Grupul turco-tătar, cel mai vast dintre toate,
se întinde de la Marea Mediterană până la fluviul Lena în Siberia şi se împarte
în 3 ramuri foarte îndeaproape înrudite, cu toată depărtarea lor în timp şi în
spaţiu: nordic, oriental şi occidental. Ramura nordică cuprinde iakuta, grăită
de vreo 20.000 de oameni pe lângă fluviul Lena, cea mai depărtată şi cea mai
bine conservată dintre idiomele acestui grup.
Ramura orientală, al cărui tip antic fu
uigura, care poseda cel mai vechi text lingvistic (poema didactică, Kudatku
bilik „Ştiinţa de a guverna” din 1069) şi reprezentantele ei moderne: giagatai,
özbeg, türkmen, kirghiz sau kazac, idiome înrudite cu nogaï, dialectul tătarilor
din Crimeea şi de la nordul Marii Negre; în fine, ciuvaşii şi başkirii de lângă
Volga. Prin tătar, numele primitiv al unui neam mongol şi transportat apoi
asupra popoarelor supuse de Gengis-khan, se înţelege astăzi populaţia turcă în
număr de vreun milion şi jumătate răspândit în Rusia, în Caucaz şi în Siberia.
Dintre aceste diferite categorii de tătari ne interesează în special tătarii
din Crimeea, reduşi astăzi numai la 250.000 de oameni care se ocupă cu
păstoritul, dar care odinioară constituiră un Stat independent sub Hagi Ghirai
Han şi apoi de la 1478, când Mengli Ghirai primi investitura de la Poartă,
rămaseră până la 1783 sub suzeranitatea Turciei. În acest interval ei avură
frecvente raporturi şi ciocniri cu popoarele învecinate: ruşi, poloni, unguri,
ardeleni, moldoveni şi munteni.
În cronicele şi în cântecele noastre
bătrâneşti răsună adesea ecoul dureros al deselor şi subitelor lor incursiuni,
al aşa-numitelor ciambuluri, în
Moldova. Sub Bogdan-Voda nu trecea an să nu bântuie această ţară cu raziile lor
(Miron Costin I, 183). Spaima ce tătarii lăsau în urma lor, se oglindeşte până
astăzi în sensul peiorativ ce dobândi numele lor etnic, devenind sinonim cu
drac sau naibă, ca şi numele căpeteniei lor, Han-tătar (E curios că, în munţii
Sucevei, necuratul poartă şi numele de „coman” (Şezătoarea V, 68); dacă acest
termen se raportează la cumani, am avea şi aici o interesantă transformare
etnologică). Pe de altă parte, în Muntenia şi în Ardeal, unde prezenţa
tătarilor fu mai rară şi mai puţin persistentă, tătarii fură identificaţi cu
Uriaşii şi cu Jidovii legendări, cărora li s-au atribuit originea monumentelor
unei arhitecturi primitive şi devenind astfel punctul de plecare al unei
cronologii îndepărtate.
Căpetenia acestor tătari se numea Han (numele
dinastic Gherei şi locţiitorul Calga) şi se bucura la început de aceleaşi
prerogative ca şi Domnii Moldovei, cu care împărtăşea şi modul de investitură
(calpac, cabaniţă şi sabie). Cea mai de frunte familie nobilă la tătari era
Krimli sau Crîmleni, care se împărţea în două ramuri: șerim şi mârza; cei
dintâi aveau dreptul de a-l alege pe Han şi de a guverna ţara, iar cei din urmă
primeau o hoardă anumită prin drept de moştenire. Tătarii purtau un cojoc de
vulpe şi un calpac din blana aceluiaşi animal: cei de rând se îmbrăcau cu
cojoace de oaie cu partea zbârlită întoarsă afară, ca mocanii noştri, ceea ce
le da călare o înfăţişare înspăimântătoare. Armele lor erau: un arc cu săgeţi,
o sabie şi suliţe din crăci de arbori cu ascuţişul de fier, apoi arcanul cu
care apucau pe cei prinşi în război. Foarte sprinteni, nimeni nu-i putea ajunge
la goană. Mâncarea lor de predilecţie era carnea de cal frăgezită sub şea până
la sângerare şi băutura lor favorită kumisul, sau laptele fermentat de iapă.
Nogai. Îndeaproape înrudiţi cu tătarii din
Crimeea erau nogaii, aşezaţi în Bugeac sub Iliaș-Vodă (1667-1669). Nogai, după
numele unui strănepot al lui Gengis-khan, e astăzi în special numele a vreo
50.000 de nomazi din stepele între Marea Neagră şi Marea Caspică (pe lângă fluviile
Kuban, Kama şi Volga) şi la Nordul Crimeii, unde se coborâră în sec. XV. De
aici, o parte dintr-înşii emigrară în sec. XVII, în Basarabia meridională, unde
Moldova deveni ţinta jafurilor şi barbariei lor, căci „ei de felul lor, zice un
cronicar contemporan (Amiras III, 160) sunt răi şi jacăşi şi ei de-a pururea
pohtesc nepace, că pacea îndelungată lor le e sărăcie. Ei aşa au fost deprinşi
asupra Moldovei ca nişte lupi asupra unei turme de oi”.
Nogaii aveau un Sultan şi fiecare hoardă câte
un mîrzac (pers. mîrza corespunde turc. bey) cu titlul ereditar: sub comanda
lui porneau la bătaie în cete, numite cazan. Incursiunile le făceau obişnuit
iarna, când apele erau îngheţate: oraşe şi sate ardeau, jaful era cumplit şi
locuitorii se târau în robie şi se vindeau apoi fără cruţare, despărţind pe mamă
de fiică, pe tată de fiu. Hammer descrie după un martur ocular (generalul Tott,
autorul Memoriilor asupra tătarilor) întoarcerea dintr-un asemenea ciambur,
întreprins în 1769 de tătari sub Crîm-Gherei: o jumătate de duzină de robi,
două duzini de boi, cinci sau şase duzini de oi erau adesea prada unui singur tătar.
Saci atârnaţi de oblâncul șelei conţineau copii, de la care nu se vedeau decât
capul; o fată şedea înaintea călăreţului, mama pe dindărăt, tatăl şi fiul pe
pohodnic, iar boii şi oile alergau înainte; un ochi neobosit veghea peste
această pradă şi n-o scăpa niciodată din vedere.
În 1716, tătarii din Bugeac cerură şi obţinură
de la Mihai-Vodă Racoviţă o porţiune anumită din pământul Moldovei pentru hrana
lor şi pentru păşunea vitelor lor, pentru care se îndatorară a plăti anual
dijma produselor, aşa numitul ușur şi plata locului sau chiria pământului,
numită alîm. Aceşti tătari serviră mai târziu ca călăraşi în oştirea turcă, de
aceea numele lor deveni (turceşte şi româneşte) un apelativ pentru curier sau
ştafetă, întocmai ca lipcanii sau tătarii litfani, o altă fracţiune etnică
emigrată din Crimeea, care astăzi trăieşte încă în mic număr (vreo 8.000) în
unele districte din Rusia şi Polonia. Moldovenii îi numeau pe lipcani „cirimuși”,
nu pentru că ar fi de origine ceremisă, cum credea Cantemir, ci pentru că erau
învecinaţi cu Cirimușul, un afluent al Prutului care forma în vechime limita
între Moldova şi Polonia.
Elementul tătăresc în stocul turcismelor române,
se referă la traiul însuşi al tătarilor crimleni şi nogai, care în timp de
aproape două secole au venit în continuă atingere cu moldovenii. De aceea
vorbele tătare figurează parte ca termeni technici în letopiseţe, parte ele au
persistat până astăzi în graiul moldovenesc, lipsind în cel muntean şi în
idiomele balcanice (afară de cazul când acestea au adoptat forma paralelă
osmanlie). La prima categorie de tătărisme arhaice numărăm: coliba tătărească
se numeşte în cronice aran şi oba; căpeteniile lor purtau numele de mîrzaci şi
șerimi, iar la cazacii tătari asaul; dările ce plăteau Domnilor Moldovei: alîm,
iliș şi ușur, iar darea în miere a Domnilor Moldovei către Hanul tătarilor:
balgi-bașlîc; raziile lor în Moldova: ciambur, jaful cu acea ocazie: duium;
tabăra lor: coş; steagul lor: bunciuc; ordinul autograf din partea Hanului:
iarlîc. La a doua categorie de vorbe tătăreşti, speciale astăzi Moldovei,
aparţin vorbe ca: arcan, bădie, bahmet, baibarac, capcană, cobuz, harabă,
sahaidac etc.
Numele enigmatic de Bărăgan, ce poartă stepa
întinsă din jud. Ialomiţa, pare a se trage de la un popor tătar: giagataic (şi
mongol) buragan „tourbillon, tempête” corespunde crivăţului nostru (cf. Crivăţ,
numele unei locuinţe izolate în Dâmboviţa, al unui sat în Argeş şi Ilfov, al
unei păduri şi al unui sat în Prahova). De asemenea, numele masivului Bucegilor
(sing. Buceag), cel mai înalt pisc al Carpaţilor Munteniei, derivă din tatar.
buğak sau bučag „unghi” (cu care turcii porecliră colţul Basarabiei locuit de
tătari=tatar Buğak).
Trimiteți un comentariu