Postări
La noi, ca la unguri şi la popoarele
balcanice, nimic n-a fost cruţat de profanare: chiar vorbele cele mai sfinte se
asociază, în gura românului, cu expresiile cele mai triviale şi mai obscene.
Crucea, legea, Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, sfinţii etc., nimic nu scapă
de batjocură şi de hulă.
Această ciudată particularitate o
constata, deja la 1646 pentru Moldova călugărul minorit Bandinus, iar Sulzer o
relevează pentru Muntenia, observând cu oarecare exagerare (II, 356): „În
privinţa înjurăturilor, muntenii întrec pe toate neamurile de sub soare, afară
de italieni. Vorbele murdare sunt deopotrivă familiare celui mai mic băiat de
ţăran ca primului boier şi chiar cocoanei sale şi, precum e obiceiul şi aiurea
la oamenii fără educaţie, chiar în societate cu damele dânşii îşi exersează
spiritul cu jocurile de cuvinte cele mai necuviincioase, făcând să alterneze
murdăriile cele mai mari cu înjurăturile cele mai triviale. Spre a înjura mai
energic şi cu unele adaose, se servesc de verbul latin favorit... care sună
aproape ca în italieneşte. Cu această vorbă obscenă nu se cruţă nimic din ceea
ce înjuratul ţine de bun şi venerabil în sine: crucea lui, pomana lui, legea
lui, sufletul lui, mama lui... Şi pentru ca această nostimă vorbă să nu facă
prea puţin efect, nu lipsesc a o repeta la sfârşitul înjurăturii şi rostesc această
repetiţie cu o voce trăgănată şi fină de falset".
Pornirea la înjurături obscene şi
execrabile e comună întregului Orient şi ea pare a veni de la turci, la care
surugii sunt deprinşi a adresa vitelor aceleaşi obscenităţi ca şi la noi. Cea
mai comună dintr-însele, înjurătura turcească prin excelenţă, este „sictir”
(„hai sictir!, a da cu sictir"), care, pierzându-şi trivialitatea
primitivă, a ajuns să fie rostită în împrejurările cele mai neînsemnate, ca
maghiarul „bassama” (baszoma) şi înjurătura corespunzătoare românească. Formula
completă, care revine adesea când e vorba de turci, sună anasyni sictim (corespunzând rus. „ibi tfoi mati!”) litt. mama
lui!, sau avradini sictim! cu acelaşi
sens (Cf. anasyny, mater ejus (d. ana „mama”) şi avradyny, femina ejus (d.
avrad „târfă”: ar. avret „parties secrètes du corps”).
Iată câteva exemple :
Dionisie, 222: Turcii, dacă au văzut
că le mănâncă copiii şi fetele calmucii, i-au cuprins mirare de au fost zicând anasini sictim! ce lighioane de oameni
au adus ghiaur muscal să ne mănânce copiii! Hristache(1818) : De nimeni nu vrea
să ştie, de avrad şi de anasîna... Aricescu I, 42: Turcii nu-l
ajunseră să-l taie şi clătinau din cap zicând: avradini sictim! cu puştile. Delavrancea, Sultănica, 205 :
ienicerii prind pe Miu de ceafă: bre, ghiaur, anasîna sictir! Teodorescu, 121 (Jocul păpuşilor) : [Bragagiul]
Bre, avradini sictir, ghiaur! 129 :
[Muscalul vede pe turc] Tureski, ibi tfoi ...! [Turcul] Anasini sictim, ghiaur!
Alte înjurături sunt: (bărbăteşti)
codoş, pezevenghi, puşchi; (femeiesc): codoaşcă, magmuză, paciaură. Calităţile
nefavorabile denotă mai întâi defecte fizice: bondoc, chel, chior, ciolac,
dizman, peltic, pipiriu, sacat, şaşiu, zaif.
Apoi poreclele: babalâc, balcâz,
bursuc, dalcauc, gianabet, lichea, tălăşman, tembel ... precum şi o serie de
noţiuni relative la prostie: budulac, mangafa, zevzec; la deşteptăciune:
chiolhaniu, ciapcan, dahiu, ischiuzar, mehenghiu, pişicher, şiret, telpiz; la
beţie: mahmur, tiriachiu, turlac; la o stare posomorâtă: matuf, sanchiu, ursuz;
la rea voinţă: avan, duşman, hain; la fanfaronadă: farfara, fudul, palavragiu;
şi la vagabondaj: derbedeu, dulandragiu, haidamac, haimana, iabangiu, telălău,
zamparagiu.
Calităţile favorabile sunt
reprezentate în foarte mic număr: chiabur, cilibiu, deliu, ogurliu, sadea... În
fine, următoarele care derivă de la nume proprii: agiamiu (litt. persan),
arnăut (grâu), cârjaliu, ciufut (litt. evreu), ciutac (litt. turc dobrogean)
etc.
Lazăr Şăineanu
Trimiteți un comentariu