Postări
În ultimul timp s-a născut o îndoială, dacă într-adevăr
aşa numita armonie vocalică trebuie privită ca o proprietate lingvistică
distinctă a familiei turanice. La unguri, unde actualmente ea îmbrăţişează
totalitatea limbii, într-un text din sec. XII ne mai întâmpina multe vorbe
nearmonizate, precum halalnek (azi:
-nak), jouben (azi: -ban), nugulmabele (azi: -ba) etc. În limbile
estonică, votiacă şi ceremisă, deşi curat turanice, armonia vocală e foarte
imperfectă. În dialectul vepsic şi livonic ea lipseşte mai de tot. Cu toate
acestea, nu există nici o limbă turanică, adică turco-finică, în care să nu se
poată surprinde cel puţin rudimentele armoniei vocalice. Ele se constată până şi
pe străvechile inscripţii cuneiforme ale turanilor din Mesopotamia. În limbile
ario-europene, din contră, nu ne apare nicăieri cea mai slabă umbră de armonie
vocalică, decât într-un grup, al cărui amestec primordial cu turanii n-a putut
să nu atragă atenţia lingviştilor: grupul celtic.
Deja Pictet, cel dintâi luptător serios pentru
ario-europeismul celţilor, însemnase la dânşii în compunerea pronumelor
personale cu prepoziţiile: „une analogie
très curieuse avec les langues finnoises, analogie qui peut faire
présumer autres rapports avec ces idiomes dans la portion non-arienne du
celtique”. Aşa, de exemplu, irlandezul „romham” (înaintea
mea) i se părea a fi morfologic identic cu maghiarul „hozzam” (către mine).
Benloew, observând că o compoziţie analogă se prezintă de asemenea în limbile
semitice şi în cele malaice, zice că ceva cu mult mai remarcabil este întâlnirea
dintre celţi şi turani în armonia vocalică. Armonia vocalică după Benloew, se
cheamă la irlandezi „caol re caol, is leathan re leathan”, adică „slabă cu slabă şi
forte cu
forte”, constând în
aceea că dacă în două silabe consecutive se află două vocale eterogene, una
slabă sau „îngustă”, cealaltă forte sau „largă”, atunci se intercalează la
mijloc o vocală de natura celei din prima silabă, precum: din „dagh”
(ardere) se formează „dagh-a-im” (ard) în loc de „dagh-im”; din „fill” (îndoire)
„fill-e-og” - (îndoitură) şi nu „fill-og” etc. Nefiind celtist, nu ştiu cât de
solidă poate fi observaţia lui Benloew, care nici el nu e specialist pe acest
teren. Doi celtişti însă de prima ordine, Lottner şi Whitley Stokes, a căror
autoritate în materie e necontestabila, ne procură din limba irlandeză nişte
exemple de o armonie vocalică curat turco-finică. Acest fenomen ar putea naşte întrebarea:
nu cumva resianii să fie nişte celţi slavisati, cu atât mai mult că tot nordul
Italiei a fost „Gallia”?
După cumpănirea tuturor raţiunilor pro şi contra, noi
ne-am oprit asupra negativei. Resianii nu pot fi celţi slavizaţi:
1. Ginta celtică n-a transmis rudimentele sale de armonie
vocalică nici uneia din naţionalităţile cărora le-a servit de substrat
etnografic sau cu care fusese într-un secular contact de vecinătate, în Franţa,
Anglia, Spania, Italia;
2. Armonia vocalică la resiani este cu mult mai
aproape decât cea celtică de natura armoniei vocalice la turani, astfel că
provenienţa sa mediată de la turani prin celţi la slavi
este absolut imposibilă, căci într-un asemenea caz fenomenul resian s-ar asemăna
mai puţin decât cel celtic cu fenomenul turanic.
De aici urmează că celţii şi resianii, independent
unii de alţii au moştenit direct de la turani această categorie fonetică; celţii
într-o epocă mai veche, imemorială, contemporană primei lor stabiliri în
Europa, iar resianii mai târziu, în nişte condiţii mai proaspete, probabil în
perioada mişcării din veacul de mijloc a popoaralor turanice, de la Caspică până
la Adriatică.
Ungurii posedă nu numai acelaşi vocalism, dar până şi
consoanele caracteristice „di” şi „ti”, pe care resianii le au în comun cu întreaga
ramură sârbo-slovenă şi care în limba maghiară se transcriu prin „gy” şi „ty”.
Să nu uităm că la unguri, ca şi la resiani, silaba accentuată este aceea care le armonizează pe
celelalte. Sub raport istoric, vom mai adăuga că valea Resia se află tocmai în
acea parte a Lombardiei spre răsărit de râul Tagliamento, unde un document din
anul 888 menţionează „calea Ungurilor” (via Ungarorum). Să fie oare resianii nişte
unguri slavizaţi? Oricum să fie, ştiinţa lingvistică câştiga de pe acum faptul
foarte important al unui grai amestecat slavo-turanic.
Amestecul turanismului cu slavismul la resiani este
organic, căci ar fi peste putinţă a le despărţi , fără a distruge în acelaşi
moment însuşi dialectul resian. Există însă la resiani un alt amestec, un
amestec de o importanţă secundară, un amestec ne-organic, şi anume vorbele împrumutate
din limba italiană.
D. Baudouin de Courtenay constata că nici prin
armonie vocalică, nici prin fonetică, nici prin fizionomie, resianii nu se
aseamănă câtuşi de puţin cu friulanii sau cu ceilalţi italieni nordici, în
mijlocul cărora sunt stabiliţi; cu alte cuvinte, elementul resian şi elementul
italic, deşi geografic limitrofe, poate chiar confundate, au rămas totuşi
etnografic cu totul străine. Contactul de vecinătate cu italienii s-a răsfrânt însă
în lexiconul resian. Aici el este foarte pronunţat şi – ceea ce m-a izbit cu
deosebire – foarte instructiv pentru istoria limbii române. Într-adevăr,
cuvintele italiene din glosarul resian al d-lui Baudouin de Courtenay corespund
mai toate prin sens cuvintelor slave din limba română. Alăturam pe cele române
numai cu formele paleo-slave, deşi ele se aseamănă mai bine cu cele bulgare şi
sârbe, căci şi d. Baudouin de Courtenay compara italismele resiane numai cu
limba toscană, măcar că ele se apropie mai mult de formele veneţiene şi
friulane. Iată paralelismul:
Negreşit că din vorbele aduse, nu toate se aud la
resiani în graiul vulgar, fiind unele din ele de o întrebuinţare exclusiv
teologică; dar ne aducem aminte totodată că de aceeaşi specie bisericească sunt
şi cuvintele româneşti ca: duhovnic, spovedanie, molitfă şi altele.
Mai pe scurt, luând în consideraţie toate acestea, italismele la resiani sunt fără
comparaţie mai numeroase decât slavismele la români. Afară de cuvinte izolate,
dialectul resian a mai împrumutat de la italieni - zice d. Baudouin de
Courtenay - mai multe particularităţi sintactice, dintre care cele mai
remarcabile sunt: uzul pronumelui demonstrativ în loc de articol definit, uzul
numeralului „un” ca articol nedefinit, uzul substantival al infinitivului, uzul cazului
nominativ pentru acuzativ etc., toate fără nici o umbră de analogie la slavi.
La români, din contră, nu există în sintaxă absolut
nimic slav. De aici iată ce urmează: dacă italismele la resiani nu provin dintr-un
amestec etnografic cu italienii, ci numai dintr-un contact de vecinătate, apoi
cu atât mai vârtos nu provin dintr-un amestec etnografic cu slavii, ci numai
din contactul de vecinătate [cu] slavismele la români. Ba încă contactul a fost
de o natură aproape identică în ambele cazuri, deoarece resianii au luat vorbe
italiene şi românii pe cele slave pentru a exprima aceleaşi noţiuni sau pentru
a numi aceleaşi lucruri.
D. Baudouin de Courtenay îşi încheia „Fonetica
Resiana” prin câteva teze relative la lingvistica generală, pe care le emite fără a le
demonstra, ceea ce ne lasă a bănui că le va consacra pe viitor un şir de studii
monografice. El se pronunţă categoric contra teoriei aşa numite geografice a
lui Johannes Schmidt, o teorie care contestă împărţirea familiei ario-europene în
limbile asiatice şi europene, iar a acestor din urmă în ramura greco-italică,
slavo-leto-germană etc. şi care admite numai o tranziţie nesimţită dintr-un
grup în altul prin verigi intermediare.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu