Carol-Robert de Anjou

  Cronica contemporană a arhiepiscopului Danilo ne spune că împăratul bulgar Mihail cu toţi aliaţii săi se mişca anume din Vidin. Prin urmare, contingentul românesc trecând Dunărea la Calafat, e evident că se compunea din doljeni, cu atât mai vârtos că în fruntea lor se află tocmai kinezul craiovean Ivancu Basaraba, socrul Domnului, iar cu dânsul se aflau şi saşii, care figurau în război pe lângă români şi nici nu puteau străbate în Serbia decât numai prin Oltenia. După textul sârbesc cel de la Ştefan Dușan se înţelege că tot Ivancu Basaraba, afară de români şi de saşi, mai conducea alte câteva cete senioriale aliate cu saşii, poate din secuii cei nemulţumiţi de Ungaria. Aceasta se petrecea în luna iulie. Izbânda sârbilor a fost strălucită, graţie mai ales lui Ştefan Dușan, atunci băiat abia de 18 ani. Împăratul Mihail a fost ucis, poate şi Ivancu Basaraba, despre care nu se mai ştie nimic, deşi după fântâna cea slavică a lui Fotino s-ar putea admite că socrul Domnului s-a întors în ţară şi va fi luat parte la lupta contra ungurilor, luptă urmată nu mai departe decât în septembrie din acelaşi an.

Regele unguresc Carol-Robert, crezând pe români zdrobiţi şi voind a-şi răzbuna prima linie pentru pierderea Severinului, porneşte o formidabilă armată asupra Olteniei, unde însă a dat piept cu însuşi Alexandru-vodă, însoţit de fiii săi: „Bazarab Olacum et filios ejus”, adică de Nicolae şi de Vladislav, căci al treilea fiu, Radu-Negru nu se născuse sau se afla încă în copilărie.

Niciodată ungurii n-au fost bătuţi într-un chip mai spulberat şi mai ruşinos. Războiul a durat peste tot vreo şase săptămâni, până pe la 10 noiembrie. Îl descriu nu numai incidental o mulţime de diplome de la Carol-Robert şi de la fiu-său Ludovic, dar mai ales pe larg doi contemporani: fântâna din Thurotz sau din Chronicon Budense şi Enric de Muglein. Carol-Robert intră în Oltenia, apucă Severinul şi puse acolo un Ban unguresc. Alexandru-vodă s-a grăbit a-i trimite o solie, propunând patru puncte: 1° cedează de bună voie Severinul cu ocolul lui ; 2° plăteşte 7000 mărci de argint drept cheltuieli de război; 3° se îndatorează a plăti regulat tributul anual ; 4° va da ostatic pe unul din fiii săi la curtea regală. „Să plece dară, măria ta în pace”, zise Alexandru-vodă drept încheiere, „căci dacă vei merge mai departe, o vei păţi-o”: „si veneritis ulterius, periculum minime evadetis”. Carol-Robert a răspuns solilor printr-o insultă grosolană şi a mers înainte, căutând să întâlnească oştirea românească, pe care însă n-o găsea nicăieri. Locuitorii din drum doseau la munte cu hrană, cu vite, cu tot. Falnica armată ungurească nu mai avea ce mânca. Până unde ? Punctul de plecare fusese Severinul; punctul de ajungere a fost cetatea Argeșului, după cum ne spune foarte precis regele Ludovic, fiul lui Carol-Robert, într-o diplomă din 1347, la Katona: „quum genitor noster ad recuperandas regni sui partes Transalpinas cum valido suo exercitu accedendo,  ante castrum Argas castra metatus fuisset...”. Faţă cu acest text pozitiv, indicaţiunea localităţii e necontroversabilă. Deci de la Severin până la Argeş, Carol-Robert mersese prin regiunea cea mai muntoasă şi cea mai păduroasă a Olteniei, prin Gorj şi prin Vâlcea, cu o oştire murind de foame: „in terra ignota, inter alpes et montes silvarum, victualia invenire nequiret, famis inedia ipse Rex, Milites, et equi sui laborare protinus inceperunt”. Cetăţuia Argeșului, „Castrum Argas”, nu e Curtea-de-Argeș, care n-a fost niciodată întărită, ci mai la nord în creierul Carpaţilor, pe malul Argeșului, într-o poziţie sălbatică, este ruina numită Cetatea lui Negru-vodă. Aici, ca şi-n cronica din Luccari, Negru-vodă e nu altcineva decât Alexandru Basaraba cel supranumit „Câmpulungeanul”. Pogorât din Făgăraş pe la 1300 pentru a-i goni pe ungurii contelui Laurenţiu din Câmpulung, în Muscel şi-n Argeş el este Negru-vodă cel istoric al legendei poporane, mai mult decât anteriorii Basarabi cei cu capetele negre pe steag şi mai mult decât fiii săi Vladislav şi Radu, care găsiră cuibul deja gata.

D. Xenopol nu cunoaşte „castrum Argas”, întemeindu-se numai pe pasajul cel citat de mine în Archiva istorică din călătorul polon Strykowski, unde zice: „Regele ungar Carol ridicând un război năprasnic asupra domnului muntenesc Basaraba, fu bătut cu desăvârşire prin stratagemă de către munteni şi moldoveni, astfel încât cu puţini ai săi abia-abia putu scăpa cu fuga în Ungaria. Pe locul bătăliei, domnii munteni zidiră o biserică şi ridicând trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de târguşorul Gherghiţa, două zile de drum de la oraşul transilvan Sibiu, în munţi...”. Strykowski confundă. Sau că el n-a înţeles informaţia, ori că n-a fost bine informat, ori mai probabil a încurcat propriile sale notiţe de călătorie, în loc de „Negru-vodă” din Argeş, care într-adevăr este în direcţiunea Sibiului, punând târguşorul Gherghiţa din Prahova, care are a face numai cu Brașovul. Biserica despre care vorbeşte Strykowski, se află în realitate la cetăţuia lui Negru-vodă încă în secolul trecut, când o pomeneşte generalul rus Bauer: „Ces villages sont situés le long de la riviere d'Arges: Cita de Negruli Wodi, chapelle sur une très haute montagne”. De asemenea la Sulzer: „Tschetatie Niegrului Wodi, eine auf einem hohen Berge nachst dem Ardschisch stehende Kapelle”. Tot ce poate fi mai interesant, este rolul strategic al acestei localităţi sub Mihai Viteazul, două secole şi mai bine după Alexandru-vodă, când ea era deja o veche ruină şi purta atunci acelaşi nume de Negru-vodă.

Contemporanul Walther, scriind în 1597 după o relaţiune a logofătului muntean Teodosie, tradusă în polonă, ne spune că pe la 1594, pe când turcii se întăreau în Târgovişte, Mihai Viteazul, aşteptând ajutoare din Ardeal („vicini Transilvaniae Ducis desiderans auxilia”) se retrăsese în fundul munţilor în vechea cetate Negru-vodă („in montium quasi fauces, ubi munitae olim arcis Negra-woda”), pe care o dărâmaseră de demult turcii („a Turcis olim demolitae apparent rudera”) şi care totuşi în timp de război rămânea un excelent loc de adăpost („loco receptui aptissimo”). Neştiind româneşte, ci traducând din polonă, Walther voia cu orice preţ să înţeleagă numele local Negru-vodă şi pe „Negru” l-a priceput bine prin latinul „niger”, dar pe „vodă” prin polonul „woda” care vrea să zică apă, şi astfel a explicat peste tot prin „Nigra aqua”. Lăsându-se la o parte acest qui-pro-quo, pasajul din Walther e foarte important. Sub Alexandru-vodă castelul purtase dară mai întâi numele de Cetatea Argeșului, după cum îl vedem în diploma regelui Ludovic; apoi, după moartea lui Alexandru-vodă, în memoria victoriei acestui mare principe, s-a păstrat în popor până astăzi „Cetatea lui Negru-vodă”.

Carol-Robert nu înaintase dară mai departe de Argeş, „castrum Argas” şi aici a fost bătut pentru prima oară. Istoricii noştri nu menţionează două bătălii, dar au fost două în fapt, recunoscute într-un mod expres de către însuşi Carol-Robert într-o diplomă din 1385, întărită apoi de regele Ludovic la 1354: „nobis in terra Transalpina, ubi per Bazarab Olacum et filios eius dictam terram nostram Transalpinam, în praeiudicium Sacri Diadematis Regii et nostri infideliter detinentes, nobis et validum genţi nostrae, ibidem nobiscum habiti insultus hostilis, semel et secundo în quibusdam locis districtis et silvosis indaginibus, firmis exstirpatis saevissime obviavit...”. Deci „semel et secundo” au fost două bătălii, din care prima lângă Argeş, unde Carol-Robert a fost atât de strâmtorat, încât se văzu silit a cere pace: „treuga ordinata cum Bazarad et data fide”. Ce a făcut atunci Alexandru-vodă?

Batjocorit de către semeţul suveran al Ungariei, de către unul din cei mai puternici monarhi ai Europei, de către acela care stătea cu un picior la Neapole şi cu celălalt la Buda, Alexandru-vodă trebuia cu orice preţ să-l zdrobească fiindcă altfel Carol-Robert ar fi revenit asupra României cu sete de răzbunare, cu forţe noi şi mai bine pregătit. Generozitatea pentru duşman însemna în cazul de faţă o trădare către patrie. După prima bătaie se mai impunea o a doua : „semel et secundo”. Alexandru-voda a dat călăuze, care să-i scoată pe unguri din ţară în direcţia cea mai scurtă spre Timişoara, trecând din nou Oltul. S-a întins o groaznică cursa în Gorj aproape de hotar. Maghiarii s-au simţit deodată într-o văgăună râpoasă, încunjurată de stânci peste stânci, din vârful cărora românii le aruncau săgeţi şi bolovani în curs de trei zile, fără putinţă de fugă sau de apărare. Eram noi – zice cronica ungurească - prinşi ca peştii într-o mreajă: „sicut pisces in gurgustio vel în reti comprehensi”; „ai noştri” adăugă ea, „cădeau împrejur ca nişte muşte”: „cadebant in circuitu quasi muscae”. Travestit, regele a scăpat cum a scăpat cu puţini ai săi, dar până la moarte nu s-a mai gândit vreodată de a se întoarce în România. A mai domnit el vreo doisprezece ani, în intervalul cărora Alexandru-vodă n-a mai avut nici o supărare din partea Ungariei. Peste un secol şi mai bine, Ştefan cel Mare a scos pe socoteala polonilor o nouă ediţiune a învăţăturii marelui Basaraba. Polonii dintr-o parte, ungurii din cealaltă, îi acuzau pe români de perfidie. Negreşit că Goliath îl numea trădător pe David. Dinaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, a scăpa ţara ta este culmea virtuţii în orice împrejurare şi cu orice armă.

În armata lui Carol-Robert era o mulţime de misionari papali, siguri mai dinainte de înfrângerea românilor, pe care se pregăteau deja a-i întoarce la catolicism cu voie sau fără voie. Mai toţi au fost măcelăriţi. Cronica ungurească deplânge mai cu amărăciune aceasta avangardă a Papei: „Românii ucideau şi sfărâmau cu ciomegele, ca pe nişte lupi turbaţi, mai ales pe călugării papistaşi, care se ţineau de oastea ungurească”. Totuşi, personal Alexandru-vodă nu-i ura pe unguri, după cum nu-i ura nici pe catolici. Ceva înainte sau ceva după 1330, prima sa nevestă, românca, fiica kinezului Ivancu Basaraba, mama viitorilor doi Domni Nicolae şi Vladislav, a murit; şi Alexandru-vodă, bărbat deja de peste cincizeci de ani, luă în nouă căsătorie pe Clara, catolică, fiica unui magnat ungur, mama lui Radu-Negru şi a două fiice.

B.P. Haşdeu