De pe la mijlocul secolulul al XVI-lea până aproape de pragul secolului nostru, lingvistica a străbătut o perioadă al cărei caracter diletantic primează aproape cu desăvârşire orice preocupare serios ştiinţifică. Activitatea-i se manifestă în răstimpul acestei perioade, mai ales în compilare sau colecţionare de specimene de limbi, care tindeau mai mult a satisface curiozitatea învăţaţilor decât contribuiau la progresul adevărat al ştiinţei. Formula „Tatălui-nostru” servea drept substrat tuturor acestor specimene. O idee preconcepută a dat impulsul şi a călăuzit, peste un secol şi jumătate, cercetările de asemenea natură: ideea că toate lirnbile se trăgeau dintr-un prototip comun, din limba ebraică, care, după expresia lui Casaubonus, îl avea de părinte pe însuşi Dumnezeu, iar de talmaci pe Moise (Deus hujus linguae pater, Moses vero interpres erat). Aceasta filiaţie necesară a tuturor limbilor din cea ebraică a devenit fatală pentru evoluţia ulterioară a lingvisticii întocmai ca sistemul lui Ptolomeu pentru Astronomie impunându-i o seculară staţionare, până ce Leibniz o scoase din acest cerc vrăjit şi-i imprimă independenţa şi soliditatea vederilor sale filozofice.
Două sunt lipsurile inerente mai tuturor
acestor colecţii de „Tatăl-nostru”:
imperfecţiunea reproducerii, care rezultă dintr-o necunoştinţă personală a
celui mai mare număr din limbile publicate, şi excluderea absolută - până la
Hervas şi Adelung - a analizei gramaticale. Cel dintâi dintre lingviştii numiţi
considera toate compilările anterioare drept „vana curiosidad”, iar cel din urmă le numeşte cu drept cuvânt „blosse Curiositäten-Cabinetter”. Cu
toate acestea, poliglotele de „Tatăl-nostru”
reprezintă, cum am spus, aproape întreaga activitate lingvistică a celor din
urmă, două secole, şi ele nu pot fi trecute cu vederea de istoricul care
urmăreşte fazele de evoluţie ale ştiinţei limbii. Publicaţiile de acestă
natură sunt, pe de altă parte, foarte greu accesibile. Preocupat de atari
consideraţii, am crezut folositor a strânge într-un mănunchi părerile emise de
învăţaţii lingvişti ai Occidentului despre originea şi natura limbii şi a naţiunii
române. Sau, în lipsă de păreri, probele de
limbă, formulele de „Tatăl-nostru”,
ce dânşii reproduc cu această ocazie.
Cea mai veche dintre aceste probe, formula
publicată de Megiser, e anterioară „Tatălui-nostru”
de marele logofăt Luca Stroici, „cea dintâi încercare de a scrie cu litere
latine”, cum o numeşte dl. Haşdeu şi ea merită deci a fi pusă în fruntea
monumentelor cu caractere latine. Este apoi interesant a vedea, cum un lingvist
de forţa lui Hervas ascrie limbii române o poziţie definitivă între celelalte
idiome neolatine şi declară, cu decenii înaintea întemeietorului filologiei
romanice, neîndoioasa sa origine (Catalogo, 180): „Lingua latina, matrice de' dialetti valaco, italiano, spagnuolo,
francese e portoghese... Il linguaggio valaco o moldavo e dialetto immediato
della lingua latina e conservasi puro nella Valakia, sebbene essa è circondata
da genti che parlano idiomi differentissimi, quali sono îl turco, greco,
illirico, ungaro e teutonico”. Nu mai puţin interesant este a urmări
sforţările ortografice de a reda, printr-un alfabet insuficient, numeroasele
nuanţe fonetice ale limbii române. Semnul „ă”, bunăoară, îl găsim notat cu
„ae”, „u”, „e”, „ä” şi „y”. Întâiele
colecţii de „Tatăl-nostru” confundă
limba română (wallachisch) cu cea walisă sau
walonă (wallisch, wallisisch, wallonisch, wälsch);
ba încă Megiser o gratifică cu acelaşi epitet ca şi limba chineză (chinische
Sprach).
Urmează în ordine cronologică, principalele
dintr-aceste compilări, cercetate din punctul de vedere special, care formează
subiectul acestui studiu. Cel dintâi care a utilizat formula „Tatăl nostru” ca
probă lingvistică e un german din München,
Johannes Schiltberger. Acesta întreprinse, între anii 1394-1427 o călătorie
prin Europa, Asia şi Africa. El străbătu Ungaria şi Bulgaria, Valahia,
Transilvania şi Moldova, numită pe atunci Valahia mică. Călătorul notează
pretutindeni localităţile principale şi atinge în treacăt despre limbile şi
obiceiurile popoarelor ce vizită. Despre limba româna n-are decât o idee vagă,
considerând-o ca o idiomă de
o natură particulară. Iată pasajul privitor la Ţările Române: „Am fost şi în Valahia şi în două oraşe
principale, unul numit Agrich (Argeş) şi celălalt turcesc (Bucureşti?) şi o
cetate numită Uebereil (Brăila), care e aşezată pe Dunăre. Acolo negustorimea
are corăbii şi galioane, pe care transportă
mărfuri din ţări păgâne. Trebuie încă ştiut, că
poporul din Valahia Mare şi din Valachia Mică e de religie creştină. Şi el are
o limbă particulară şi lasă să-i crească părul şi barba,
fără a se tunde vreodată. Am fost şi în Valahia Mică şi în Ardeal. Apoi e o
cetate numită, Sedschoff (Suceava), care e capitala Valahiei mici”.
Conrad Gessner sau Gesnerus (1515-1564),
bărbat de o erudiţie universală, fondatorul zoologiei moderne şi al istoriei
literare, a rezumat cunoştinţele lingvistice ale timpului în „Mithridates, de differentiis linguarum turn
veterum, turn quae hodie apud diversas nationes în toto orbe terrarum în usu
sunt observationes”, apărută la Zurich, în 1555. În dedicaţia cărţii el
observă, că constatarea afinităţii
lingvistice nu-i un simplu obiect de curiozitate, ci o parte integrantă a
educaţiei ştiinţifice, că
particularităţile graiului şi deosebirile limbilor merită să atragă atenţia unui
spirit cult şi filozofic. Gessner făcu întâia încercare mai însemnată a unei
colecţii de „Tatăl-nostru” (în număr de 22),
încheind cartea cu specimene din limba ţiganilor şi a cărăitorilor.
În privinţa originii şi înrudirii limbilor, autorul împărtăşeşte ideile greşite
ale contemporanilor săi: numai ebraica e limbă
pură, celelalte simple degenerări sau amestecături. La pagina 65 reproduce un „Tatăl-nostru”
reto-roman (churweltsch), iar la
pagina 69, în lipsa unui specimen lingvistic, ne dă
următoarea notiţă privitoare la Ţara
Românească: „Valachia perquam lata regio
est, a Transylvanis incipiens, usque în Euxinum protensa pelagus, plana ferme tota,
et aquarum indiga: cujus meridiem Ister fluvius excipit, septentrionem Roxani
occupant, quos nostra aetas Ruthenos appellat, et versus fluvium Thiran nomados
Scytharum genus, quos Tartaros hodie vocitamus. Hanc terram incoluerunt quondam
Getae... Postremo Romani armis subacti ac deleti sunt. Et coIonia Romanorum eo
deducta, duce quodam Flacco, a quo Flaccia nuncupata. Longo temporis tractu,
corrupto (ut sit) vocabulo, Valachia dicta. Sermo adhuc genti Romanus est
quamvis magna ex parte mutatus, et homini Italico vix intelligibilis...”.
Hieronymus Megiser din Stutgart, câtva timp
profesor la Lipsca, mort în 1616, publica la 1592 în Frankfurt o colecţie de
specimene lingvistice sub titlul: „Specimen
XL diversarum, atque inter se differentium, linguarum et dialectorum, a
diversis auctoribus collectarum, quibus oratio dominica est expressa”.
Formula românească a „Tatalui-nostru” se afla, la Megiser sub N. XLI cu titlul
„in der chinischen Sprach” (confundând-o cu limba chineză de sub N. XLVI) şi
sună astfel:
„Tatal
nostru, cine eşti în ceriu,/ Sfinciaskase numele teu,/ Se vie imparacia ta,/ Su
(Şi) se fie voja ta, cum în ceriu asa pre pomuntu,/ Puine noa de tote zilele,
de-ne noa astazi,/ Su ne jerta gresalele nostre, cum su noi jertam a greşiţilor
noştri,/ Su nu ne duce pre noi în kale de ispitra (sic!),/ Su ne mantujaste pre
noi de reu, Amen”. Alăturam aici formula cea mai veche a „Tatălui nostru”
cu litere latine, aflată de dl. Haşdeu în „Corpul legilor polone” de Sarnicki
şi tipărită la Cracovia în 1597, adică 5 ani după publicarea „specimenului” lui
Megiser, de care diferă în fond şi în formă: „Părintele nostru ce eşti în ceriu, swincaskese numele teu: se vie
inpereçia ta, se fie voia ta, komu ie în ceru assa ssi pre pemintu. Penia
noastre seçioase de noai astedei. Ssi iarte noae detoriile noastre, cum ssi noi
lessem detorniczilor noştri. Şi nu aducze pre noi în ispite, ce ne mentuiaste
de fitlanul. Ke ie a ta inpereçia ssi putara ssi cinstia în veczij veczilor.
Amen”.
Andreas Müller prelucra într-un mod critic
colecţiile existente în publicaţia apărută la Berlin, în 1680, sub titlul: „Oratio orationum, S. s. Orationis dominicae
versiones praeter authenticam fere centum...”. La pagina 58 găsim, sub
rubrica „walisic” (wallice), un „Tatăl-nostru”
românesc reprodus în caractere latine, deşi toate celelalte se află
acolo în caracterele lor originale:
„Parinthele
nostru cela ce eşti en tzeri,/ Svintzascaese numele teu./ Vie enperetziae ta./
Facaese voe ta cum en tzer ase şi pre paementu./ Paene noastre tza de
saetzioase dae noaae astezi./ Si lase noaae datoriile noastre, cum si noi se
laesaem datornitzilor nostri./ Si nu dutze pre noi la ispitire./ Tze ne
mentueste pre noi de viclianul”.
John Chamberlayne a publicat în 1715, la
Amsterdam, un volum cuprinzând 142 de „Tatăl nostru”, distribuite după
continente şi ţări, reproduse în caracterele
originale şi cu transcrierea latină: „Oratio
dominica în diversas omnium fere gentium linguas versa et propriis cuisque
linguae characteribus expressa”. Afară de formula „walică”
reprodusă după Müller, Chamberlayne publică alte două „Tatăl-nostru”
româneşti, procurate lui de către „nobilissimus
D-nus Birndorff, Ablegatus Hungariae et Transilvaniae Ecclesiarum ad
Augustissimam Magnae Britaniae Reginam Annam”.
Hervas (Părintele Lorenzo) se născu la 1735
în La Mancha spaniolă dintr-o familie nobilă. A
stat mult timp ca misionar în America, de unde reveni în 1767 la Cesena, în
Italia. El muri la Roma, în 1809, ca bibliotecar al Vaticanului. Spre a propaga
religia creştină în Lumea-Noua, Hervas învăţă
multe limbi americane şi fu izbit de diversitatea lor. Cu ajutorul altor
misionari adună un mare numer de
vocabulare, trecu apoi la idiomele din celelalte continente şi-şi propuse a
îmbrăţişa într-o operă grandioasă, istoria progreselor spiritului omenesc de la
începutul existenţei sale fizice. Această enciclopedie, scrisă mai întâi
italieneşte şi apoi tradusă de autor în limba-i maternă, poarta titlul: „Idea dell' Universo, che contiene la storia
della vita dell' uomo, elementi cosmografici, viaggio estatico al mondo
planetario, e storia della terra” şi apăru în intervalul de la 1778-1787,
în 21 de volume.
„Catalogo
delle lingue conosciute e notizia delle loro affinità e diversità”, 1784
(tradus în spaniolă, Madrid, 1800-1805, 6 tomuri). Tomul întâi conţine limbile
americane, pe care autorul le reduce la 11 familii; al doilea, cele din
insulele Marelui Ocean şi din continentul asiatic, stabileşte familia limbilor
malaeziene şi polineziene şi dovedeşte înrudirea idiomelor familiei semitice;
ultimele patru tomuri tratează despre limbile europene. Hervas publică între „dialetti latini” trei formule originale
de „Tatăl-nostru”, omiţând pe cele împrumutate
din Chamberlayne. Sub N. 262 o „orazione
valaka”, ce a văzut-o într-un Breviar manuscris cu caractere ilirice,
intitulat „greco-valaco”, în
Biblioteca Colegiului Propagandel din Roma. Numeroasele greşeli de tipar fac
această reproducere aproape neinteligibilă.
Nostim este ca Adelung, reproducând întocmai
această formulă atât de coruptă, îşi dă cu părerea, ca ea ar fi „kutzo-walachisch”. În urma unor atari
monstruozităţi tipografice, nu ne mai poate prinde mirarea când Megiser confundă
formula română cu cea chineză,
inserându-le pe ambele sub aceeaşi rubrică (vezi mai sus); nici când Hervas
declară că, cu toată cunoştinţa-i perfectă a limbilor romanice, nu ajunge „a
entender medianamente los libros escritos en el valaco mas puro”. Contemporan
cu publicaţia lui Hervas se făcu, după îndemnul lui Leibniz şi sub auspiciile
împărătesei Ecaterina, o colecţie lexicală cuprinzând un număr de cuvinte
indispensabile (ca deus, caelum, pater, mater, filius etc.), redate în mai
toate limbile globului. Materialele, redijate de naturalistul Pallas, apărură
la Petersburg, între anii 1787-1789, în două mari volume, sub titlul: „Linguarum totius orbis vocabularia
comparativa”. Opera, neavend mai nici un interes lingvistic, ne mărginim a
spune, că limba română (volosski) ocupă al
patruzeci şi şaselea loc între limba albaneză şi cea ungară.
Trecem în sfârşit la opera importantă, care
conţine sinteza filologiei comparative de la începutul secolului (XIX) şi care
formează linia de demarcaţie între
ştiinţa empirică a limbii din trecut şi cea istorico-comparativă
a timpului nostru. Autorul ei, Johann Christoph Adelung, născut în 1734 şi mort
la 1806, a consacrat întreaga-i viaţă
studiilor de limbă şi a desfăşurat o
activitate surprinzătoare. El singur a ridicat limbii germane un monument
lexicografic, care a reclamat, la alte naţiuni, sforţările unor Academii
întregi. Lucra neîntrerupt 14 ore pe zi. Celibatar toată viaţa, Adelung avea
obiceiul să zică, că femeia sa e masa de scris, iar copiii săi cele 70 de
volume, mari sau mici, ce publicase în cursul celor 72 de ani ai vieţii sale.
Singura sa slăbiciune era posesiunea unei mari varietăţi de vinuri străine:
pivniţa sa, ce o botezase „Bibliotheca selectissima”, conţinea patruzeci de
feluri.
Cu ajutorul publicaţiilor lui Hervas şi
Pallas şi a propriilor sale cercetări, Adelung începuse la 1806 să scoată la
lumină opera capitală a vieţii sale: „Mithridates, oder allgemeine Sprathenkunde”,
din care nu apucă în viaţă decât primul volum, în prefaţa căruia el numeşte
această operă „copilul cel mai mic şi probabil cel din urmă al Muzei sale, pe
care l-a îngrijit şi dezmierdat cu toată gingăşia, de care obişnuit are parte a
se bucura copilul cel mai mic”. Restul publicaţiei fu îngrijit de Dr. Severinus
Vater, profesor de teologie la Königsberg (ajutat, între alţii, şi de către
Wilhelm de Humboldt) şi terminat, la 1817, în şase volume.
Adelung adoptă,
ca şi Hervas, diviziunea geografică ca principiu de clasificare şi descrie pe
scurt originea, istoria şi structura gramaticală
a fiecărei limbi şi dialect. Specimenele de „Tatăl-nostru”
îmbrăţişează aproape 500 de idiome; fiecare probă e supusă unei cercetări
critice şi lexicale, după care se adăugă şi lista publicaţiilor lingvistice
privitoare la acea limbă. Sub numele de „römisch-slavisch”
sau „walachisch” (ÎI, 723-738),
Adelung aşeză limba româna după familia idiomelor slave. Repetă, în
introducere, pe scurt, cele zise de Thunmann, îndoindu-se însă de aserţiunea
acestuia, cum că în limba româna s-ar afla mai multe elemente traco-dace şi
împarte limba româna în două dialecte principale: unul, daco- sau ungaro-român,
dincoace de Dunăre, în Moldova, Muntenia, Transilvania, Bucovina, Banat şi
Ungaria de Nord şi altul, traco-român, dincolo de acest fluviu, în Tracia,
Macedonia şi Tesalia, unde formează
„cea mai mare parte a populaţiei” şi care idioma e „gröber and unreiner”, amestecată cu multe elemente albaneze şi
greceşti; mai observă, că clasele nobile din Moldova şi Muntenia vorbesc
greceşte sau turceşte.
Descriind „caracterul” limbii române,
relevează unele modificări fonetice
(patru = quatuor, opt = octo) şi găseşte în conjugarea verbului o pretinsă
asemănare cu cea slavonă, precum transformarea
consoanei finale „k” în „č” şi „d” în „z” îi pare analogă cu cea rusă. Întâia
formulă o reproduce după Stiernhelm, în prefaţa-i din ediţia lui Ulfila, care
însă nu indică izvorul provenienţei sale. A doua formulă e intitulată
„dacisch-walachisch” şi e reprodusă
din Biblia lui Şerban Vodă, (1688), după un exemplar aflat în Biblioteca regală
din Dresda. A treia formulă, calificată de „siebenbürgisch-walachisch”,
e citată după „Ungarisches Magazin” (IV, 125): „Tatel nostru, karele jescht în tscherju,/ Svinzaskä se numele teu,/
Schi vie emperetzia ta,/ Schi fie voja ta cumu-i en tscherju ascha schi pre
pemuntu;/ Puina noastre tscha de toate silele de-ne noao astezi,/ Schi ne
jartene greschalele noastre precum schi not jertem greschitzilor noştri,/ Schi
nu ne dutsche pre not en ispirata(!),/ Schi ne isbeveschte de tschel reu,/ Ke'i
a ta emperetzia schi putäre schi slava den vätschi vätschilor. Amen”.
În adausurile şi îndreptările la cele scrise
de Adelung asupra limbii române, Vater observă (IV, 407) că alt loc se cuvenea
limbii române şi anume imediat după reto-romană
„als eine eben solche, ihren
ausgebildeten Schwestern nachstehende, Tochter der lateinischen Sprache”,
că nu merită epitetul de „römisch-slavisch”,
deoarece numărul cuvintelor de origine slavă, este „bei weitem nicht gross genug”, structura-i gramaticală
se abate din contră de la cea slavă şi
analogiile observate de Adelung sunt parte accidentale, parte nedecisive. Vater
accentuează apoi diferenţa între
dialectul daco-român şi macedo-român; cel dintâi e atât de latin, încât poezii
întregi se pot traduce din italiană în româna cu cuvinte şi terminaţii corespunzătoare
pur latine. În sprijinul acestei aserţiuni se referă la o poezie româno-italiană,
compusă de Körösi. Continuatorul lui Adelung mai relevează
vorbe româneşti ca „alb, deget, vorbă,
masă, rugă” în raport cu italianele
„bianco, ditto, parola, tavola, prega” ceea ce, după dânsul, ar dovedi o
origine latină mai veche decât formele celorlalte limbi romanice. Aceeaşi cauză
ar explica modificarea unor sunete ca „qu” în „p” (iapă,
apă, opt, patru, lapte, piept şi chiar kiept pentru equa, aqua, octo, quatuor,
lac, pectus), a lui „l” în „r” (moară=mola),
modificări care nu afecteza cuvintele slave intrate în română. Postpunerea
articolului, Vater o explică ca o particularitate a limbii române provenită
dintr-o dezvoltare proprie.
Trimiteți un comentariu