eminescu a suferit
de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om
dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii
întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi
umplut cu nimicul lor o vreme şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu
se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este
acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult
dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.
I.L. Caragiale
+ comentarii + 2 comentarii
Superb! Multumesc!
PASTE FERICIT!
Paste fericit, Florin! Doamne-ajuta!
Trimiteți un comentariu