Se ştie că în veacul de mijloc o mare parte din
mărcile nobilitare erau ceea ce se numeşte în heraldică „armes parlantes”,
„figurae paronomasticae”, adică pe pecete sau pe steag figurau lucruri
al căror nume, peste tot sau măcar întrucâtva, aducea aminte de numele familiei
nobile respective. Aşa, bunăoară, dinastia regală a Plantageneţilor avea în
marca sa o
drobiţa, o modestă plantă numită latineşte „genista” şi din care se fac mături.
Aceste figuri paronomastice nu erau o invenţie a feudalităţii, căci ele ne
întâmpină şi la sălbatici: nu este în fond altceva decât aşa-numitul „totem” al
Pieilor-Roşii din America, o asociaţie de idei proprie minţii omeneşti în
genere. În acest mod, marca Basarabilor, din cauza elementului fonetic arab,
trebuia să fi fost un cap negru, adică un cap de „harap”.
Olandezul Levinus Hulsius a publicat la 1597 o marcă
a Ţării Româneşti cu trei capete negre şi totodată o marcă a Moldovei cu două
capete negre puse în vârfurile a două ramuri încrucişate, iar ramurile, „les
ramaux”, se ştie că înseamnă în limbaj heraldic derivaţie, adică marca Moldovei
derivând din aceea a Ţării Româneşti (Ist. crit. 2 1, 95). Hulsius se ocupase
în special de ţările române, scriind chiar o carte intitulată „Descriptio Transylvaniae, Moldaviae et Valachiae”
(Engel, Gesch. d. Wal. 69). Acele mărci le-a luat de undeva dintr-o fantatna
consultata. Oricare să fi fost însă acea fântână, în cazul de faţă o întăresc
două fapte pozitive:
1°. Preceptele
blazonului după care numele Basarabă urma să aibă ca „armes parlantes” un cap
negru;
2°. Împrejurarea că dinastia Mușatinilor din Moldova
era într-adevăr o ramură, o derivaţie din Basarabi.
În „Cosmografia”
lui Sebastian Münster (1541), în „Illyricum” al lui Du Cange (1746) şi pe
aiurea, cele două capete negre, pe care Hulsius le pune în marca Moldova, sunt
atribuite Bosniei:
Să fie oare
printr-o confuzie între Ban şi Ban, fiindcă în vechea Bosnie principii purtau
titlul de Ban ca şi în Oltenia? Sau nu cumva printr-o confuzie de o altă natură
între iniţialul „Bos-„ din „Bosnia” şi iniţialul „Bas-„ din Basarabă? Sau poate
va fi fost într-adevăr aşa oarecând marca Bosniei? Ar trebui studiată
sigilografia specială a acestei ţări. Să nu se uite în orice caz că, din toate
regiunile sârbeşti, Bosnia este aceea unde s-a conservat mai mult timp un
element românesc foarte puternic, imigrat din Pannonia cam în sec. X, după cum am
arătat-o într-un alt studiu (Strat şi sub-strat, p. 28) şi cuprinzând nu numai
ciobani, dar şi căpetenii, bunăoară acel „cnez Markul”, adică „Marco” cu
articlul românesc „–l”, de care se plângeau la 1401 ragusanii că a apucat cu
forţa şi nu lasă din mână oraşul dalmatin Almissa (Putzić, t. I, p. 35). La 1373 un
district întreg al Bosniei se numea „România-mare”, „Major Vlachia” (Miklosich,
Wander. d. Rum. 5).
În Biblioteca imperială din Viena se află într-o
traducere germană anterioară sec. XVIII o colecţie de blazonuri făcută Rubčić,
care îşi ia titlul de heraldist (Wappenherold) al împăratului sârb Ştefan Dușan
(Ianko Schaffarik; t. 9, 1857 p. 348). Dacă aceasta indicaţie cronologică ar fi
adevărată, atunci am avea de-a face cu un monument heraldic tocmai de pe la
1340. În acea colecţie, marca Ţării Româneşti este din punct în punct ca la
Hulsius.
Toate acestea, neapărat, sunt deja ceva ; dar în
chestiuni de o asemenea natură se cere cu orice preţ un izvor foarte autorizat,
când e vorba mai ales nu de o marcă particulară, ci de blazonul unei ţări.
Prima confirmare oficială ne-o oferă numismatica maghiară. La 1368 Vladislav
Basarabă recunoscuse suzeranitatea Ungariei asupra Ţării Româneşti (Fejér, IX.
4, p. 148, 210). Din aceeaşi epocă există monede de la regele Ludovic, de
diverse mărimi, purtând pe o parte cap negru:
Pe alte monede de
la regele Ludovic, asupra cărora mi-a atras atenţia d. D. A. Sturdza, acelaşi
cap negru nu ocupă scutul întreg, ci se afla numai la o parte sau dedesubtul
efigiei regeşti, ceea ce reprezintă şi mai expresiv triumful cel jubilat al
Ungariei asupra lui Vladislav Basarabă:
Acest cap negru
nu poate fi marca Siciliei care va fi avut de-a face cu familia Anjou a regelui
Ludovic, dar în orice caz nu avea deloc a face cu Ungaria, cu atât mai vârtos
un cap figurând alături de efigia regească sau chiar ocupând scutul întreg, nu
poate fi marca vreunui fabricant de monedă. Singura explicaţie serioasă
rămâne „subjectio Valachiae”, după cum
presupuneau deja în secolul trecut arheologii unguri: „hoc esse Mauri caput, eoque subjectionem Valachiae notari
autumant”. (Schönvisner, Notiţia Hung. rei num. p. 206).
Numismatica
maghiară ne dă o mărturie oficială preţioasă, dar numai externă, nu internă,
adică nu din partea Basarabilor şi de aceea ea tot nu ne mulţumeşte pe deplin. Confirmarea pe
care o dorim noi ne vine pe o altă cale, graţie unei descoperiri făcute de d.
D. A. Sturdza. Mai întâi, o observaţie preliminară... Oricine a avut în mâna
hrisoave munteneşti, n-a putut să nu fie izbit de împrejurarea ca sigiliile lor
prezintă nu o singură marcă a ţării, ci două mărci diferite: una cu vulturul,
cealaltă cu sfinţii Constantin şi Elena, întrebuinţate când una, când cealaltă,
când ambele în compoziţie. Faţă cu această duplicitate, lucrul cel mai natural
este de a admite ca o marcă era a Statului, cealaltă a dinastiei. A Statului
fiind vulturul, care singur figurează pe sigiliile cele mari atârnate, pe seama
dinastiei rămân sfinţii Constantin şi Elena. Dar sfinţii Constantin şi Elena ce
au ei a face cu dinastia Basarabilor? Să se bage de seamă că este tocmai o
dinastie care până la a doua jumătate a sec. XVII n-a avut în curs de cinci
secole nici un membru cu numele Constantin, astfel că nu sfântul Constantin ar
fi fost dispus s-o patroneze.
Acuma vine
descoperirea d-lui Sturdza: un act de la Vlad Dracul şi două acte de la fratele
său Alexandru, ambii fii ai lui Mircea cel Mare. Actele sunt anterioare anului
1444, iar cele de la Alexandru sunt anume din 1431. Către acestea vom mai
adăuga ca întocmai aşa se află două capete deja pe pecetea lui Mircea cel Mare
într-un act din 1403: „duo capita
humana coronis ornata” (Hurmuzaki, Documente t. I, partea 2, p.
825, nota 4). Negreşit, aceste capete se deosebesc de harapii
lui Hulsius şi ai lui Rubčić, dar ele se deosebesc cel puţin tot pe atâta şi de
figurile sfinţilor Constantin şi Elena de pe peceţile din sec.XVI şi XVII.
Numărul capetelor este indiferent, ca şi ramura de la mijloc, de vreme ce şi la Hulsius este
o marcă numai cu două capete şi cu ramuri. Indiferentă mai
este şi găteala de cap, deoarece se deosebesc între ele în această privinţă
chiar cele două peceţi de mai sus. Acestea fiind indiferente, marca de la 1431
devine tocmai ceva intermediar între faza cea veche cu capete negre şi faza cea
nouă cu sfinţii Constantin şi Elena.
Înainte de a se
metamorfoza de tot în sfinţii Constantin şi Elena, cele două capete de la 1431
sau mai corect de la 1403, au trecut printr-o lungire treptată şi ramura
iniţială s-a prefăcut într-un arbore, după cum d. Sturdza a constat foarte
bine. Nu sunt încă nici aici sfinţii
Constantin şi Elena, dar nu mai e departe până la dânşii. „Capetele de pe
sigiliile lui Vlad şi Alexandru”, zice d. Sturdza „capăta trup, însă nu pe
deplin, ci numai pe trei pătrare, la sigiliile lui Vlad Ţepeş şi se dezvoltă la
urmă în trupurile întregi ale sfinţilor Constantin şi Elena pe sigiliile
posteriore” (Sturdza, Dare de samă p. 10).
Ce rezulta de
aici? Rezultă că harapii, capetele cele negre, fie unul, fie mai multe, singura
emblemă heraldică potrivită a Basarabilor, s-au transformat pas cu pas în
sfinţii Constantin şi Elena, trecând prin mai multe trepte decât zimbrul pentru
a ajunge bou şi vulturul pentru a ajunge corb, dar trecându-le pe temeiul
aceluiaşi principiu, principiul că poporul, când o poate face, înlocuieşte
totdeauna noţiunile mai rare sau mai puţin cunoscute prin noţiuni mai
familiare: boul e mai familiar decât zimbrul, corbul e mai familiar decât
vulturul, sfinţii cei sărbătoriţi mereu sunt mai familiari decât harapii.
Evoluţia mărcii
Basarabilor câtă dară să se fi operat cam în următorul mod: dintâi, un singur
cap negru ca pe monedele regelui Ludovic, ceea ce era suficient pentru „armes
parlantes”; apoi, două capete negre unul lângă altul, adică aşa ca în
marca Mușatinilor; apoi, trei capete negre ca la Hulsius şi la Rubčić; apoi,
capul al treilea transformat într-o ramură înflorită între celelalte două
capete, toate pierzând tipul negriten, ca pe sigiliile din 1403-1431; apoi, sub
capete adăugându-se o parte din corp, iar ramura înflorită prefăcându-se în
copăcel, ca pe sigiliul lui Ţepeş; apoi, corpul lungindu-se etc. până la
figurile sfinţilor Constantin şi Elena.
În orice problemă
din arheologia figurată, lipsa unei verigi de la mijloc împiedică nu numai de a
lega ambele capete ale lanţului, dar chiar de a recunoaşte că acele capete
aparţin unui singur lanţ. Într-un asemenea caz, fiecare capăt se studiază
îndeosebi ca ceva străin unul altuia, găsindu-se pentru fiecare în parte multe
analogii, căci totuşi pierd orice valoare îndată ce, prin aflarea verigii de
mijloc, se reconstituie totalitatea lanţului.
Două figuri în
felul sfinţilor Constantin şi Elena de pe sigiliile româneşti se văd pe monede
şi la bizantini şi la sârbi şi la unguri şi cine mai ştie pe unde; în acelaşi
mod în Portugalia, în Sicilia, în Polonia şi pe aiurea se nimeresc pe mărci
capete negre; astfel, dintr-o parte şi din cealaltă se puteau face cu multă
erudiţie nişte apropieri foarte ingenioase, a căror lipsa de temei se
învederează însă pe dată ce regăsirea verigii
de mijloc restabileşte, la români în special, strânsa
filiaţie între capetele negre şi cele două figuri. Aceasta filiaţie ar fi rămas
ascunsă fără descoperirea d-lui Sturdza, o descoperire în aşteptarea căreia
sfinţii Constantin şi Elena erau o nestrăbătută enigmă în marca Basarabilor.
D. Dim. Sturdza,
în şedinţa Academiei Române din 12 novembre 1893, a comunicat o carte care,
zice d-sa, „din câmpul îndoielilor l-a făcut să intre în acela al realităţii”
întrucât priveşte capetele de harapi din Levinus Hulsius. Este anume descrierea
Conciliului de la Constanza, făcută de către Ulrich de Reichental la 1417, nu
numai ca martor ocular, dar încă după o însărcinare expresă din partea
municipalităţii de acolo, în archiva căreia s-a şi depus atunci manuscrisul
original. După 1450, adică după descoperirea tiparului, opera lui Reichental fu
tipărită la Augsburg; dar acea ediţie devenise în scurt timp atât de rară,
încât la 1536 a retipărit-o tot la Augsburg Enric Steiner, in-folio, sub
titlul: „Das Concilium so zu
Constantz gehalten ist worden”. Această a doua ediţie, devenită şi ea foarte
rară şi foarte scumpă, este aceea pe care d. Sturdza a dăruit-o Academiei Române.
În cartea lui Reichental, numele proprii sunt mai toate desfigurate, cel puţin
în textul tipărit; adevărat importantă însă nu este nomenclatura personală, ci
partea figurativă, în care nu încăpeau nici erori de pronunţie, nici acelea de
tipar. Între mai multe steme copiate de către Reichental la 1417 de pe
steagurile celor veniţi la Constanza, se aflau şi două steme princiare pe care le aduseseră
cu sine reprezentanţii oficiali ai României: „die Walachie”. Ambele sunt sub o
coroană ducală şi în ambele ne întâmpină deopotrivă capete de harapi, cu
deosebirea numai că pe una sunt trei capete negre întoarse spre stânga, pe
cealaltă două figuri aproape întocmai ca acelea publicate de Boliac
(Daco-romane No. XXII), care nu arată de unde le-a luat, şi anume: „doi harapi
întregi, goi, fără legătură, întorşi cu spatele unul către altul, braţul stâng
al fiecăruia fiind ridicat în sus, astfel că ambele se unesc încrucişându-se la
nivelul capetelor, iar braţele drepte sunt lăsate în jos şi picioarele au aerul
de a dansa” (v. Etymologicum magnum t. 2 p. 14601).
În acest mod,
cercetarea noastră despre blazonul Basarabilor primeşte o nouă strălucită
confirmare, printr-un document autentic din epoca lui Mircea cel Mare şi a lui
Alexandru cel Bun, dovedindu-se totodată că atât numărul capetelor, precum şi
proporţiile corpului erau supuse la variaţiuni chiar în sânul dinastiei, iar cu
atât mai vârtos în totalitatea castei Basarabilor.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu