A trăit între anii 70-150 e.n. la Roma, unde i-a
cunoscut pe scriitorii Plinius cel Tânăr şi Tacitus; a fost ajutat de împăratul
Traian, iar sub urmaşul acestuia a stat un timp în fruntea oficiului pentru
corespondenţă al palatului (ab epistulis).
A scris lucrări de erudiţie, astăzi pierdute în cea mai mare parte, dar şi-a
făcut un nume îndeosebi cu „Vieţile celor doisprezece cezari” (de la Cezar la
Domitian), în care a adunat informaţii preţioase privitoare la viaţa politică a
Imperiului roman din acel timp.
Vieţile cezarilor
Divinul
Iulius
XLIV.1.
Căci în privinţa înfrumuseţării şi a înzestrării oraşului, cât şi a apărării şi
măririi imperiului, el făcea zi de zi planuri tot mai numeroase şi mai mari. 6.
Dorea să-i ţină în frâu pe daci, care se răspândiseră în Tracia şi în Pont. 7.
Moartea l-a surprins pe când săvârşea astfel de lucruri şi se gândea la ele.
Divinul Augustus
III.3.
A condus provincia cu tot atâta dreptate şi curaj, căci pe bessi şi pe traci
i-a înfrânt într-o mare luptă, iar pe aliaţi i-a tratat atât de bine încât s-a
păstrat o scrisoare a lui M. Cicero în care acesta îl îndeamnă pe fratele său
Quintus, pe atunci proconsul cu renume în Asia, să-l imite pe vecinul său
Octavius în privinţa felului de a-şi câştiga aliaţi.
VIII.4.
După ce a luat în stăpânire provinciile spaniole, Cezar se gândea să facă o
expediţie împotriva dacilor şi apoi a parţilor. De aceea [August] a fost trimis
la Apollonia, unde petrecea timpul liber studiind.
XXI.2.
A reprimat şi incursiunile dacilor, fiind omorâţi trei şefi de-ai lor cu multă
armată.
LXIII.4.
M. Antonius scrie că [August] a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său
Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor şi că tot atunci a cerut, în schimb,
în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui.
XCIV.7.
Mai târziu, conducându-şi armata prin locurile neumblate ale Traciei, Octavius
a consultat, cu privire la fiul său, oracolele barbare dintr-o pădure
[închinata] zeului Bacchus, iar preoţii i-au afirmat acelaşi lucru, deoarece
vinul care fusese vărsat pe altar făcuse să ţâşnească o flacără atât de mare,
încât ea întrecu acoperişul templului, ajungând până la cer.
Tiberiu
XVI.1.
Dupe ce i s-a acordat iarăşi pentru cinci ani puterea tribuniciară, el a fost
însărcinat cu pacificarea Germaniei. 2. Dar când i s-a făcut cunoscută revolta
Iliriei, s-a dus să se ocupe de un nou război, care a fost cel mai greu de
purtat dintre toate războaiele externe, după cel împotriva punilor şi pe care
l-a purtat timp de trei ani, având cincisprezece legiuni şi tot atâtea trupe
auxiliare, în mijlocul unor mari dificultăţi de tot felul, la care se adăuga o
mare lipsă de alimente. 4. Pentru perseverenţa sa a primit o mare răsplată,
căci întreaga Ilirie care se întinde între Italia, regatul noric, Tracia şi
Macedonia şi între fluviul Dunărea şi ţărmul Adriaticii a fost învinsă şi adusă
sub ascultare.
XXXVII.9.
Pe regii duşmănoşi şi suspecţi i-a ţinut în frâu mai mult prin ameninţări şi
mustrări decât prin forţă, iar pe unii i-a dus la Roma prin momeli şi
promisiuni, apoi nu i-a mai lăsat să plece, ca de pildă pe germanul Marobodus,
pe tracul Rhascyporis şi pe Archelaus din Capadocia, al cărui regat l-a
transformat chiar în provincie romană.
XLI.1.
Întors în insulă, [Tiberiu] a părăsit până într-atâta grijile statului, încât
n-a mai completat niciodată decuriile de cavaleri, n-a schimbat tribunii
militari sau pe comandanţii de cavalerie şi nici pe guvernatorii provinciilor;
a lăsat câţiva ani Spania şi Siria fără legaţi consulari, a îngăduit ca Armenia
să fie ocupată de parţi, Moesia de daci şi sarmaţi, iar Galia să fie devastată
de germani: o mare ruşine pentru imperiu şi o primejdie tot atât de mare.
Domitian
VI.1. A
întreprins expediţii, fie de voie, fie de nevoie; de voie, împotriva chatilor
(neam germanic de la Rin); de nevoie, una împotriva sarmaţilor, deoarece au
măcelărit o legiune împreună cu comandantul ei şi două împotriva dacilor:
prima, după ce a fost înfrânt consularul Oppius Sabinus, iar a doua după
înfrângerea lui Cornelius Fuscus (omorât în cursul luptelor din anul 87 e.n.),
comandantul cohortelor pretoriene, căruia îi încredinţase comanda supremă a
războiului. Asupra chatilor şi dacilor a obţinut un triumf, după un şir de
lupte cu rezultat schimbător, iar împotriva sarmaţilor n-a adus decât o cunună
de lauri lui Jupiter de pe Capitoliu.
+ comentarii + 2 comentarii
Interesant și inedit !...Felicitări pentru publicare !...
Multumesc! Ceea ce va urma va fi cel putin la fel...
Trimiteți un comentariu