Home » , , , , , , , , , , » Iubirea în cronici

Iubirea în cronici

Written By Dragos Gros on luni, 28 aprilie 2014 | 07:24



 Sunt frumoase cronicile române! Ele ne strămută în timpul lui Mircea şi Ştefan, pentru care e prea mic chiar epitetul de „cei mari”; ele ne pun faţă-n faţă cu Ţepeş, Rareş, Ion-Vodă, Mihai... Ce români, o Doamne! Ai crede că în vinele lor curgea un alt sânge, că braţele lor erau din alt os, ca inimile lor frământau acel teribil element, care azvârlea fulgere şi zguduia pământul în temeliile sale. Suntem fii ai lor, o ştiu; dar de cele mai multe ori, vai! fiii nu moştenesc decât numele părinţilor. Când citesc şi recitesc, cu o voce tremurândă de emoţie, cu pieptul dilatat de o mândrie cu atât mai vie cu cât ea este mai trecătoare, când citesc şi recitesc tablourile în care cronicarii ne zugrăvesc pe un Baiazid, pe un Murat, pe un Suleiman, fugind şi umiliţi înaintea armelor române, înzecit mai puţin numeroase... ei bine! atunci mă-ntreb pe mine însumi cu un fel de ipohondrie naţională: purtam numele de români, stăpânim pământul României; de ce am căzut aşa de jos?

Aşadar, fără a mă rătăci în labirintul cauzelor, mă mulţumesc a şti numai atât, că, după expresia poetului: „la noi mărul e putred”. Aduc aici cuvintele bardului român nu din întâmplare, ci pentru că lucrul se trece de glumă, când până şi poeţii, aceşti copii fericiţi ai râzătoarei iluzii, aceşti luminaţi orbi, care admiră seninul norilor şi splendoarea nopţii; când până şi ei încep a pipăi plaga realităţii! Citiţi însă cronicele române şi veţi afla timpul când şi putredul nostru măr era un adevărat măr domnesc, un măr smălţat pe dinafară cu rumeneala juneţii şi care păstra în sânu-i un sâmbure vivace şi sănătos!

Totuşi, pe lângă contrastul ce am observat, între sublima bravură a strămoşilor şi efeminata moliciune a strănepoţilor, mai este un altceva, care mă electrizează tot atât de mult în lectura cronicilor romane: un alt contrast, un contrast mai puţin simţit, fiindcă nu este politic, dar nicicum mai puţin dezavantajos pentru caracteristica timpului nostru propriu. Un individ mare, un geniu fie în război, fie în pace, fie în litere; un Bonaparte, un Colbert sau un Shakespeare, este acela care modulează, după propria inspiraţie, lumea supusă acţiunii sale, iar nu devine plecatul serv al acelei lumi. Cum vreţi, cum puteţi pretinde, să fie ceva dintr-un popor, o adunare de individualităţi, în care totul se importa şi nimic, nimic nu e bun pentru export?

Din literaţii noştri moderni - nu numesc pe nimeni, pentru a nu mă certa cu ponderoasa majoritate - numai aceia au înfipt nişte urme solide în cariera lor, care au putut să petreacă şi prin străinătate, dar au învăţat în ţară. Alecsandri, Bolintineanu, Cogălniceanu, Bolliac, C. Rosetti, Gr. Alexandrescu, Negruzzi, nu sunt nici doctori, nici laureaţi, nici licenţiaţi. Cugetând româneşte, cronicarii noştri erau constrânşi a vorbi tot româneşte. Inteligenţa limpede şi naivă, observaţie sigură şi necomplicată, tablouri simţite şi neafectate, un sistem mai mult inspirat de bun simţ decât combinat, în fine, toate câte nu seamănă deloc nici cu subtilismul german, nici cu volubilitatea franceză, nici cu flegmă engleză; toate acestea deosebesc şi pun în relief poporul român; toate acestea îi caracterizează, în cugetare şi în vorbă, pe cronicarii noştri; toate acestea ne lipsesc nouă, literaţilor proaspăt răsăriţi. Vedeţi dar, că avem mare trebuinţă de a ne adăpa la izvoarele cronicilor române, care sunt ca un fel de Karlsbad moral şi intelectual, în care ne-am putea căuta sănătatea inimii şi a spiritului, bărbăteasca energie şi verdea pricepere a străbunilor!

Bunăoară, care să fi fost meşteşugul dragostei la strămoşii noştri cei mai dincoace de epoca lui Traian, care uitaseră deja demult preceptele lui Ovidiu? Cum făceau ei curte? Cum petreceau? Cum corespundeau? Cum vorbeau în romanticele lor întâlniri? Cum făceau acele jurăminte, de care iubirea nu se lipseşte nici chiar la hotentoţi? Naţiunile cele mai brave au fost totdeauna şi cele mai amoroase. Mitologia antică ni-l reprezintă pe zeul Marte prins în laţ de zâna Venere. Arabii şi normanzii, fiii ţărilor celor mai călduroase şi copiii gheţurilor nordului, cu o mână supuneau universul, cu cealaltă strângeau la piept acea gingaşă parte a popoarelor învinse, care nu se plângea niciodată de groaza cuceririi. Însuşi Destinul a voit ca femeilor să le surâdă luciul armei, iar ostaşului să-i zâmbească lauda ieşită din gura unei nimfe!

Românii au fost odată foarte viteji, cel puţin pe când se scriau cronicile: urmează dar să fi fost şi foarte amoroşi. Din nenorocire, cronicele, preocupate de corp şi suflet, de povestirea minunatelor vitejii ale neamului românesc, se feresc a ridica vălul de pe misterele vieţii sociale, le dispreţuiesc, le cred nedemne de a rămâne în pomenire.

Sub anul 1472 cronicarul povesteşte războiul între cei doi domni români, Radu-Vodă din Ţara Româneasca şi din Moldova Ştefan cel Mare. La locul numit Cursul-apei, în judeţul Râmnicului, se dete bătălia. „De ambe părţile se băteau vitejeşte”, zice cronicarul. Lupta dură trei zile în şir, joi, vineri şi sâmbătă şi nu se ştia încă cine va birui, căci se luptau românii cu românii! În fine, noaptea spre duminică, Radu-Vodă fugi la Bucureşti şi se închise în cetăţuia ce se înălţa atunci pe malul Dâmboviţei, acolo unde se află astăzi Curtea Veche. Ştefan-Vodă înconjură castelul şi-l luă. Radu-Vodă reuşi a scăpa peste Dunăre. Dar în mâinile învingătorilor căzu doamna lui Radu-Vodă şi fiică-sa Voichiţa. Aceste două prizoniere de neam domnesc fură conduse la Suceava, în capitala marelui Ştefan. De atunci trecură trei ani la mijloc. Deodată, sub anul 1475, cronicarul ne spune că „Ştefan-Vodă a zidit mănăstirea Sfântul Dimitrie de 'naintea Curţii domneşti şi s-a cununat acolo cu Doamna Voichiţa, fata lui Radu-Vodă, iar pe maică-sa, cu mare cinste o a trimis-o la bărbatu-său Radu-Vodă la Ţara Muntenească”.

Oare pe cine să nu intereseze a şti, cum, când, în ce mod se născu şi se dezveli acest amor? Nici chiar un Ştefan cel Mare, tot încă nu putea fi scutit de prealabila necesitate de a face şi el o declaraţie sentimentală, de a adresa şi el iubitei sale vreo câteva vorbe dulci, de a întâmpina şi el greutăţi, cochetărie, amânări etc. Dar despre acestea toate cronicarul păstrează cea mai adâncă tăcere, mulţumindu-se a menţiona numai cele două puncte extreme, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul: captivarea Voichiţei şi apoi cununia. Însă adeseori lesne se ghiceşte ceea ce nu se spune. Amorul lui Ştefan-Vodă pentru Voichiţa trebuie să fi fost o pasiune prea violentă, prea imperioasă, de vreme ce-l sili pe acest principe diplomat de a-şi schimba deodată politica, împăcându-se cu un inamic atât de vechi şi atât de înverşunat precum era Radu-Vodă. Frumoasa bucureşteancă avu satisfacţia de a îmblânzi un erou, înaintea căruia tremurau Turcia, Ungaria şi Polonia; dar şi Ştefan-Vodă avu o satisfacţie nu mai puţin măgulitoare de a fi cucerit o nevastă nu prin tratate, ci cu sabia în mână întocmai precum făcuse fondatorul străbunei Rome!

După moartea lui Ştefan cel Mare, urmă pe tron fiu-său, Bogdan-Vodă. Ascultaţi ce spune cronica despre începutul acestei domnii: „Bogdan-Vodă dacă stătu domn, trimise solii săi la craiul leşesc, ca să poftească pe sora lui craiu, pe Elisabeta; ci muma lui craiu n-a primit să se facă acest lucru şi logodna a amânat-o pe altă dată. Dar Bogdan-Vodă n-a pierdut nădejdea, că înţelegând că muma fetei şi a lui craiu a murit, îndată a trimis solie, socotind că după moartea bătrânei nu va fi cine să-i stea împotrivă; ci craiul iar a amânat, că vedea pe soru-sa că nu vrea să meargă după Bogdan-Vodă, căci era prea urât la faţă şi orb de un ochiu. Deci văzând Bogdan-Vodă ca cu bine nu-şi va folosi, socoti să-şi răscumpere ruşinea sa cu sânge şi de arme s-a apucat: a prădat Ţara Leşească şi s-a întors înapoi”. Iată dar, ca în Iliada lui Homer, un război din cauza unei femei! Şi ce război! Întâi Bogdan-Vodă devastează Polonia, apoi polonii, pentru a nu se recunoaşte biruiţi, năvălesc şi ei în Moldova, pustiind-o cu foc şi sabie; apoi Bogdan-Vodă aduna o nouă oaste şi face o nouă invazie în Polonia; apoi polonii iarăşi se întorc cu furie asupra Moldovei. Şi toate astea, toate astea pentru că lui Bogdan-Vodă îi plăcuse portretul principesei Elisabeta şi pentru că vroia cu orice preţ s-o ia de femeie pe blonda poloneză!

Precum vedeţi, eroismul nu înceta a fi elementul principal şi predomnitor al amorului şi după moartea lui Ştefan cel Mare. Şi să nu vă închipuiţi că numai Domnii se băteau şi-şi expuneau viaţa pentru guriţa unei frumoase, nu! aceasta era o caracteristică generală, un obicei comun, o datină sacră, o tradiţie pentru toţi românii. Tel maître, tel valet, zice proverbul francez. Slugile îi imită pe stăpâni, supuşii îi imită pe domnitori. Buni sau răi, eroi sau moleşiţi, morali sau imorali, principii formează un popor bun sau rău, eroic sau moleşit, moral sau imoral. Drept dovadă cronicarul povesteşte cum moldovenii îl imitau pe Bogdan-Vodă până şi în privinţa amorului. Ascultaţi povestirea naivă a cronicii sub anul 1509: „Un Ivașco oarecine din ai noştri avea mânie pe un alt numit tot Ivașco, ce i-a fost luat muierea. Deci când leşii au intrat în ţară asupra lui Bogdan-Vodă, acel Ivașco păgubaş de muiere s-a închinat la leşi şi a adus o ceată de leşi în casa celuilalt Ivașco ce-i luase muierea şi l-a prins viu şi l-a înţepat”. Iată o istorie comică şi tragică totodată. Istoria e comică, căci amândoi eroii poartă din hazard acelaşi nume, Ivașco, întocmai ca cei doi Menechmi în comedia lui Plaut. Dar unul din ei fură nevasta celuilalt şi de aici începe tragedia. Bărbatul insultat se răzbună cu arma în mână şi se răzbună într-un mod oribil!

Cununia lui Ştefan cel Mare cu Voichiţa, războiul lui Bogdan-Vodă pentru Elisabeta şi istoria celor doi Ivașco ne dau o idee destul de clară, cum înţelegeau amorul românii din timpii cei de glorie ai României! Dar îmi veţi spune că domnii şi boierii nu sunt toată ţara. Într-adevăr, cronicarii nu vorbesc nimic despre ţărani, însă ţăranii au şi ei o cronică a lor proprie, o cronică mult mai vie şi mult mai frumoasă decât cronica domnească şi boierească. Acea cronică a ţăranilor este poezia naţională. Citiţi antica baladă „Păunaşul codrului” şi veţi vedea că în acele zile de vitejie, chiar femeile nu înţelegeau cum să iubească un mişel, un fricos, pe un om care nu ştia să mânuiască sabia, nu ştia să biruiască un rival cu arma în mână! Amorul se socotea a fi o floare atât de preţioasă, încât o dobândeau numai aceia ce-şi puneau în pericol viaţa, care aveau destulă inimă pentru a dispreţui moartea. Acesta e adevăratul amor românesc naţional, după cum îl descriu cronicile!

În celelalte ţări, aşa iubea numai nobleţea, aşa iubeau numai cavalerii feudali din Evul Mediu şi ducesele de prin castele; la noi, aşa iubea săteanul cel de pe urmă, ţărăncuţa cea mai modestă! Şi, fiindcă nici un om nu poate să nu iubească sau să nu fi iubit măcar o dată în viaţă, amorul îi făcea eroi pe toţi românii!

B.P. Haşdeu

Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger