Heraldica Basarabilor

Written By Dragos Gros on marți, 18 februarie 2014 | 09:23

 Se ştie că în veacul de mijloc o mare parte din mărcile nobilitare erau ceea ce se numeşte în heraldică „armes parlantes”, „figurae paronomasticae”, adică pe pecete sau pe steag figurau lucruri al căror nume, peste tot sau măcar întrucâtva, aducea aminte de numele familiei nobile respective. Aşa, bunăoară, dinastia regală a Plantageneţilor avea în marca sa o drobiţa, o modestă plantă numită latineşte „genista” şi din care se fac mături. Aceste figuri paronomastice nu erau o invenţie a feudalităţii, căci ele ne întâmpină şi la sălbatici: nu este în fond altceva decât aşa-numitul „totem” al Pieilor-Roşii din America, o asociaţie de idei proprie minţii omeneşti în genere. În acest mod, marca Basarabilor, din cauza elementului fonetic arab, trebuia să fi fost un cap negru, adică un cap de „harap”.
 Olandezul Levinus Hulsius a publicat la 1597 o marcă a Ţării Româneşti cu trei capete negre şi totodată o marcă a Moldovei cu două capete negre puse în vârfurile a două ramuri încrucişate, iar ramurile, „les ramaux”, se ştie că înseamnă în limbaj heraldic derivaţie, adică marca Moldovei derivând din aceea a Ţării Româneşti (Ist. crit. 2 1, 95). Hulsius se ocupase în special de ţările române, scriind chiar o carte intitulată „Descriptio Transylvaniae, Moldaviae et Valachiae” (Engel, Gesch. d. Wal. 69). Acele mărci le-a luat de undeva dintr-o fantatna consultata. Oricare să fi fost însă acea fântână, în cazul de faţă o întăresc două fapte pozitive:
1°. Preceptele blazonului după care numele Basarabă urma să aibă ca „armes parlantes” un cap negru;
2°. Împrejurarea că dinastia Mușatinilor din Moldova era într-adevăr o ramură, o derivaţie din Basarabi.
În „Cosmografia” lui Sebastian Münster (1541), în „Illyricum” al lui Du Cange (1746) şi pe aiurea, cele două capete negre, pe care Hulsius le pune în marca Moldova, sunt atribuite Bosniei: 
 Să fie oare printr-o confuzie între Ban şi Ban, fiindcă în vechea Bosnie principii purtau titlul de Ban ca şi în Oltenia? Sau nu cumva printr-o confuzie de o altă natură între iniţialul „Bos-„ din „Bosnia” şi iniţialul „Bas-„ din Basarabă? Sau poate va fi fost într-adevăr aşa oarecând marca Bosniei? Ar trebui studiată sigilografia specială a acestei ţări. Să nu se uite în orice caz că, din toate regiunile sârbeşti, Bosnia este aceea unde s-a conservat mai mult timp un element românesc foarte puternic, imigrat din Pannonia cam în sec. X, după cum am arătat-o într-un alt studiu (Strat şi sub-strat, p. 28) şi cuprinzând nu numai ciobani, dar şi căpetenii, bunăoară acel „cnez Markul”, adică „Marco” cu articlul românesc „–l”, de care se plângeau la 1401 ragusanii că a apucat cu forţa şi nu lasă din mână oraşul dalmatin Almissa (Putzić, t. I, p. 35). La 1373 un district întreg al Bosniei se numea „România-mare”, „Major Vlachia” (Miklosich, Wander. d. Rum. 5).

În Biblioteca imperială din Viena se află într-o traducere germană anterioară sec. XVIII o colecţie de blazonuri făcută Rubčić, care îşi ia titlul de heraldist (Wappenherold) al împăratului sârb Ştefan Dușan (Ianko Schaffarik; t. 9, 1857 p. 348). Dacă aceasta indicaţie cronologică ar fi adevărată, atunci am avea de-a face cu un monument heraldic tocmai de pe la 1340. În acea colecţie, marca Ţării Româneşti este din punct în punct ca la Hulsius.
 Toate acestea, neapărat, sunt deja ceva ; dar în chestiuni de o asemenea natură se cere cu orice preţ un izvor foarte autorizat, când e vorba mai ales nu de o marcă particulară, ci de blazonul unei ţări. Prima confirmare oficială ne-o oferă numismatica maghiară. La 1368 Vladislav Basarabă recunoscuse suzeranitatea Ungariei asupra Ţării Româneşti (Fejér, IX. 4, p. 148, 210). Din aceeaşi epocă există monede de la regele Ludovic, de diverse mărimi, purtând pe o parte cap negru: 

 Pe alte monede de la regele Ludovic, asupra cărora mi-a atras atenţia d. D. A. Sturdza, acelaşi cap negru nu ocupă scutul întreg, ci se afla numai la o parte sau dedesubtul efigiei regeşti, ceea ce reprezintă şi mai expresiv triumful cel jubilat al Ungariei asupra lui Vladislav Basarabă: 


 Acest cap negru nu poate fi marca Siciliei care va fi avut de-a face cu familia Anjou a regelui Ludovic, dar în orice caz nu avea deloc a face cu Ungaria, cu atât mai vârtos un cap figurând alături de efigia regească sau chiar ocupând scutul întreg, nu poate fi marca vreunui fabricant de monedă. Singura explicaţie serioasă rămâne  „subjectio Valachiae”, după cum presupuneau deja în secolul trecut arheologii unguri: „hoc esse Mauri caput, eoque subjectionem Valachiae notari autumant”. (Schönvisner, Notiţia Hung. rei num. p. 206).

 Numismatica maghiară ne dă o mărturie oficială preţioasă, dar numai externă, nu internă, adică nu din partea Basarabilor şi de aceea ea tot  nu ne mulţumeşte pe deplin. Confirmarea pe care o dorim noi ne vine pe o altă cale, graţie unei descoperiri făcute de d. D. A. Sturdza. Mai întâi, o observaţie preliminară... Oricine a avut în mâna hrisoave munteneşti, n-a putut să nu fie izbit de împrejurarea ca sigiliile lor prezintă nu o singură marcă a ţării, ci două mărci diferite: una cu vulturul, cealaltă cu sfinţii Constantin şi Elena, întrebuinţate când una, când cealaltă, când ambele în compoziţie. Faţă cu această duplicitate, lucrul cel mai natural este de a admite ca o marcă era a Statului, cealaltă a dinastiei. A Statului fiind vulturul, care singur figurează pe sigiliile cele mari atârnate, pe seama dinastiei rămân sfinţii Constantin şi Elena. Dar sfinţii Constantin şi Elena ce au ei a face cu dinastia Basarabilor? Să se bage de seamă că este tocmai o dinastie care până la a doua jumătate a sec. XVII n-a avut în curs de cinci secole nici un membru cu numele Constantin, astfel că nu sfântul Constantin ar fi fost dispus s-o patroneze.

Acuma vine descoperirea d-lui Sturdza: un act de la Vlad Dracul şi două acte de la fratele său Alexandru, ambii fii ai lui Mircea cel Mare. Actele sunt anterioare anului 1444, iar cele de la Alexandru sunt anume din 1431. Către acestea vom mai adăuga ca întocmai aşa se află două capete deja pe pecetea lui Mircea cel Mare într-un act din 1403: „duo capita humana coronis ornata” (Hurmuzaki, Documente t. I, partea 2, p. 825, nota 4). Negreşit, aceste capete se deosebesc de harapii lui Hulsius şi ai lui Rubčić, dar ele se deosebesc cel puţin tot pe atâta şi de figurile sfinţilor Constantin şi Elena de pe peceţile din sec.XVI şi XVII. Numărul capetelor este indiferent, ca şi ramura de la mijloc, de vreme ce şi la Hulsius este o marcă numai cu două capete şi cu ramuri. Indiferentă mai este şi găteala de cap, deoarece se deosebesc între ele în această privinţă chiar cele două peceţi de mai sus. Acestea fiind indiferente, marca de la 1431 devine tocmai ceva intermediar între faza cea veche cu capete negre şi faza cea nouă cu sfinţii Constantin şi Elena.

Înainte de a se metamorfoza de tot în sfinţii Constantin şi Elena, cele două capete de la 1431 sau mai corect de la 1403, au trecut printr-o lungire treptată şi ramura iniţială s-a prefăcut într-un arbore, după cum d. Sturdza a constat foarte bine.  Nu sunt încă nici aici sfinţii Constantin şi Elena, dar nu mai e departe până la dânşii. „Capetele de pe sigiliile lui Vlad şi Alexandru”, zice d. Sturdza „capăta trup, însă nu pe deplin, ci numai pe trei pătrare, la sigiliile lui Vlad Ţepeş şi se dezvoltă la urmă în trupurile întregi ale sfinţilor Constantin şi Elena pe sigiliile posteriore” (Sturdza, Dare de samă p. 10).

Ce rezulta de aici? Rezultă că harapii, capetele cele negre, fie unul, fie mai multe, singura emblemă heraldică potrivită a Basarabilor, s-au transformat pas cu pas în sfinţii Constantin şi Elena, trecând prin mai multe trepte decât zimbrul pentru a ajunge bou şi vulturul pentru a ajunge corb, dar trecându-le pe temeiul aceluiaşi principiu, principiul că poporul, când o poate face, înlocuieşte totdeauna noţiunile mai rare sau mai puţin cunoscute prin noţiuni mai familiare: boul e mai familiar decât zimbrul, corbul e mai familiar decât vulturul, sfinţii cei sărbătoriţi mereu sunt mai familiari decât harapii.

Evoluţia mărcii Basarabilor câtă dară să se fi operat cam în următorul mod: dintâi, un singur cap negru ca pe monedele regelui Ludovic, ceea ce era suficient pentru „armes parlantes”; apoi, două capete negre unul lângă altul, adică aşa ca în marca Mușatinilor; apoi, trei capete negre ca la Hulsius şi la Rubčić; apoi, capul al treilea transformat într-o ramură înflorită între celelalte două capete, toate pierzând tipul negriten, ca pe sigiliile din 1403-1431; apoi, sub capete adăugându-se o parte din corp, iar ramura înflorită prefăcându-se în copăcel, ca pe sigiliul lui Ţepeş; apoi, corpul lungindu-se etc. până la figurile sfinţilor Constantin şi Elena.

În orice problemă din arheologia figurată, lipsa unei verigi de la mijloc împiedică nu numai de a lega ambele capete ale lanţului, dar chiar de a recunoaşte că acele capete aparţin unui singur lanţ. Într-un asemenea caz, fiecare capăt se studiază îndeosebi ca ceva străin unul altuia, găsindu-se pentru fiecare în parte multe analogii, căci totuşi pierd orice valoare îndată ce, prin aflarea verigii de mijloc, se reconstituie totalitatea lanţului.

Două figuri în felul sfinţilor Constantin şi Elena de pe sigiliile româneşti se văd pe monede şi la bizantini şi la sârbi şi la unguri şi cine mai ştie pe unde; în acelaşi mod în Portugalia, în Sicilia, în Polonia şi pe aiurea se nimeresc pe mărci capete negre; astfel, dintr-o parte şi din cealaltă se puteau face cu multă erudiţie nişte apropieri foarte ingenioase, a căror lipsa de temei se învederează însă pe dată ce regăsirea verigii  de mijloc restabileşte, la români în special, strânsa filiaţie între capetele negre şi cele două figuri. Aceasta filiaţie ar fi rămas ascunsă fără descoperirea d-lui Sturdza, o descoperire în aşteptarea căreia sfinţii Constantin şi Elena erau o nestrăbătută enigmă în marca Basarabilor.

D. Dim. Sturdza, în şedinţa Academiei Române din 12 novembre 1893, a comunicat o carte care, zice d-sa, „din câmpul îndoielilor l-a făcut să intre în acela al realităţii” întrucât priveşte capetele de harapi din Levinus Hulsius. Este anume descrierea Conciliului de la Constanza, făcută de către Ulrich de Reichental la 1417, nu numai ca martor ocular, dar încă după o însărcinare expresă din partea municipalităţii de acolo, în archiva căreia s-a şi depus atunci manuscrisul original. După 1450, adică după descoperirea tiparului, opera lui Reichental fu tipărită la Augsburg; dar acea ediţie devenise în scurt timp atât de rară, încât la 1536 a retipărit-o tot la Augsburg Enric Steiner, in-folio, sub titlul: „Das Concilium so zu Constantz gehalten ist worden”. Această a doua ediţie, devenită şi ea foarte rară şi foarte scumpă, este aceea pe care d. Sturdza a dăruit-o Academiei Române. În cartea lui Reichental, numele proprii sunt mai toate desfigurate, cel puţin în textul tipărit; adevărat importantă însă nu este nomenclatura personală, ci partea figurativă, în care nu încăpeau nici erori de pronunţie, nici acelea de tipar. Între mai multe steme copiate de către Reichental la 1417 de pe steagurile celor veniţi la Constanza, se aflau şi două steme princiare pe care le aduseseră cu sine reprezentanţii oficiali ai României: „die Walachie”. Ambele sunt sub o coroană ducală şi în ambele ne întâmpină deopotrivă capete de harapi, cu deosebirea numai că pe una sunt trei capete negre întoarse spre stânga, pe cealaltă două figuri aproape întocmai ca acelea publicate de Boliac (Daco-romane No. XXII), care nu arată de unde le-a luat, şi anume: „doi harapi întregi, goi, fără legătură, întorşi cu spatele unul către altul, braţul stâng al fiecăruia fiind ridicat în sus, astfel că ambele se unesc încrucişându-se la nivelul capetelor, iar braţele drepte sunt lăsate în jos şi picioarele au aerul de a dansa” (v. Etymologicum magnum t. 2 p. 14601).

În acest mod, cercetarea noastră despre blazonul Basarabilor primeşte o nouă strălucită confirmare, printr-un document autentic din epoca lui Mircea cel Mare şi a lui Alexandru cel Bun, dovedindu-se totodată că atât numărul capetelor, precum şi proporţiile corpului erau supuse la variaţiuni chiar în sânul dinastiei, iar cu atât mai vârtos în totalitatea castei Basarabilor.


B.P. Haşdeu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger