După regele
Andrei III, mort fără moştenitor, s-au ivit trei pretendenţi: doi copilandri,
principele Carol-Robert din Neapole şi principele Venceslav din Bohemia, plus
un neamţ: ducele Ottone din Bavaria; un italian, un slav şi un german, toţi mai
mult sau mai puţin înrudiţi prin alianţe cu vechea dinastie arpadiană a
Ungariei. Cel mai cu drepturi şi susţinut singur de Papă era Carol-Robert; cu
toate astea s-a ales mai întâi Venceslav, care însă n-a întârziat a se retrage
dezgustat în Bohemia, cedând bavarezului Ottone. Magnaţii maghiari erau dezbinaţi,
iar cel mai puternic dintre dânşii şi cel mai îndrăzneţ era voievodul transilvan
Ladislau Apor.
Deja regele
Andrei III se speriase de voievodul Roland, predecesorul lui Ladislau Apor. Acesta
din urmă însă pe toţi voievozii transilvani fără excepţie i-a lăsat departe în
coadă. El deveni un principe aproape neatârnat al Ardealului. Eder ne spune că
Ladislau călca în picioare privilegiile saşilor, îşi luă pe socoteala sa
veniturile ţării, nu se temea nici de rege, nici chiar de Papă. Voievodul
Roland fusese aliat cu Dan-vodă; voievodul Ladislau era acum aliat cu
Mircea-vodă, Basarabii în genere pentru toţi cei răzvrătiţi în Transilvania contra
Ungariei fiind ingredientul cel mai energic.
Aşadar, după ce
Ladislau Apor îl ţinuse în robie câtva timp pe Ottone, regele Serbiei şi regele
Bulgariei au intervenit amândoi cu ameninţări, cerând să-l elibereze; atunci
Ladislau a dat pe Ottone în mâinile Domnului românilor, care s-a arătat şi
mai crud, ba cât p-aci era chiar să-l omoare pe rege, căruia însă i-au venit în
ajutor femeile de la Curte, ameţindu-l pe Domn prin tot felul de mijloace băbeşti,
speriindu-l mereu, mai cu seamă Doamna.
Unde oare fost-a închis
regele Ottone, întâi la Ladislau Apor apoi la Mircea-vodă? Ottocar de Horneck
nu ne-o spune, dar nu e tocmai greu de a nimeri cele două reşedinţe, mai bine
zicând cele două temniţe. La 1309 Ladislau Apor reședea în Deva, de unde scria „amicis
suis charissimis universităţi Saxonum de Cibinio” şi
de unde în afaceri eclesiastice coresponda cu cardinalul Gentile.
Cu atât mai vârtos la 1307 voievodul transilvan trebuia să fi şezut tot acolo şi
ţinea închis pe regele Ottone la Deva, cel mai puternic vechi castel din
Transilvania întreagă, pe care până astăzi îl admiră călătorul şi de unde
nimeni n-ar fi fost în stare de a smulge pe cineva din mâinile lui Ladislau
Apor. Deva n-a fost niciodată a Basarabilor, deşi nu e departe, la nord de Haţeg,
pe care în sec. XIII îl stăpâniseră fără întrerupere voievozii olteni şi unde
se vede a fi stat atunci Mircea-vodă, astfel că regele Ottone dintr-o temniţă în
alta a trecut sub o bună pază, în apropiere, căci o asemenea pradă nici nu
putea să se expună la o mare distanţă. Astfel, ambele reşedinţe sunt indicate:
voievodul ungur în Deva la 1307 şi cel român în Haţeg la 1308. Prin ambasada
lui Ştefan Milutin, numele Haţegului străbătu cu acea ocazie la sârbi cu reputaţia
de vestită închisoare. Cu schimbarea craiului Ottone în eroul poporan Marco Crăişorul,
o baladă sârbă ne povesteşte acelaşi motiv epic al scăpării dintr-o teribilă
robie prin ajutorul femeilor, întocmai ca relatarea lui Ottocar de Horneck, iar
localitatea se precizează ca „afurisita temniţă din Haţeg”.
Plecând din Haţeg,
nu de pe aiurea, regele Ottone ajunse în Galiţia fără a cădea din nou în mâinile
lui Ladislau Apor, căci nu trecuse nicăieri prin Transilvania şi nici prin
cercuri ungureşti, ci prin Crişana şi prin Maramureş, pe unde l-au
condus printre români nişte călăuze de-ale lui Mircea-vodă. Ottone mai avea cu
sine un amic devotat maghiar, Emeric de Serény, căruia drept gratitudine i-a
acordat în urmă nobleţea bavareză.
Aducerea lui
Ottone rob la Szegedin şi gonirea de acolo, pe care le povesteşte numai Chronicon Posoniense, întemeiat pe un
zgomot fals, sunt dezminţite prin unanimitatea fântânelor şi chiar prin bunul
simţ. Odată stăpân pe Ottone, Mircea-vodă nu l-a dat înapoi lui Ladislau Apor,
măcar că era o legătură la mijloc; cu atât mai puţin dară ar fi avut nevoie de
a-l trimite la Szegedin; iar Ladislau Apor la rândul său, dacă l-ar fi
reluat pe Ottone de la Mircea-vodă, iarăşi nu l-ar fi dat partizanilor lui
Carol-Robert, căruia i-a fost vrăjmaş până la 1310. Apoi mai este ceva. Din
Szegedin regele cel gonit ar fi fost dus la Dunăre şi pe apă în sus, nu
expulzat prin Galiţia.
Să recapitulez.
Urcat pe tron la 1298, Mircea-vodă pierde pe la 1099 Făgăraşul, pe care însă îl
reia de la unguri înainte de 1307, devenind aliat cu voievodul transilvan
Ladislau Apor. Preocupat de Transilvania, el nu se mai amestecă în afacerile
Bulgariei ca
în trecut fratele său Dan-vodă, ci se aşează la capătul opus
al Olteniei în Haţeg, unde la 1308 primeşte rob spre păstrare pe regele Ottone,
prins de Ladislau Apor; dar după un interval de timp se răzgândeşte şi-l face
scăpat în Galiţia. Povestind acest episod, contemporanul Ottocar de Horneck ne
spune că Domnul românilor era în toate privinţele mai puternic decât voievodul
transilvan şi decât principii cei de peste Dunăre.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu