Unguri

 Tuturor istoricilor noştri le-a rămas necunoscut un preţios hrisov de la împăratul bizantin Vasile Bulgaroctonul, care după ce nimicise primul imperiu bulgăresc ne spune în anul 1020 ca „în întrega Bulgarie se afla împrăştiaţi români, iar lângă râul Vardar, adică în Rumelia, locuiesc o seamă de unguri”. Acei români din 1020 nu erau meso-latinii cei găsiţi de slavini în Balcani în secolul VII şi dispăruţi apoi prin amestec cu dânşii, ci erau românii cei alungaţi de către unguri din Panonia pe la 900-950, pe care gonindu-i maghiarii, o seamă din aceşti maghiari au rămas şi ei în Rumelia.

Menţiunea ungurilor la un loc cu românii în hrisovul împăratului Vasile Bulgaroctonul e foarte caracteristică. Pretinde-vă un Hunfalvy, pentru a nu-şi pierde procesul cu românii, cum că acei unguri locuiau peste Dunăre tot din epoca lui Aurelian, ca şi colonia cea ungurească de lângă Ohrid, pe care o menţionează Anna Comnena. Despre aceşti unguri vorbeşte şi Anonimul regelui Bela, când ne spune că, în invaziunea peste Dunăre, pierzând pe căpitanul lor, ei din prostie nu s-au mai întors în Ungaria: „stultus populus, quia mortuo domino suo viam non dilexit redire ad patriam suam”. Dânşii au rămas dincolo de Balcani din prostie, fie şi aşa, deoarece nu avem nici o probă contrarie; românii însă, alungaţi din Panonia de neamul acestui „stultus populus”, au trebuit să rămână peste Dunăre de nevoie.

Năvălirea ungurilor a avut o importanţă extremă pentru istoria Peninsulei Balcanice în veacul de mijloc. Pe românii din Dacia, tari prin cetatea munţilor, Arpad şi urmaşii săi n-au fost în stare să-i sfărâme sau să-i gonească, ci chiar din contră au fost aproape totdeauna bătuţi de dânşii ; pe românii însă cei de pe şesul Panoniei, rău adăpostiţi şi poate şi rău organizaţi, maghiarii i-au alungat şi de aici următoarele două consecinţe:

-         dintâi, către naţionalitatea sârbă, plămădită din amestecul bohemilor cu iliro-latinii, s-a mai altoit acuma un element daco-latin, de astă dată nu ca substrat, ci numai ca accident, dar un accident foarte însemnat prin înrudirea sa cu substratul;

-         al doilea, s-a născut naţionalitatea macedo-româna, care în curs de vreo două sute de ani, de la sec. X până la sec. XII, n-a încetat de a se tot lăţi, de o parte până la poalele Balcanilor, de alta până la nordul Eladei. Calea fiind odată deschisă, din când în când puteau a se mai adăuga către acei macedo-români cete noi de români din Dacia sau din cei ieşiţi cu dânşii tot din Pannonia şi care se opriseră printre sârbi.

Să nu fi fost năvălirea ungurilor, nu s-ar fi plămădit acel puternic imperiu româno-bulgar al lui Ioniţă Asan, care dete Bizanţului prima adevărată lovitură de moarte. Când alatureaza cineva dialectul daco-roman sau al românilor propriu cu dialectul macedo-român al armânilor şi cu cel istriano-român al rumerilor, nu poate să nu constate urmatorele:

1° Aceste trei dialecte diferă între ele mai puţin decât dialectele provinciale din Italia şi din Franţa, iar prin urmare e peste putinţă ca ruperea continuităţii între ele să fie veche. Separaţiunea s-a operat foarte târziu, după ce totalitatea unei singure limbi româneşti fusese deja pe deplin formată, crescută şi consolidată, ceea ce s-a întâmplat anume între sec. III-IX, în curs de şase sute de ani, în ţara unde Traian îşi pusese piciorul trecând podul de la Severin şi de unde apoi elementul românesc s-a întins treptat în Ardeal, în Banat, în Panonia.

2° Dialectul daco-roman prezintă o dezvoltare liniştită organică, în care nu ne întâmpină contrastul între un prea mare conservatism pe de o parte şi între o prea mare desfigurare pe de alta, ca la macedo-români şi cu atât mai mult la istriano-români. Un asemenea contrast este rezultatul unei zguduiri. Orice zguduire dezechilibrează. Dialectul macedo-român şi cel istriano-român s-au zdruncinat prin colindările lor, pe când cel daco-roman s-a mişcat simetriceşte, rămânând nestrămutat în aceleaşi condiţiuni teritoriale, climaterice şi etnice.

Faimoasa teorie a lui Rosler este o ipoteză anti-linguistică şi anti-istorică totodată. Anti-linguistică, de vreme ce ea se întemeiază pe absoluta neştire a legilor de formaţiune a dialectelor. Anti-istorică, fiindcă ea uită în genere că popoarele din veacul de mijloc se împingeau de la nord spre sud, niciodată de la sud spre nord şi uită în special ca românii erau atunci ciobani, iar migraţiunile ciobanilor sunt totdeauna iarăşi de la nord spre sud, niciodată de la sud spre nord. Când e vorba de începutul popoarelor şi de epoci întunecoase din viaţa lor, orice studiu exclusiv istoric duce la încheieri greşite; la încheieri greşite, nu mai puţin, duce orice studiu exclusiv linguistic. Pentru a nimeri adevărul sau a ne apropia de adevăr, trebuie neapărat un studiu paralel istorico-linguistic. Când un text istoric se întăreşte printr-un fapt linguistic sau viceversa, ambele urmărite pe o cale strâns metodică, atunci şi numai atunci adevărul e găsit.

B.P. Hașdeu