Scumpul
meu amic George Chiţu, în notele sale filologice despre „Cuvintele creştine în
limba română” (Col. 1. Tr. III p. 452 etc.), sfâşia cu mult spirit şi cu o
remarcabilă agerime de cugetare aserţiunea d-lui Cihac, cum că străbunii noştri
au fost creştinaţi prin ucenicii faimoşilor Chiril şi Metodiu. Eu din parte-mi
mă voi mărgini a scăpăra o singură scânteie, cu care sper, dacă nu a reduce în
cenuşă, cel puţin a pârli apostolatul slavilor între latinii de la Dunăre. D.
Baronzi (Limba româna, p. 55), d. Hinţescu (Proverbele românilor, p. 141) şi
Dicţionarul Laurian-Massimo (ad voc. Pasco) citează pe „Nu e totedeauna Paşti”
sau „Nu e în toate zilele Paști” fără nici o altă explicaţie. Anton Pann
(Povesta vorbei, ed. 1 t. 3 p. 71, ed.2 p. 58) aduce pe: „Nu e totdeauna Paștile”
alături cu: „Cui nu-i place să trăiască ca găina la moară!” dându-ne a înţelege
că ar place oricui, dar nu în toate zilele se întâmplă un astfel de berechet.
Să
observăm mai întâi că singularul „Pasca”, care corespunde latinului „Pascha” nu se aude mai nicăieri şi mai niciodată la poporul român, ci
numai pluralul „Paşti”. Acest
plural însă, tocmai prin acela că este de o întrebuinţare aproape exclusivă, a
devenit la noi singular. Chiar în proverbul ce ne preocupă se zice: „e Paşti”,
„e Paște”, „e Paștile”, iar nu: „sunt Paşti”. „Nu-s în toate zilele Paște” din
Dicţionarul Laurian-Massimo (t. 2 p. 295) este o corecţie gramaticală de care
poporul nu vrea să ştie, preferând pe negramaticalul: „nu e în toate zilele
Paşti”. Fenomenul poate să fie de origine romanică, judecând după pluralul
francez „Paques”, întrebuinţat de asemenea ca singular: „à
Paques prochain”, „quand Paques sera venu”, „on dit Paques est haut quand it
est tard” (Littré). Această
coincidenţă româno-franceză e cu atât mai interesantă cu cât nu ne întâmpină la
ceilalţi neo-latini: sp. „pascua”, ital. „pasqua”, portug. „pascoa” etc.
D.
Cihac pune pe-al nostru „Paşti” când între elemente latine, când între cele
slave, când între cele greceşti şi tot aşa l-ar mai fi putut băga între cele
ebraice. Filiaţiunea corectă este că aceasta vorbă de la evrei a trecut la
greci, de la greci s-a introdus în latină, din latină a venit la români. Cât
pentru slavi, care le datorează bizantinilor cuvântul „Pascha”, afară numai
doar de ruşi, este chiar astăzi prea puţin răspândit în gura poporului, fiind
înlocuit prin termeni indigeni că „wielcanoc” „mare-noapte” la Poloni, „hody”
„sărbători” la bohemi, „vaskrs” „înviere” la sârbi etc. În acesta privinţă, d.
Cihac poate fi foarte liniştit.
D. profesor
G. D. Teodorescu, în „Încercări critice asupra unor credinţe, datini şi
moravuri ale poporului român” (Buc. 1874, p. 10 etc.), când urmăreşte în al
nostru Crăciun pe latinul Saturnalia, are dreptate mai mult sub raport
cronologic. Crăciunul se serbează la finele lui decembrie şi tot la finele lui
decembrie se serbau Saturnaliile. Însă cele două trăsături caracteristice ale
Saturnaliilor la vechii romani: prânzuri pline de veselie şi emanciparea
sclavilor, nu aparţin Crăciunului, ci anume Paştilor. Paștile era ziua cea de
frunte a voioşiei, „dominica gaudii”, după cum o numeau unii. În Evul Mediu, cu
sensul de „a face chef” se zicea „a fi în Paşti”, „esse în Pascha” (Du Cange,
GI. med. Lat. ed. Carp. t. 5 p. 117). Pe de altă parte, la Paşti împăraţii
deschideau temniţele, graţiindu-i pe cei osândiţi, după cum ne-o spun Sf.
Ambrosie, Sf. Gregorie de
Nissa, Sf. Ioan
Chrisostomul şi alţii. „Les
particuliers - zice abatele Martigny - imitaient la liberalite des souverains
en rendant la liberte a leurs esclaves et bien que la juridiction des tribunaux
fut suspendue pendant les
solennes pascales, elle avait neanmoins son cours pour tout ce qui concernait
la manumission des esclaves” (Did. des antiqu. chretiennes, p. 505).
Prin
voie bună şi prin frăţie între toţi, prin fericirea generală, Saturnaliile
reînviau la romani „vecul de aur” al lui Saturn; dar o reînviere scurtă, care
ţinea abia câteva zile, urmată apoi de fel de fel de griji de peste an. Cine se
înşela a crede că tot aşa va să petreacă fără încetare poporul roman îi aducea
aminte cu ironie că: „Non semper erunt Saturnalia”, „proverbium quo
significatur, non semper prosperis rebus uti licere” (Forcellini, t. 4 p. 36).
Faţă cu aceasta, trebuie oare să mai arătăm cu degetul originea românului „Nu e
totdeauna Paștile”?
Străbunul
proverb latin ni l-a conservat Seneca. Descriind întristarea şi disperarea
avocaţilor la închipuita înmormântare a împăratului Claudiu, sub care dânşii
trăiau atât de bine, el zice: „Jurisconsulti e tenebris procedebant, pallidi,
graciles, vix habentes animam, tanquam qui quum maxime reviviscerent. Ex has unus quum vidisset capita conferentes et fortunas suas
deplorantes causidicos, accedit, et ait: dicebam vobis , non semper Saturnalia
erunt” (Sen. Apokolok. XII). Tradus curat româneşte, aceasta înseamnă:
„Vechilii ieşeau de prin vizuinile lor, searbezi, şubrezi, abia având suflet,
ca şi când acum s-ar fi sculat din groapă. Unul din ei, văzându-i pe cârcotaşi
cu capetele plecate şi văitându-şi noroacele, se apropie şi le zice: oare nu vă
spuneam eu că n-o să fie totdeauna Paștile?”.
Proverbul
cel saturnalic al vechilor romani, din punct în punct cu aceeaşi schimbare a
serbării păgâne în festivitatea pascală, s-a păstrat intact nu numai la români,
dar încă departe, foarte departe de noi, tocmai pe cea mai mare insulă dintre
Italia şi Spania. În limba sardă se zice până astăzi: „Ogni die non est Pascha,
ceea ce vrea să zică - adăugă Spano – „non continuamente si hanno gli stessi favori e
fortuna” (Proverbios sardos, Kalaris, 1852, p. 65).
În
„Principii de lingvistică”, noi am urmărit modul în care un grai se poate naşte
din fuziunea altor două graiuri. Ei bine, două religii se amestecă într-o
singură religie pe aceeaşi cale pe care două limbi se transformă într-o singură
limbă: cele două religii, ca şi cele două limbi, trebuie să trăiască mult timp
pe acelaşi teritoriu. În Dacia dară, ca şi pe aiurea în lumea latină, romanii
păgâni şi romanii creştini cată să fi vieţuit un lung şir de ani în aceleaşi
oraşe şi sate, uneori în aceeaşi familie. Romanul, când suspina după bucurii
trecute, era deprins din moşi şi strămoşi a zice: „non semper Saturnalia
erunt”. Dar odată creştinat, nu-i mai era permis a invoca pe Saturn şi totuşi
nu putea să uite proverbul cu care crescuse din leagăn. Atunci dintre toate
sărbătorile creştine el căuta să-şi aleagă pe aceea care prin voioşie, prânzuri
şi prin scuturarea lanţurilor robiei, să se apropie mai mult de trăsăturile
caracteristice ale Saturnaliilor. Era Paștile. Iată cheia enigmei. De aici,
procedura identică, acelaşi fenomen în limba noastră şi-n limba sardă. Românii
însă par a fi şi mai credincioşi amănuntelor tradiţiei latine, dacă am admite
că pluralul „Paşti” în loc de singularul „Pasca” se va fi furişat după norma
pluralului Saturnalia.
Să ne-nţelegem
dară bine. Slavii au fost cei dintâi a propaga la noi ortodoxia. Da. Graţie
acestei propagande, limba slavă, aşa-zis bisericească, ni s-a impus de pe la
finele Evului Mediu ca limbă oficială, ale cărei urme se recunosc şi se vor
recunoaşte totdeauna în graiul român, joacă la latinii din Dacia acelaşi rol ca
urmele limbii oficiale latine la bohemi sau la poloni. Nu slavii însă au
activat prima noastră cunoştinţă cu creştinismul. Sublima doctrină a
Evangheliei a străbătut la Dunăre odată cu legiunile Romei, sub a căror acvilă
se luptau braţ la braţ romani păgâni şi romani creştini, unii cu Mercur, cu
Venera, cu Saturnaliile etc., ceilalţi cu „Crist”, cu „îngeri”, cu „sfinţi”, cu
„sâmbătă”, cu „duminică”, cu „Paștile” şi aşa mai încolo, până ce, după o seculară
acţiune şi reacţiune ambele credinţe s-au amalgamat într-un singur tot, în care
însă pentru ochii istoricului, chiar astăzi mai trăiesc ambele.
B.P.
Hașdeu
Trimiteți un comentariu