Home » , , , , » Năsărâmbă

Năsărâmbă

Written By Dragos Gros on miercuri, 26 februarie 2014 | 08:27


 Am văzut că la daci „saraba” era nu numai un titlu, dar circula totodată şi cu sensul comun de „cap”. Ca titlu, forma dacică, oricare să fi fost, lesne putea să se conserve intactă la români, după cum se conservă intact un nume propriu prin tradiţia familiară, deşi tendinţele fonetice ale poporului supun în restul graiului aceleaşi sonuri la diferite modificări succesive. În compusul „Basaraba = Ban-Saraba”, dacicul saraba ajunge până la noi cu vocalismul neîntunecat şi cu „b” intre vocale. Este adevărat că în aceeaşi poziţie, după silaba tonică „-ra-„, „b” s-a păstrat în „scarabus” diminutiv din „scarabu = scarabeus,scarabus”. Oricum însă, conservarea acelui „-b-„ şi a vocalismului era cu mult mai anevoie pentru dacicul „saraba” cu sensul comun de „cap”. Aici trebuia să-şi reia deplina lor putere tendinţele fonetice ale graiului. Precum din „strabus” s-a făcut româneşte „strâmbul”, italieneşte „strambo”, tot aşa „saraba” ar fi căutat de pe atunci a da o formă nazalizată „sărâmbă”. Ei bine, acest „sărâmbă” trăieşte la noi până astăzi în gura poporului şi trăieşte iarăşi numai într-o compoziţie: „năsărâmba” = „ne-sărâmbă”, lucru fără minte, fără cap, „minus-caput”.

Cihac (II, 215) îşi aproprie etimologia, traducând pe „năsărâmba” prin „impudence”. Vom vedea mai jos, dacă aceasta se potriveşte din punctul de vedere al sensului; nu merge însă deloc sub raportul morfologic şi sub cel fonetic, căci:
1°. Românii puteau să adauge negaţia numai la un cuvânt slav trecut în limba româna, pe când nu este nici o urmă la noi de slavul „sramu”, iar prin urmare nu se putea forma o negaţie pentru ceva inexistent;
2°. E peste putinţă a presupune că românii au împrumutat de la slavi cuvântul cu negaţie cu tot, adică „nesram”, fiindcă această formă substantivală negativă nu se afla la slavi şi este cu totul excepţională la dânşii chiar forma adjectivală „nesramini = impudicus”;
3°. Slavicul „sramu” ar fi rămas la români „sram”, după cum „hramu” a rămas „hram”, „grămadă - gramada”, „cramă – krama”, „năframa - maqrama” etc. ;
4°. Chiar trecerea masculinului „sram” în femininul „sărâmbă” ar fi ceva anormal, de vreme ce limba română îi feminizează numai pe neutrii slavici, de ex. „baltă = blato”, nu însă pe masculini. Dar derivaţia lui „năsărâmbă” din slavicul „sramu” este nu mai puţin greşită din punctul de vedere al sensului.

Lexiconul Budan din 1825, singurul pe care-l cunoscuse Miklosich, vede de asemenea în „năsărâmbă” o negaţie, însă anume din latinul „siremps”: „Siremps prorsus obsoletum apud Latinos, denotabat omnimodam rei similitudinem, et hinc negaţio apud Valachos Nesirambă”. Adjectivul latin „siremps” era un termen exclusiv juridic, extras din „si-rem-ipse” şi însemnând „parfaitement égal, absolument semblable”; deci forma negativă nu-i putea da un alt sens decât numai acela de ”tout-à-fait différent”, de unde nu ajungem la „năsărâmbă”, chiar dacă trecerea latinului „-pse” în românul „-bă” n-ar fi o imposibilitate tot aşa de mare.

Cum oare se traduce „năsărâmbă” în celelalte vocabulare? La Budai-Deleanu, care observă foarte bine că acest cuvânt este numai ţărănesc: „năsărâmbă, der Possen” (Lex. MSS. circa 1820 în Muz. ist. din Buc.), adică „farce, bouffonnerie, arlequinade”. La Sava Bărcianu (Wtb. 1868 p. 153) „năsărâmbă” se explică prin „neghiobie”. La Laurian-Massim (Gloss. 406) „năsărâmbă” este „stulteţe, nebunie, inepţie”. Prin urmare, „năsărâmbă” nu e deloc „impudence” a lui Cihac.

Neîncrezător în vocabulare, eu am făcut o anchetă în graiul poporan şi iată rezultatul: „Năsărâmbă” însemnează prost, prostovan, meteleu” (avocat P. Calciunariu, Banat, Orşova). „Năsărâmb” se întrebuinţează cu înţelesul de: prost, hăbăuc, tâmpit la minte, fără socotă” (Dr. I. Roşiu, Banat, Biserica-alba). „În graiul poporului, a face „năsărâmbă” înseamnă a face un lucru nepotrivit, slab, prost” (preot D. Popovici, Banat, Lugoj). ”Năsărâmbă” însemnează în Transilvania, de ex. în comitatul Alba-Iulia şi pe la Braşov: om prostănac, într-o ureche, iar cu sensul ruşinos se zice numai în privinţa calului, ca şi când s-ar zice „prostia calului” (N. Manarzianu).


Cum că „năsărâmbă” n-are în fond alt sens decât acela de nerod sau neghiob, probă este că poporul îl amalgamează uneori cu „nătâng”, prefăcându-l în „năsărângă” şi cu „nătărău” prefăcându-l în „nătărâmbă”. „Nătărâmb” şi „nătărâmbă” se aude în Banat şi pe Lipova. „Nătărâmb” este un om care face o prostie, „nătărâmbă” o muiere care nu se îngrijeşte de afacerile sale. Se mai zice şi ca substantiv, de ex.: „acest om a făcut o nătărâmbă, s-a îmbătat şi şi-a bătut muierea” (I. Tuducescu, Banat, Lipova).

B.P. Hașdeu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger