Neuitatul
Ozanam, într-un studiu „Despre fântânile poetice ale Comediei Divine”, a
analizat un lung şir de „călătorii în iad”, antice şi medievale, începând de la
un pasaj din Mahabharata până la Infernul lui Dante. Lista, deşi foarte lungă,
este totuşi departe de a fi fără lacune; şi nu noi vom lua asupră-ne sarcina de
a o completa, ba nici măcar de a o reproduce. Cele mai celebre viziuni antice
de această natură sunt a lui Ulise în Homer şi a lui Enea în Virgiliu, pe lângă
care ar fi păcat de a uita parodia muşcătorului Lucian, unde ni-l arată pe
marele rege Filip redus în iad la modestul rol de a-şi cârpi nişte papuci
vechi.
Cu
toate astea, niciodată capitala Satanei n-a fost mai frecventată ca în cursul
veacului de mijloc. În literatură cel puţin, acea epocă ne-a lăsat mai multe
pelerinaje în Iad decât la Ierusalim; în orice caz, nişte pelerinaje cu mult
mai citite. Să ia cineva Vieţile Sfinţilor, cele greceşti sau cele latine şi o
să se sperie de mulţimea viziunilor infernale. Altele, tot atât de numeroase,
nu s-au cuprins în hagiografie. Cele mai renumite sunt: a lui Patrick, a lui
Guerino Meschino, a lui Tindal, a lui Wettin, a lui Bernold, a lui Alberic, a
lui Owen, a lui Winfred, a sfântului Ansgar, a Sfintei Tereza, a regelui Carol
Pleşuvul, a marchizului Hugo de Brandeburg, a landgrafului Ludovic de Turingia
etc., iar la bizantini: a lui
Timarion şi a lui Mazari.
Se găsesc printre ele chiar şi bucăţi comice ca „Jongleur qui va en enfer” şi
altele, care ne amintesc prin lipsa de respect pentru cele nesfinte, pogorârea
în Infern a lui Bacchus în Aristofan.
Cristos,
Maica Domnului şi Apostolii stau în capul religiei creştine, conducători văzuţi
către cele nevăzute, elastică trăsătură de unire între om şi Divinitate.
Călătoriile lor în iad trebuiau să servească de model pentru excursiile
posterioare mai mărunte. Cea mai puţin poporană a fost pogorârea în Infern a
lui însuşi Cristos, descrisă, nu fără scântei de adevărată poezie, dar prea pe
scurt, mai mult ca o apariţie decât ca o „umblare”, în pretinsul evangheliu al lui Nicodim, de unde a
trecut pe de-a-ntregul în Messiada lui Klopstock.
Dacă
aceasta apocrifă a fost sau n-a fost cunoscută românilor, nu ştim. Între
cărţile bogumilice, în orice caz, ea nu figurează. Mult gustată nu era nici în Occident. Puţinătatea
amănuntelor infernale se pare a-i fi stricat în opinia publică a oamenilor din
veacul de mijloc, cărora le plăceau grozăviile grămădite una peste alta într-o
panoramă pe cât se poate mai prelungită.
Dintre
Apostoli, pogorârea în iad a fost rezervată celui mai de frunte, celui mai
vorbitor şi mai umblător totodată: Pavel, a cărui călătorie, într-adevăr, dacă
n-a întrecut în popularitate pe a Maicii Domnului, cel puţin n-a rămas
nicidecum în urmă. Textul grec al acestei apocrife, publicat întreg de către
Tischendorf, împreună cu variante dintr-o redactare siriacă şi a cărui
compunere nu este cu mult posterioară epocii lui Teodosiu cel Mare, poartă
titlul de: „Apohalifis toi Agyioi Pailoi”.
El a fost prelucrat în Evul Mediu, în proză şi în versuri, în mai toate limbile
europene, începând cu cea latină. N-am avut ocazia de a da peste redacţiunile
medievale spanioale sau portugeze şi peste cele germane; dar ne-ar fi greu a ne
îndoi despre existenţa lor, ba încă nu ne sfiim a bănui că fericita apocrifă va fi fost tradusă
oarecând până şi în ungureşte. Din cele orientale, afară de redacţiunea siriacă, Du Pin citează una
coptă, iar Assemani una arabă. Pe noi însă, după ce am indicat răspândirea aşa
numitei „Apocalipse a lui Pavel”, în cursul Evului Mediu, până la marginile
extreme ale creştinătăţii spre Apus şi spre Răsărit, ne interesau mai cu seamă
în cazul de faţă, redactările slave.
Apostolul
gintelor, bucurându-se împreună cu Arhanghelul Mihail, de cea mai deosebită
favoare din partea bogumililor, este învederat că aceştia, mai mult ca oricine
alţii, nu puteau să nu-şi însuşească cu grabă o apocrifă care, din toate
punctele de vedere, se potrivea de minune cu propria lor doctrină. Să observăm
că Apocalipsa lui Pavel, chiar în Evul Mediu, era considerată de către
ortodocşii cei riguroşi ca o operă eretică a Paulicienilor, iar prin urmare ca pe ceva foarte bogumilic, din cauza
intimei legături între ambele aceste secte de nuanţă maniheistă. De la bogumili
apoi, el a trecut la români.
Generalmente
însă, lăsând la o parte deosebirile specifice din limbă în limbă şi din timp în
timp, prototipul s-a diferenţiat într-o redacţiune lungă şi una scurtă.
Deosebirea între ambele redacţiuni este mare. Redacţiunea lungă cuprinde
întreaga istorie postumă a sufletului uman, consistând din trei momente:
1.
Judecarea sufletului de către Dumnezeu;
2.
Răsplătirea sufletului bun în Paradis;
3.
Pedeapsa sufletului rău în Infern.
Secţiunea
Paradisului este mai mică decât a Infernului, nu numai pentru că în rai
nimeresc mai puţini, dar mai cu seamă - raţiune retorică – pentru că fericirea
se descrie mai anevoie decât durerea. Din cele trei momente, în redacţiunea
scurtă găsim abia pe cel dintâi. Paradisul şi mai ales Infernul, atât de voluminos
prin natura sa sunt lăsate la o parte. Totul se reduce la porţiunea
introductivă, la „judecarea sufletului de către Dumnezeu” sau - după titlul
puţin corect ce şi l-a ales această redacţiune - la „ieşirea sufletelor”.
Nu mai
este dară o călătorie în iad, ci numai, ca să zicem aşa, strângerea
geamantanului, aşezarea sacului cu care sufletul se pregăteşte a pleca în lumea
cealaltă. Dacă redacţiunea scurtă ar fi cronologic posterioară călătoriei
Maicii Domnului în Iad, atunci ea s-ar putea considera ca rezultatul unei disocieri
de idei, în puterea căreia din Apocalipsa lui Pavel s-a şters tot ce seamănă prea mult cu cuprinsul celeilalte
apocrife. Între redacţiunea slavă cea lungă şi redacţiunea corespunzătoare
românească există, prin urmare, o însemnată diferenţă de amănunte, fondul însă
e identic. În redacţiunea scurtă, fie slavă, fie românească, nu ne întâmpină
nicăieri, din contră, „o piatră prăvălită” sau ceva analog. Nici redacţiunea
românească scurtă n-a ajuns până la noi completă. Graţie contextului slav pe
care, după ediţia d-lui Novaković, am putut completa, sub raportul sensului,
această regretabilă lacună. Textul ne procură o indicaţie cronologică foarte
preţioasă, deşi indirectă. Ca şi contextul slav, el cuprinde începutul lui
„Tatăl nostru” până la: „şi pe pământ”. Între textele din 156o şi 1580 nu este
nici o deosebire, iar textele din 1593 şi 1619 se depărtează prea puţin de
acelaşi tip comun al lui „Tatăl nostru”, tip ce se vede a se fi răspândit la
toţi românii în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. De aici este legitim a
conchide că traducerea românească a Apocalipsei lui Pavel s-a făcut în prima jumătate a
secolului al XVI-lea, până a nu se fi născut tipul cel cu „sfinţească-se” şi
„să vie”, pe care-l găsim aşa zicând stereotipat de la 1560 încoace.
B.P.
Haşdeu
Trimiteți un comentariu