În cronici, în unele texte mai noi,
rareori în acte oficiale, ne întâmpină trisilabicul „Basarab” în loc de
tetrasilabicul „Basarabă”. Aceasta se poate privi în parte ca o scurtare
poporană prin analogia cu celelalte nume bărbăteşti: aşa, eu însumi scriam
altădată „Basarab”, iar d. Odobescu, chiar atunci când traduce un text slavic
de la Neagoe-vodă, unde de două ori e pus foarte clar nominativul „Basarabă”,
îl preface de două ori în „Basarab” (Rev. Rom. I, 816-817). Mai obişnuit însă
acest „Basarab” în loc de „Basarabă” este din partea editorilor de cronici şi
de vechi texte o lectură greşită şi o greşită transcriere a grafiei cirilice,
în care finalul „bă” se scrie deasupra rândului cu un singur „b”, dar prin
consoana cea suprascrisă se subînţelege totdeauna şi vocala ce o însoţeşte, adică
nu „Basarab”, ci „Basarabă”. Apoi nu o dată în texte se citeşte „Băsărabă” sau
„Băsărab”, cu cei doi „a” netonici trecuţi în „ă”, prin analogie cu fonetica
normală a limbii române şi totodată prin înrâurirea pluralului celui poporan
„Băsărăbeşti”, unde toţi „a” scad la „ă”. Forma însă „Băsărabă” este foarte
rară în textele cele vechi şi aproape fără exemplu în cele oficiale, mai ales
până la anul 1600.
Forma cea organică este dara „Basarabă” şi
în această formă totul arată că ea s-a compus din două cuvinte:
-intai, lungimea „Ba-sa-ra-bă” e
neobişnuită în numele proprii care nu sunt formate prin sufixele onomastice
„-enu” sau „-escu” şi care totdeauna sunt monosilabice, disilabice, cel mult
trisilabice, afară numai de străinul „Cantacuzino”, scurtat şi acela la
moldoveni în „Canta”;
-al doilea, patru „a”, din care primii
trei sunt pururea clari: în vechile monumente: „Ba-sa-ra”, nu se pot explica
decât prin fuziunea a două cuvinte deosebite fiecare cu tonicul „a”, ceea ce a
făcut ca asimilarea vocalică bilaterală să menţină clar pe „a” cel de la
mijloc, prin urmare: „Ba-sa-ra”.
Rezultă dar că iniţialul „Ba” aparţine în
compoziţiune unui alt cuvânt decât finalul „rabă”, medialul –sa- putând să
aparţină unuia sau altuia din cele două cuvinte în compoziţiune. Ajunşi aici,
lucrul se limpezeşte de la sine. Fiind vorba despre neamul cel bănesc din
Oltenia sau despre acea castă nobilitară a Banoveţilor din care se alegeu
Banii, compusul „Basarabă” este „Ban-Sarabă”; şi aceasta se întăreşte pe deplin
prin sintaxă şi prin fonetică în acelaşi timp.
Româneşte, titlurile se pun înainte de
nume sau se pun după nume, nu însă arbritar, nu deopotrivă, nu fără nici o
deosebire, ci urmând unei reguli statornice. După nume se pun titluri
individuale: Ion vodă, Ştefan logofătul, Petru stolnicul etc.; înainte de nume
se pun titluri care aparţin unei clase de indivizi: jupânul Ştefan logofătul,
boierul Petru stolnicul, cuconul cutare. În „Basarabă” = „Ban Sarabă”, titlul
figurează foarte corect înainte de nume, căci acest titlu îi distingea pe toţi
membrii castei nobilitare din care se alegea capul ţării, pe toţi Banoveţii.
Astfel, într-un hrisov de la Vlad Ţepeş din 1491 figurează patru boieri purtând
toţi deopotrivă titlul de „Ban”, deşi nici unul din ei nu era „Marele Ban”: banul
Détco, banul Dediu, banul Dicu şi banul Dragomir (Venelin, 130). Erau patru
Banoveţi, adică patru Basarabi.
Ca titlu de breaslă, nu de persoană,
graiul cerea dară ca „Ban” să se pună înaintea numelui: „Ban Sarabă”. Tinzând
apoi a se aglutina ambele elemente, de vreme ce „Ban” era inseparabil de
„Sarabă”, o lege fonetică imperioasă în limba română impunea mai departe
dispariţia lui „n” dinaintea lui „s” din „Ban-Sarabă”. Trebuia să devină
„Basarabă” după cum din „mensa” s-a făcut „masa”, din „densus” - „des”,
„pensare” - „păsare”, „pinso” – „pisez”, „mansum” – „mas” etc., căci „n”
dinaintea lui „s” n-a dispărut numai în flexiunea verbală cu tematicul „d” şi
„g”: tind - tins, plâng - plâns, ung - uns. Fenomenul a fost în parte cunoscut
deja în latină şi ne întâmpină şi în alte dialecte romanice; la noi însă el
formează o normă. Aşadar, din punct de vedere sintactic, ca şi din punct de
vedere fonetic, „Basarabă” este „Ban Sarabă”; şi deci, înainte de a se fi putut
introduce la romani titlul de Ban, adică înainte de secolul X, marea castă
oltenească din care a izvorât dinastia Basarabilor, se numea: „Saraba”.
Aglutinarea lui „Ban” cu „Sarabă” pentru a
forma „Basarabă” trebuia să fi fost completă deja în sec. XIII; cel puţin străinii nu mai
deosebeau de pe atunci în compoziţiune elementul cel titular „Ban”, de vreme ce
cronicarul Fazel-Ullah-Rașid, descriind sub anul 1240 năvălirea mongolilor
asupra Ţării Oltului, îl numeşte pe capul acesteia din urmă „Bazaranbam”
(D'Ohsson, IIist. d. Mong. ÎI, 627-8), adică „Basaraba-ban”, mai adăugând o
dată titlul în coada numelui, după uzul oriental. Cu toate acestea, primitivul
„Sarabă”, dacă nu în memoria poporului, încai în tradiţia proprie a Basarabilor
cată să fi rămas multă vreme cunoscut ca numele cel primitiv al castei.
Într-adevăr, în secolul XIV nu se accentua „Basaràbă”, ci „Bàsarabă”, unde
accentul pe „Ba” arată ca în această silabă se simţea încă titlul de Ban. Pe
mormântul lui Alexandru Basarabă din 1364, descoperit de către d. Tocilescu în
interiorul bisericii mănăstirii Câmpulung, se citeşte: „luna Noembrie 16 zile a
răposat marele şi autocratul Domn Io, Nicolae Alexandru voevod, fiul marelui Bàsarabâ voevodă, în anul 6873 indiction
3, fie-i eternă memoria”.
Dar ce este acest „Sarabă”? De unde vine ?
De când se începe? Am văzut că e vorba nu de o familie, ci de o castă întreagă,
de un fel de breaslă, o colectivitate tradiţională, formată prin secole şi ale
cărei rădăcini sunt înfipte în istorie cu mult mai adânc decât pare la prima
vedere. Sunt acum vreo 20 de ani, pe la 1874, într-o notiţă pe care o dădui
d-lui F. Damé (Annuaire generale de la Roumanie 1879, p. 41), eu ziceam: „La caste nobiliaire, du sein de laquelle on
tirait par élection les princes et les pontifes, s'appelait chez les Daces Bassarabi, nom tronqué en Zarabi dans Jornandes”. Astăzi nu voi avea decât a modifica pasajul în următorul chip: „s'appelait chez les Daces Sarabi, nom amplifié chez les Roumains en Basarabi”.
Trimiteți un comentariu