Home » , , , , , , » Sârbi și bulgari

Sârbi și bulgari

Written By Dragos Gros on sâmbătă, 15 februarie 2014 | 09:04



  Ceea ce Procopiu şi Iornande sunt pentru începuturile bulgarilor, pentru începuturile sârbilor este împăratul Constantin Porfirogenetul. Nimeni nu era mai în poziţiune decât dânsul de a cunoaşte tot ce se petrecea sau ceea ce se petrecuse într-o epocă destul de apropiată la hotarele imperiului. Ei bine, el ne spune foarte limpede că întreaga ginte sârbă, sârbii propriu-zişi şi croaţii, cu diferitele lor subdiviziuni, s-au aşezat pe teritoriul dinspre Adriatica în sec. VII, sub împăratul Eracliu, adică ceva înainte de anul 640 şi că se pogorâse acolo din părţile Bavariei învecinate cu Franconia (Francia orientalis), deci nicidecum din Rusia şi nici din Galiţia, după cum, unul după altul şi unul de la altul, tot repetă slaviştii, ci anume din ramura cea mai occidentală a slavilor, adică din ramura bohemă.

Se pare că însuşi cuvântul sârb a fost într-o vreme oarecare un nume generic pentru întreaga ramură bohemă. Aşa-zişii „sorabi” din Lusaţia, care îşi dau ei înşişi numele de „sârbi” întocmai ca sârbii din Peninsula Balcanică, vorbesc un dialect bohem, amestecat cu elemente polone. Nu e apoi fără însemnătate, că în cronica bohemă rimată a lui Dalimil, scrisă pe la anul 1300 pe baza legendelor poporane, ne întâmpină următorul pasaj despre „Ceh”, fabulosul părinte al naţionalităţii boheme: „În ginta sârbă este o ţară, care se numeşte Croaţia ; în acea ţară era un boier, care se numea Ceh...”. Scriind acestea pe la finele sec. XIII, Dalimil nu putea avea în vedere vreo altă Serbie sau vreo altă Croaţie decât singurele care existau atunci şi care există până astăzi. Prin urmare, unicul sens legendar, care se poate da într-un mod firesc pasajului de mai sus, este că la bohemi era încă proaspătă în sec. XIII tradiţia despre strânsa lor legătură de neam cu sârbii şi cu croaţii şi despre vechea răspândire a numelui „sârb” peste întreaga ramură bohemă. Dalimil se împacă pe deplin în această privinţă cu ceea ce ne spune Constantin Porfirogenetul.

Bulgarii priviţi ca o colonie polonă şi sârbii ca o colonie bohemă, iată ceva cu totul nou, deşi rezultă de-a dreptul din mărturia fântânilor istorice celor mai temeinice. Această mărturie atât de pozitivă n-o vedeau oare predecesorii mei, aceia care-i citează mereu pe Iornande şi pe Constantin Porfiregenetul? Negreşit ca ei o vedeau, dar se zbuciumau a n-o vedea, adică a o înconjura sau a o răstălmăci prin fel de fel de tertipuri, numai şi numai fiindcă pe cei tendenţioşi îi nemulţumea că slavii nu sunt destul de vechi în Peninsula Balcanică, iar pe cei nepărtinitori îi încurca o teorie lingvistică cu desăvârşire falsă, pe care dânşii o îmbrăţişaseră fără s-o fi cercetat mai de-aproape. Vom vorbi numai cu aceştia din urmă, a cărora rătăcire e de bună credinţă.

Dobrowsky îi împărţea pe toţi slavii în două ramuri: o ramură orientală, în care el îi baga pe ruşi, pe bulgari şi pe sârbi şi o ramură occidentală, în care el îi pune pe poloni şi pe bohemi. Criteriile acestei clasificări, aşa cum ni le dă Dobrowsky (Institutiones linguae slavicae, Vindob. 1822, p. I), sunt toate fără nici o greutate. Primul criteriu este că slavii orientali zic „razum”, pe când cei occidentali „rozum”; ultimul criteriu este că slavii orientali zic „desnitza”, pe când cei occidentali „pravitza”; şi tot aşa sunt şi celelalte opt din numărul total de zece criterii. După nişte asemenea criterii, rutenii trebuie despărţiţi de slavii orientali, căci ei zic „rozum”, nu „razum”.

Nu după deosebiri lexicale şi nu după forme rare sau izolate se clasifică dialectele unei familii lingvistice, ci ele trebuie clasificate după trăsăturile cele fundamentale fonetice. Astfel, de exemplu, ceea ce caracteriza graiul rusesc şi pe cel rutenesc după toate dialectele şi în toate monumentele literare, cât nu s-a furişat în ele limba bisericească paleo-slavică, este aşa numitul pleni-son  adică sonurile lichide „l” şi „r” provoacă o reduplicare vocalică a silabei, de ex.: „golova” în loc de „glova” sau „glava”, „gorod” în loc de „grod” sau „grad”, „koroli” în loc de „kroli” sau „krali” etc. Acest pleni-son, cu care s-au bălăbănit toţi slaviştii, începând de la Vostokov şi până la Potebnia, este atât de esenţial şi atât de circulator în graiul ruşilor şi al rutenilor, încât izbeşte de la cea dintâi clipă urechea oricărui ne-rus sau ne-rutean. Nici polonii, nici bohemii, dar nici sârbii, nici bulgarii, nu cunosc câtuşi de puţin acest fenomen fonetic, de ajuns el singur pentru a construi o unitate dialectală deosebită ruteno-rusă.

Unitatea ruteno-rusă este aceea pe care Iornande o numea „anţi”, „Antes”, spunându-ne că ei stăpânesc dincolo de Nistru şi că sunt ramura cea mai puternică a ginţii slavice: „fortissimi eorum”, ceea ce e adevărat până astăzi. Alături cu unitatea ruteno-rusă, fără să vorbim aici despre dialecte mici, care lesne îşi pot găsi locul intern sau intermediar îndată ce se va stabili o adevărată clasificare a dialectelor celor mari, ne întâmpină alte două unităţi slavice dialectale: unitatea polono-bulgară şi unitatea bohemo-sarbă.

Pe polono-bulgari îi caracterizează:
1. Vocală nazală. În vechea bulgară, adică în aşa numita paleo-slavică, aceasta vocală se reprezintă prin literele cirilice rostite ca „on” şi „en” în francezul „bon” şi „fân”; la poloni ea se scrie astăzi prin „a” şi „e” cu cedilă. La bulgarii actuali, vocala nazală s-a păstrat numai în unele localităţi sau în unele vorbe, dar totuşi s-a păstrat cu o deplină certitudine. Fenomenul a fost indicat mult de Grigorović, apoi studiat de Miklosich (Die Sprache d. Bulgaren, Wien, 1858) şi urmărit de Hattala (Knijizevnik, t. ÎI, p. 461 sqq.). Între vocală nazală polonă şi cea bulgară nu există cea mai mică diferenţă. Nici ruteno-rușii, nici bohemo-sârbii nu cunosc această particularitate, atât de caracteristică pentru fonetismul polono-bulgar. Luând exemple din textul publicat de Hattala, noi vedem bulgăreşte „enzik” = polonul „jezyk (ienzyk)”, pe când ruseşte, rutenește, bohemește şi sârbeşte cuvântul suna „iazyk” sau „iezik” fără nici o nazală; bulgăreşte „reinka” = polonul „reka (renka)”, pe când ruseşte, rutenește, bohemește și sârbeşte: „ruka”. Vorbele noastre „poruncă”, „rând”, „muncă”, „răspântie”, „oglindă” etc., noi le-am împrumutat anume din vechea bulgară şi sub aceeaşi formă nazală le-am fi putut împrumuta de la poloni, numai de la bulgari şi de la poloni, niciodată de la ceilalţi slavi. La ceilalţi slavi, vocala „on” şi „en” nu ne întâmpină nici în graiul de astăzi, nici în monumentele lor cele mai vechi, afară numai de dialectul sloven, despre care vom vorbi mai jos.

2. Sonul „dz” pe lângă „z” nu există nici la ruteno-ruși, nici la bohemo-sârbi, ci numai la polono-bulgari. În grafica cirilică „z” se scria „3” şi se numea „zemlia”, iar „dz” se scria „s” şi se numea „dzialo”, fiecare son posedând câte un semn grafic deosebit. Câte un semn grafic deosebit au ambele sonuri şi în alfabetul slavic cel numit glagoliţa (glagolitic s.m.). Miklosich a dovedit demult că litera „s” şi cea corespunzătoare din glagoliţa exprimă totdeauna anume sonul „dz” (Rad jugoslov. Akad., IX, 11-16). Tot aşa în textele cirilice româneşti „s” se rosteşte totdeauna „dz” şi este mai cu seamă des în cele moldoveneşti: radză, brândză, zălog etc. Poloneşte se scrie „z” „ziemia” şi „dzien”. La bulgarii de astăzi, sonul „dz”, ca şi vocala nazală, nu se mai aude pretutindeni, dar pe unde s-a păstrat, acolo sună curat polon (fraţii Tzankof, Gramm. d. bulg. Spr. 7). În bulgarul „dzvaneţ” = „clopoţel”, „dz” sună întocmai ca în polonul „dzwonek” „clopoţel”, ruseşte „zvonok”, bohemește „zwonec”. Nimic analog la toţi ceilalţi slavi, afară de slovaci, la care către elementul
bohem s-a adăugat cel polon. Bielo-rușii sunt pe jumătate poloni prin consonatismul lor. La ruteni, „dz” sună numai în cuvintele împrumutate de la poloni sau de la moldoveni; iar la muntenegreni este un italienism : „z dolce” ca în „razzo” sau „pranzo”.

3. În fine, polonii şi bulgarii se întâlnesc în sonul „ia”, pe care ruteno-rușii şi bohemo-sârbii îl rostesc „ie”. În alfabetul cirilic acest „ia” e reprezentat prin litera numită „iati”.  În acest mod, trei particularităţi fonetice de cea mai mare însemnătate: vocala nazală „on” şi „en” dublul „z” şi „dz” (3, s) şi iatismul în loc de ietism, stabilesc o unitate dialectală polono-bulgară în opoziţie cu unitatea dialectală ruteno-rusă.

Unitatea bohemo-sârbă, pe de altă parte, se caracterizează prin :
1. Funcţiunea vocalică a lui „r”. Bohemește şi sârbeşte se zice deopotrivă „trn”, „prst”, „krk” etc., acolo unde toţi ceilalţi slavi trebuie să recurgă la o vocală propriu-zisă: „tern”, „perst”. Nici ruteno-rușii, nici polono-bulgarii nu cunosc acest fenomen.
2. Din toate dialectele slavice, numai bohemii şi sârbii posedă cantitatea prosodică: vocale lungi şi vocale scurte în sensul cel clasic muzical al cuvântului. O vocală lungă la bohemi poate fi scurtă la sârbi şi viceversa, după cum este chiar în unele dialecte boheme sau sârbeşti, dar fenomenul în sine e acelaşi şi el deosebeşte cu totul unitatea bohemo-sârbă de celelalte două unităţi: cea ruteno-rusă şi cea polono-bulgară.

A pretinde că rutenii şi ruşii au avut şi ei odată vocala nazală sau vocala lichidă şi le-au pierdut mai în urmă sau că polonii nu avuseseră dintru întâi pe „dz” şi l-au căpătat mai târziu, este a confunda noţiunea concretă de dialect naţional cu noţiunea abstractă de limbă primitivă comună unei ginţi. E vorba de ruteni, de ruşi, de poloni, de bohemi, de când rutenii sunt ruteni, de când ruşii sunt ruşi, polonii poloni şi bohemii bohemi, iar nicidecum nu e vorba de o teoretică epocă anterioară unitară. Ei bine, de când rutenii sunt ruteni şi ruşii ruşi, adică dintr-o perioadă cu mult mai veche decât sec. VI - şi numai acest secol ne interesează pe noi în studiul de faţă - ei n-au nici o urmă de vocală nazală a polono-bulgarilor, de vocală lichidă a bohemo-sârbilor, de „dz”, de cantitatea prosodică etc.

Oricare ar fi fost, sub raportul fonetismului, ipotetica „limbă primitivă comună” a slavilor, ea se diferenţiase în câteva dialecte mari dintr-un timp imemorial, fiecare mare dialect dobândind un caracter propriu prin acelaşi proces prin care s-au caracterizat mai încoace bulgarii şi sârbii: stratificaţiune. Această lucrare a substraturilor eterogene asupra diferenţierii slavilor era cât pe-aci s-o ghicească eminentul lingvist Baudouin de Courtenay, elev al lui Ascoli, dar a trecut iute pe deasupra-i cu următoarea observaţiune nedezvoltată şi neaplicată: „Probabil o înrâurire străină, de alt neam, a comunicat deosebitelor grupuri de dialecte şi sub-dialecte slavice caracterul cel distinctiv al fiecărui grup”.

Trei straturi deopotrivă slavice aşezându-se fiecare în trei regiuni diferite peste câte un alt fel de substrat etnic, unul a devenit bohem pe Elba, celălalt polon pe Vistula, cel de al treilea ruteno-rus pe Nipru sau pe aiurea; şi din acelaşi moment fonetismul fiecăruia din ele este un fonetism aparte. Substratul bohemilor va fi fost tătăresc sau finic, nu se ştie ; cu mai multă siguranţă se poate crede că substratul polonilor a fost litvan şi numai asupra acestuia din urmă noi ne vom opri o clipă. Litvanii nu sunt slavi, după cum nu sunt nici germani, ci o ginte indo-europeană separată. Prin încălcări succesive din partea altor neamuri, ei au ajuns a fi puţin numeroşi, dar totuşi se împart în două mari dialecte: cel litvan propriu-zis şi cel letic, după ce un al treilea dialect, cel prusic, a dispărut cu desăvârşire. „Leţii” sau „latîșii” sunt ramura cea mai nordică, lângă Marea Baltica; litvanii propriu-zişi, ramura cea sudică sunt din vecii vecilor în coasta polonilor, în acelaşi chip în care bascii sunt în coasta spaniolilor sau bretonii în coasta francezilor, adică: înghiţind spaniolii substratul iberic, au rămas neînghiţiţi numai bascii; înghiţind francezii substratul galic, au rămas neînghiţiţi bretonii; înghiţind polonii substratul litvan, pe care-l cotropiseră la aşezarea lor în regiunea Vistulei, numai o parte din acel substrat a rămas neînghiţită. Acea vocală nazală pe care n-o au ruteno-rușii şi bohemo-sârbii, pe care n-o are nici chiar ramura cea letică a litvanilor, litvanii propriu-zişi o au pe deplin dezvoltată, de unde dânşii, ca substrat, au dat-o stratului polon.
 În invaziunile polonilor peste Dunăre, înainte de aşezarea lor acolo, au participat uneori şi cete vecine de ruteni de peste Nistru, adică în graiul lui Procopie şi al lui Iornande pe lângă „slavini” au fost şi „anţi”, din care unii n-au putut să nu rămână şi ei peste Dunăre. Pe de altă parte, la năvălirea bohemilor în latura superioară apuseană a Peninsulei Balcanice, i-au însoţit o seamă de cete învecinate de poloni, după cum ne dă a înţelege însuşi Constantin Porfirogenetul, când ne spune că unul din principii sârbi era venit din regiunea Vistulei. Dar grosul naţionalităţii bulgare s-a format din poloni, cu un amestec prea mic de ruteni, iar grosul naţionalităţii sârbe s-a format din bohemi, cu un amestec prea mic de poloni ; în ambele cazuri fără nici un ingredient de ruşi propriu-zişi.

Aceste două straturi slavice, cel polon de o parte şi cel bohem de alta, s-au suprapus deopotrivă stratului anterior românesc, aşezat el însuşi de la Marea Neagră până la Marea Adriatică peste substratul primitiv tracic, adică s-au suprapus celor două dialecte latine trans-danubiane dispărute: cel mezo-latin şi cel iliro-latin. Românii de peste Dunăre au fost slavizaţi astfel pe deasupra, ceea ce vrea să zică că slavii de peste Dunăre au fost romanizaţi astfel pe dedesubt: raport de strat şi de substrat.

B.P. Hasdeu
Share this article :

+ comentarii + 1 comentarii

15 februarie 2014, 09:55

Interesant !...Mulțumim pentru informațiile inedite !

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger