Originea lui Basarabă

Written By Dragos Gros on luni, 17 februarie 2014 | 08:40




 În prima ediţie a „Istoriei critice”, începător pe atunci în studii lingvistice, eu credeam că „Basarab” este de aceeaşi origine cu elenicul „basileus – principe” şi am căutat a mă urca până la radicala sanscrită „bhas” („briller”); dar: 1° radicala cea indo-europeană nu e „bhas”, ci „bha”; 2° „bh”, după legi fonetice cunoscute, trebuie să treacă la greci în „fi”, nu în „beta”; 3° forma cea organică a cuvântului românesc este nu Basarab, ci Basarabă ; 4° în orice caz, finalul „b” nu se explică deloc prin grecul „basileus”. Deja în a 2-a ediţie a „Istoriei critice” eu renunţai cu totul la acea etimologie şi o mai citez astăzi numai ca o fază foarte trecătoare în cronologia cercetărilor mele asupra lui Basarabă.

În cronici, în unele texte mai noi, rareori în acte oficiale, ne întâmpină trisilabicul „Basarab” în loc de tetrasilabicul „Basarabă”. Aceasta se poate privi în parte ca o scurtare poporană prin analogia cu celelalte nume bărbăteşti: aşa, eu însumi scriam altădată „Basarab”, iar d. Odobescu, chiar atunci când traduce un text slavic de la Neagoe-vodă, unde de două ori e pus foarte clar nominativul „Basarabă”, îl preface de două ori în „Basarab” (Rev. Rom. I, 816-817). Mai obişnuit însă acest „Basarab” în loc de „Basarabă” este din partea editorilor de cronici şi de vechi texte o lectură greşită şi o greşită transcriere a grafiei cirilice, în care finalul „bă” se scrie deasupra rândului cu un singur „b”, dar prin consoana cea suprascrisă se subînţelege totdeauna şi vocala ce o însoţeşte, adică nu „Basarab”, ci „Basarabă”. Apoi nu o dată în texte se citeşte „Băsărabă” sau „Băsărab”, cu cei doi „a” netonici trecuţi în „ă”, prin analogie cu fonetica normală a limbii române şi totodată prin înrâurirea pluralului celui poporan „Băsărăbeşti”, unde toţi „a” scad la „ă”. Forma însă „Băsărabă” este foarte rară în textele cele vechi şi aproape fără exemplu în cele oficiale, mai ales până la anul 1600.

Forma cea organică este dara „Basarabă” şi în această formă totul arată că ea s-a compus din două cuvinte:
-intai, lungimea „Ba-sa-ra-bă” e neobişnuită în numele proprii care nu sunt formate prin sufixele onomastice „-enu” sau „-escu” şi care totdeauna sunt monosilabice, disilabice, cel mult trisilabice, afară numai de străinul „Cantacuzino”, scurtat şi acela la moldoveni în „Canta”;
-al doilea, patru „a”, din care primii trei sunt pururea clari: în vechile monumente: „Ba-sa-ra”, nu se pot explica decât prin fuziunea a două cuvinte deosebite fiecare cu tonicul „a”, ceea ce a făcut ca asimilarea vocalică bilaterală să menţină clar pe „a” cel de la mijloc, prin urmare: „Ba-sa-ra”.

Rezultă dar că iniţialul „Ba” aparţine în compoziţiune unui alt cuvânt decât finalul „rabă”, medialul –sa- putând să aparţină unuia sau altuia din cele două cuvinte în compoziţiune. Ajunşi aici, lucrul se limpezeşte de la sine. Fiind vorba despre neamul cel bănesc din Oltenia sau despre acea castă nobilitară a Banoveţilor din care se alegeu Banii, compusul „Basarabă” este „Ban-Sarabă”; şi aceasta se întăreşte pe deplin prin sintaxă şi prin fonetică în acelaşi timp.

Româneşte, titlurile se pun înainte de nume sau se pun după nume, nu însă arbritar, nu deopotrivă, nu fără nici o deosebire, ci urmând unei reguli statornice. După nume se pun titluri individuale: Ion vodă, Ştefan logofătul, Petru stolnicul etc.; înainte de nume se pun titluri care aparţin unei clase de indivizi: jupânul Ştefan logofătul, boierul Petru stolnicul, cuconul cutare. În „Basarabă” = „Ban Sarabă”, titlul figurează foarte corect înainte de nume, căci acest titlu îi distingea pe toţi membrii castei nobilitare din care se alegea capul ţării, pe toţi Banoveţii. Astfel, într-un hrisov de la Vlad Ţepeş din 1491 figurează patru boieri purtând toţi deopotrivă titlul de „Ban”, deşi nici unul din ei nu era „Marele Ban”: banul Détco, banul Dediu, banul Dicu şi banul Dragomir (Venelin, 130). Erau patru Banoveţi, adică patru Basarabi.

Ca titlu de breaslă, nu de persoană, graiul cerea dară ca „Ban” să se pună înaintea numelui: „Ban Sarabă”. Tinzând apoi a se aglutina ambele elemente, de vreme ce „Ban” era inseparabil de „Sarabă”, o lege fonetică imperioasă în limba română impunea mai departe dispariţia lui „n” dinaintea lui „s” din „Ban-Sarabă”. Trebuia să devină „Basarabă” după cum din „mensa” s-a făcut „masa”, din „densus” - „des”, „pensare” - „păsare”, „pinso” – „pisez”, „mansum” – „mas” etc., căci „n” dinaintea lui „s” n-a dispărut numai în flexiunea verbală cu tematicul „d” şi „g”: tind - tins, plâng - plâns, ung - uns. Fenomenul a fost în parte cunoscut deja în latină şi ne întâmpină şi în alte dialecte romanice; la noi însă el formează o normă. Aşadar, din punct de vedere sintactic, ca şi din punct de vedere fonetic, „Basarabă” este „Ban Sarabă”; şi deci, înainte de a se fi putut introduce la romani titlul de Ban, adică înainte de secolul X, marea castă oltenească din care a izvorât dinastia Basarabilor, se numea: „Saraba”.

Aglutinarea lui „Ban” cu „Sarabă” pentru a forma „Basarabă” trebuia să fi fost completă deja în sec. XIII; cel puţin străinii nu mai deosebeau de pe atunci în compoziţiune elementul cel titular „Ban”, de vreme ce cronicarul Fazel-Ullah-Rașid, descriind sub anul 1240 năvălirea mongolilor asupra Ţării Oltului, îl numeşte pe capul acesteia din urmă „Bazaranbam” (D'Ohsson, IIist. d. Mong. ÎI, 627-8), adică „Basaraba-ban”, mai adăugând o dată titlul în coada numelui, după uzul oriental. Cu toate acestea, primitivul „Sarabă”, dacă nu în memoria poporului, încai în tradiţia proprie a Basarabilor cată să fi rămas multă vreme cunoscut ca numele cel primitiv al castei. Într-adevăr, în secolul XIV nu se accentua „Basaràbă”, ci „Bàsarabă”, unde accentul pe „Ba” arată ca în această silabă se simţea încă titlul de Ban. Pe mormântul lui Alexandru Basarabă din 1364, descoperit de către d. Tocilescu în interiorul bisericii mănăstirii Câmpulung, se citeşte: „luna Noembrie 16 zile a răposat marele şi autocratul Domn Io, Nicolae Alexandru voevod, fiul marelui Bàsarabâ voevodă, în anul 6873 indiction 3, fie-i eternă memoria”.

Dar ce este acest „Sarabă”? De unde vine ? De când se începe? Am văzut că e vorba nu de o familie, ci de o castă întreagă, de un fel de breaslă, o colectivitate tradiţională, formată prin secole şi ale cărei rădăcini sunt înfipte în istorie cu mult mai adânc decât pare la prima vedere. Sunt acum vreo 20 de ani, pe la 1874, într-o notiţă pe care o dădui d-lui F. Damé (Annuaire generale de la Roumanie 1879, p. 41), eu ziceam: „La caste nobiliaire, du sein de laquelle on tirait par élection les princes et les pontifes, s'appelait chez les Daces Bassarabi, nom tronqué en Zarabi dans Jornandes”. Astăzi nu voi avea decât a modifica pasajul în următorul chip: „s'appelait chez les Daces Sarabi, nom amplifié chez les Roumains en Basarabi”.

B.P. Haşdeu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger