Tătari

Written By Dragos Gros on duminică, 7 septembrie 2014 | 09:26


  Grupul turco-tătar, cel mai vast dintre toate, se întinde de la Marea Mediterană până la fluviul Lena în Siberia şi se împarte în 3 ramuri foarte îndeaproape înrudite, cu toată depărtarea lor în timp şi în spaţiu: nordic, oriental şi occidental. Ramura nordică cuprinde iakuta, grăită de vreo 20.000 de oameni pe lângă fluviul Lena, cea mai depărtată şi cea mai bine conservată dintre idiomele acestui grup.

Ramura orientală, al cărui tip antic fu uigura, care poseda cel mai vechi text lingvistic (poema didactică, Kudatku bilik „Ştiinţa de a guverna” din 1069) şi reprezentantele ei moderne: giagatai, özbeg, türkmen, kirghiz sau kazac, idiome înrudite cu nogaï, dialectul tătarilor din Crimeea şi de la nordul Marii Negre; în fine, ciuvaşii şi başkirii de lângă Volga. Prin tătar, numele primitiv al unui neam mongol şi transportat apoi asupra popoarelor supuse de Gengis-khan, se înţelege astăzi populaţia turcă în număr de vreun milion şi jumătate răspândit în Rusia, în Caucaz şi în Siberia. Dintre aceste diferite categorii de tătari ne interesează în special tătarii din Crimeea, reduşi astăzi numai la 250.000 de oameni care se ocupă cu păstoritul, dar care odinioară constituiră un Stat independent sub Hagi Ghirai Han şi apoi de la 1478, când Mengli Ghirai primi investitura de la Poartă, rămaseră până la 1783 sub suzeranitatea Turciei. În acest interval ei avură frecvente raporturi şi ciocniri cu popoarele învecinate: ruşi, poloni, unguri, ardeleni, moldoveni şi munteni.

În cronicele şi în cântecele noastre bătrâneşti răsună adesea ecoul dureros al deselor şi subitelor lor incursiuni, al aşa-numitelor ciambuluri, în Moldova. Sub Bogdan-Voda nu trecea an să nu bântuie această ţară cu raziile lor (Miron Costin I, 183). Spaima ce tătarii lăsau în urma lor, se oglindeşte până astăzi în sensul peiorativ ce dobândi numele lor etnic, devenind sinonim cu drac sau naibă, ca şi numele căpeteniei lor, Han-tătar (E curios că, în munţii Sucevei, necuratul poartă şi numele de „coman” (Şezătoarea V, 68); dacă acest termen se raportează la cumani, am avea şi aici o interesantă transformare etnologică). Pe de altă parte, în Muntenia şi în Ardeal, unde prezenţa tătarilor fu mai rară şi mai puţin persistentă, tătarii fură identificaţi cu Uriaşii şi cu Jidovii legendări, cărora li s-au atribuit originea monumentelor unei arhitecturi primitive şi devenind astfel punctul de plecare al unei cronologii îndepărtate.

Căpetenia acestor tătari se numea Han (numele dinastic Gherei şi locţiitorul Calga) şi se bucura la început de aceleaşi prerogative ca şi Domnii Moldovei, cu care împărtăşea şi modul de investitură (calpac, cabaniţă şi sabie). Cea mai de frunte familie nobilă la tătari era Krimli sau Crîmleni, care se împărţea în două ramuri: șerim şi mârza; cei dintâi aveau dreptul de a-l alege pe Han şi de a guverna ţara, iar cei din urmă primeau o hoardă anumită prin drept de moştenire. Tătarii purtau un cojoc de vulpe şi un calpac din blana aceluiaşi animal: cei de rând se îmbrăcau cu cojoace de oaie cu partea zbârlită întoarsă afară, ca mocanii noştri, ceea ce le da călare o înfăţişare înspăimântătoare. Armele lor erau: un arc cu săgeţi, o sabie şi suliţe din crăci de arbori cu ascuţişul de fier, apoi arcanul cu care apucau pe cei prinşi în război. Foarte sprinteni, nimeni nu-i putea ajunge la goană. Mâncarea lor de predilecţie era carnea de cal frăgezită sub şea până la sângerare şi băutura lor favorită kumisul, sau laptele fermentat de iapă.

Nogai. Îndeaproape înrudiţi cu tătarii din Crimeea erau nogaii, aşezaţi în Bugeac sub Iliaș-Vodă (1667-1669). Nogai, după numele unui strănepot al lui Gengis-khan, e astăzi în special numele a vreo 50.000 de nomazi din stepele între Marea Neagră şi Marea Caspică (pe lângă fluviile Kuban, Kama şi Volga) şi la Nordul Crimeii, unde se coborâră în sec. XV. De aici, o parte dintr-înşii emigrară în sec. XVII, în Basarabia meridională, unde Moldova deveni ţinta jafurilor şi barbariei lor, căci „ei de felul lor, zice un cronicar contemporan (Amiras III, 160) sunt răi şi jacăşi şi ei de-a pururea pohtesc nepace, că pacea îndelungată lor le e sărăcie. Ei aşa au fost deprinşi asupra Moldovei ca nişte lupi asupra unei turme de oi”.

Nogaii aveau un Sultan şi fiecare hoardă câte un mîrzac (pers. mîrza corespunde turc. bey) cu titlul ereditar: sub comanda lui porneau la bătaie în cete, numite cazan. Incursiunile le făceau obişnuit iarna, când apele erau îngheţate: oraşe şi sate ardeau, jaful era cumplit şi locuitorii se târau în robie şi se vindeau apoi fără cruţare, despărţind pe mamă de fiică, pe tată de fiu. Hammer descrie după un martur ocular (generalul Tott, autorul Memoriilor asupra tătarilor) întoarcerea dintr-un asemenea ciambur, întreprins în 1769 de tătari sub Crîm-Gherei: o jumătate de duzină de robi, două duzini de boi, cinci sau şase duzini de oi erau adesea prada unui singur tătar. Saci atârnaţi de oblâncul șelei conţineau copii, de la care nu se vedeau decât capul; o fată şedea înaintea călăreţului, mama pe dindărăt, tatăl şi fiul pe pohodnic, iar boii şi oile alergau înainte; un ochi neobosit veghea peste această pradă şi n-o scăpa niciodată din vedere.

În 1716, tătarii din Bugeac cerură şi obţinură de la Mihai-Vodă Racoviţă o porţiune anumită din pământul Moldovei pentru hrana lor şi pentru păşunea vitelor lor, pentru care se îndatorară a plăti anual dijma produselor, aşa numitul ușur şi plata locului sau chiria pământului, numită alîm. Aceşti tătari serviră mai târziu ca călăraşi în oştirea turcă, de aceea numele lor deveni (turceşte şi româneşte) un apelativ pentru curier sau ştafetă, întocmai ca lipcanii sau tătarii litfani, o altă fracţiune etnică emigrată din Crimeea, care astăzi trăieşte încă în mic număr (vreo 8.000) în unele districte din Rusia şi Polonia. Moldovenii îi numeau pe lipcani „cirimuși”, nu pentru că ar fi de origine ceremisă, cum credea Cantemir, ci pentru că erau învecinaţi cu Cirimușul, un afluent al Prutului care forma în vechime limita între Moldova şi Polonia.

Elementul tătăresc în stocul turcismelor române, se referă la traiul însuşi al tătarilor crimleni şi nogai, care în timp de aproape două secole au venit în continuă atingere cu moldovenii. De aceea vorbele tătare figurează parte ca termeni technici în letopiseţe, parte ele au persistat până astăzi în graiul moldovenesc, lipsind în cel muntean şi în idiomele balcanice (afară de cazul când acestea au adoptat forma paralelă osmanlie). La prima categorie de tătărisme arhaice numărăm: coliba tătărească se numeşte în cronice aran şi oba; căpeteniile lor purtau numele de mîrzaci şi șerimi, iar la cazacii tătari asaul; dările ce plăteau Domnilor Moldovei: alîm, iliș şi ușur, iar darea în miere a Domnilor Moldovei către Hanul tătarilor: balgi-bașlîc; raziile lor în Moldova: ciambur, jaful cu acea ocazie: duium; tabăra lor: coş; steagul lor: bunciuc; ordinul autograf din partea Hanului: iarlîc. La a doua categorie de vorbe tătăreşti, speciale astăzi Moldovei, aparţin vorbe ca: arcan, bădie, bahmet, baibarac, capcană, cobuz, harabă, sahaidac etc.

Numele enigmatic de Bărăgan, ce poartă stepa întinsă din jud. Ialomiţa, pare a se trage de la un popor tătar: giagataic (şi mongol) buragan „tourbillon, tempête” corespunde crivăţului nostru (cf. Crivăţ, numele unei locuinţe izolate în Dâmboviţa, al unui sat în Argeş şi Ilfov, al unei păduri şi al unui sat în Prahova). De asemenea, numele masivului Bucegilor (sing. Buceag), cel mai înalt pisc al Carpaţilor Munteniei, derivă din tatar. buğak sau bučag „unghi” (cu care turcii porecliră colţul Basarabiei locuit de tătari=tatar Buğak).

Lazăr Şăineanu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger