Dacă
ne-am oprit atâta timp asupra cumanilor, cauzele sunt:
1.
Limba şi naţionalitatea acestui popor au început de curând a preocupa foarte
mult ştiinţa occidentală.
2.
Prezenţa cumanilor în Oltenia, aşa numita „Ţară a Severinului” este un fapt istoric
zăcut până acum în umbră, nedezvăluit de către nimeni şi care merită, prin
urmare, de a fi supus unui studiu de aproape, cu atât mai mult că urmele lor,
pe cât se poate de interesante, persistă acolo în multe obiceiuri şi mai ales
în topografie.
3. În
fine, trecerea cumanilor prin Oltenia coincide cu un şir de alte frământări
analoge, care toate la un loc trebuie privite în legătură, aruncând astfel o
vie rază de lumină asupra unuia din cele mai obscure episoade ale istoriei
noastre naţionale.
Acest
din urmă punct, îl vom dezbate acum. Mersul „craiului Ion” în direcţia dintre
cele două „vaduri ale cumanilor” s-a întâmplat între anii 1230 - 1235, ceva mai
mult sau ceva mai puţin. Atunci, într-un interval oarecare de timp, el a
stăpânit peste Dolj, poate şi peste Romanaţi, căci - după cum am arătat -
regiunea Teleormanului fiind eminamente cumanică, ar fi fost anevoie ca Romanaţiul,
la mijloc între Dolj şi Teleorman, să fi scăpat neatins. Tot atunci, la
celălalt capăt al Olteniei, o parte a districtului actual Vâlcea încăpuse în
mâinile unui conte german.
Astăzi
„Lovişte” (slavoneşte „vânătoare”) se cheamă o plasă sau un plai, adică un
arondisment, la nordul districtului Argeş; în secolul trecut însă, acest nume
se aplica totodată şi către partea nordică învecinată a Vâlcei, cuprinzând
ambele laturi sub-carpatine ale Oltului, cea din Vâlcea şi cea din Argeş,
laturi unite deja din epoca romanilor printr-o trecătoare: „Pons Aluti”.
Pe la
1720, dacă Oltenia se afla sub dominaţia austriacă, un inginer german a schiţat
o mapă a celor cinci districte: „Valachia cis-alutana în suos quinque
districtus divisa”, în care numele de „Lovista” se dă actualului arondisment de
Cozia al Vâlcei, în aşa fel că cuprinde în sine tot cursul râuleţului Lotru pe
amândouă malurile, dar trece în acelaşi timp şi-n districtul Argeş peste
regiunea Câinenilor, acolo adică unde o altă mapă din aceeaşi epocă, scrisă
italienește, pune „Monte di Lobisto”.
Cu
cinci sute de ani mai înainte, pe la începutul sec. XIII, aceeaşi porţiune a Vâlcei
purta acelaşi nume de „Lovişte”, precum şi râuleţul ce o străbate se cheamă tot
„Lotru” ca şi astăzi: „terra Loystha vocata, ab aqua Lothur vocata, que fiuit
ad aquam Olth”. La 1233, această bucată nordică a Olteniei o vedem deodată în
mâinile unui puternic sas din Transilvania, „comitis Corlardi filii Cryspanni”
căruia îi aparţineau deasemenea mai multe vaste proprietăţi lângă Sibiu,
formând toate ca un fel de principat semi-suveran.
Credincios
obiceiului german, contele Konrad n-a putut să nu înalţe în noile sale
posesiuni oltene un castel seniorial, cunoscut după aceea sub numele de
„Lothorvár”, „cetatea de lângă Lotru”, asupra căruia saşii nu încetau de a
ridica pretenţii chiar în sec. XV. Ruinele acelui castel mai existau încă pe la
1720, când le-a văzut maiorul austriac Springfels, care ne spune următoarele:
„Lotrul este o apă iute. La reversarea sa în Olt, se văd pitulate de-a stânga,
pe vârful muntelui, rămăşiţele unui vechi castel, numit „Domnișor”. După spusa
locuitorilor, a fost un castel de hoţi”.
De aici
două concluzii:
1.
Castelul contelul Konrad se afla nu departe de actualul sat Golotreni, al cărui
însuşi nume, atât de bine românizat, dar necunoscut aiurea în nomenclatura
topografică a României, nu este, într-adevăr, altceva decât Göu-Lothor („satul
de lângă Lotru”), perechea medio-germană a maghiarului Lothor-vár;
2. După
cum memoria invaziei cumane în Dolj a străbătut veacurile în persoana „craiului
Ion”, tradiţionalul fondator al Craiovei, aşa în Vâlcea poporul român nu l-a
uitat pe contele german Konrad din aceeaşi epocă, fondatorul castelului celui
hoţesc de la gura Lotrului, numindu-l „Domnişorul”, cuvânt întrebuinţat în
cronicile noastre totdeauna cu sensul de „uzurpator”.
Tot
atunci, iarăşi la 1233, apare pentru prima oară un maghiar, Luca sau Leukus, cu
titlul de „ban al Severinului”. Mai în urmă, acest titlu a putut deveni în
ierarhia curţii de la Buda un ceva de tot fictiv, dându-se tradiţional câte
unui favorit regal, chiar când ungurii nu stăpâneau în fapt nici un petic în Oltenia;
dar pentru prima oară, ca temei al deprinderii curat nominale ulterioare,
trebuia să fi fost o raţiune serioasă, o posesiune oarecare reală asupra unei
părţi din teritoriul oltean. Asupra cărei părţi anume?
Peste
şapte ani, la 1240, îl vedem pe un al doilea Ban ungur de Sevain, numit Oslu.
De la acesta ne-a rămas nu numai o menţiune în diplome maghiare, dar încă -
lucru mai semnificativ - suvenire topografice în regiunea occidentală a
Olteniei: în districtul Gorj Valea Oslea şi Muntele Oslea, ambele la hotar, iar
în Mehedinţi doi munţi Oslea, de asemenea la hotar, pe când nici un nume local
analog nu ne întâmpină nicăieri în interiorul ţării şi pe aiurea în restul
României.
Ar fi
important de a cerceta, dacă nu cumva mehedinţenii şi gorjenii vor fi păstrat
şi ei vreo legendă despre acel ban Oslu, după cum este cea doljeană despre
„craiul Ion” şi acea vâlceană despre „Domnişorul”. Oricum ar fi, urmele
topografice dau dreptul de a crede că între 1230-1240 ungurii vor fi izbutit să
apuce vreo fâşie de pământ din Dolj şi din Mehedinţi, botezând-o apoi în
speranţa cotropirii ulterioare, cu pomposul epitet de „banat al Severinului”.
Toate aceste evenimente: la sud năvala cumanilor, la nord năvala saşilor, la
apus năvala maghiarilor, se ciocnesc asupra Olteniei în acelaşi interval de
timp, ba am putea chiar zice că aproape în acelaşi an 1233.
Unde să
fi fost atunci românii? Negreşit ca ei i-au văzut faţă-n faţă şi pe „craiul
Ion” şi pe contele Konrad şi pe banul Oslu, de vreme ce pe câteşitrei, mai mult
sau mai puţin, nu i-au dat uitării nici până astăzi; dar chestiunea este: în
acea epocă de sfâşiere a Olteniei, pe care vecinii o roseseră pe la toate
marginile, în Dolj, în Vâlcea, în Gorj, în Mehedinţi, românii de acolo avut-au
vreo conştiinţă politică deosebită, vreun Domn propriu al lor, nesupus nici
cumanilor, nici saşilor, nici ungurilor?
B.P.
Haşdeu
Trimiteți un comentariu