Ban (plur. „bani”), s.m.; 1. d'abord prince ou souverain de la Petite-Valachie, plus tard vice-roi de la meme province, enfin le premier des boyards de la Valachie;
2. dignitaire moldave, intermédiaire entre le
grand-porte-épée et le grand échanson.
Introducerea statornică a boieriei de vel-Ban
în Moldova datează din anul 1705, cu a doua venire la domnie a lui Antioh
Cantemir, despre care Ion Neculce (Letop. ÎI, 313), zice aşa: „pre Lupul Bogdan
iar l-au pus hatman, pre Maxut vel Postelnic, pre Ilie Cantacuzino vel Spătar,
pre Savin Zmucilă vel Ban; şi de atuncea se aşăză această boierie cu temei în
Moldova de este aşezată la rând, ca mai înainte vreme, deşi era la vreun Domn,
uneori şedea mai sus, iar alteori mai gios, după cum le fusese alte boierii,
aşa şedea şi cu Bănia la divan; iar de aici înainte i s-au aşezat rândul după
Spătarul cel mare şi i s-au făcut şi venit boieriei câte un ban de drobul de
sare de la ocnă...”.
Era a imitare nominală foarte scăzută a
treptei de mare Ban din Muntenia, unde aceasta boierie a fost într-adevăr
„mare” şi n-a încetat niciodată de a sta în fruntea tuturor celorlalte.
Cantemir, Hron. II p. 372: „până astăzi Banii în Ţara Muntenească, măcar că
supt ascultare şi voia Domnului sunt, însă după privileghii poate fi, carile d'început
au fost având, şi la boierie sunt mai de frunte şi altă putere au peste Olt, nu
numai a giudeca ce şi cu moartea pre vinovaţi a căzni şi tot acel vechi titlu
de Ban îşi ţin”.
Înlăturându-se inovaţia din Moldova, istoria
Băniei ne înfăţişează patru perioade:
1°. Până pe la 1300 Banul Severinului era
singurul suveran al Olteniei;
2°. De pe la 1300 până la 1600, întâi Ban al Severinului,
apoi Ban al Craiovei (Ist. crit. 2. I p. 81 § 21), uneori Ban al Mehedinţiului
ca în actul latinesc de la Vlad-vodă din 1511 : „Radulo Bano de Mehedince”
(Marianburg, Kleine Siebenb. Gesch. Pesth 1806 p. 224), câteodată Ban al Jiului
ca într-un hrisov din 1533 (Condica Mss. a mănăstirii Govora 1753, în Arch.
Stat din Buc. p. 111; cfr. Venelin, p. 164), Banul scăzu la a doua treaptă după
Domnul Ţării Româneşti, dar era mai totdeauna din dinastia Basarabilor, rudă
foarte de aproape a Domnului, care-l numea şi-l lăsa să fie stăpân peste cele
cinci judeţe ale Olteniei, având o curte a sa princiară deosebită la Craiova, o
judecată, o armată etc.;
3°. De pe la 1600 până pe la 1700, Ban al
Craiovei - un fel de vice-rege al Olteniei, numit de către Domn dintre oamenii
cei mai de frunte, mai ades dintr-o veche familie boierească, rar dintre
străini, exercitând în marginea celor cinci judeţe o autoritate administrativă
şi judiciară aproape suverană;
4°. De pe la 1700 încoace, până la stingerea
vechii organizări ierarhice, Ban al Craiovei era primul boier al Ţării
Româneşti, uneori fanariot, figurând în fruntea sfatului domnesc, având
reşedinţa totdeauna în Bucureşti şi bucurându-se de o autoritate curat nominală
asupra Olteniei, unde administrau de fapt „ispravnicii” de judeţe sub
supremaţia unui „caimacam al Craiovei”. Cu toată scăderea treptată a
importanţei politice, Banul rămase până la urmă un personaj atât de mare, încât
chiar în ultima perioadă dete naştere la locuţiunea proverbială: „voia la
dumneata ca la Banul Ghica” cu sensul de: poţi să faci tot ce-ţi place.
Primul „Banus Sewrinensis” de acest fel al
ungurilor, întrucât se poate constata prin documente, a fost un „Leukus” la
1233; şi aproape la acelaşi timp se referă următorul pasaj din cronica orientală
a lui Fazel-ullah-Rasid (D'Ohsson, Hist. d. Mongols, I p. XXXV): „În primăvara
anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei pentru a intra în ţara
bulgarilor şi a ungurilor. Orda, care mergea spre drepta, după ce a trecut Ţara
Oltului, îi iese înainte Bazaranbam cu o armată, dar e bătut”. Adică : dintr-o
parte, spre apus era Banul de Severin cel unguresc Leukus, iar de altă parte,
spre răsărit era românul Basaraba-ban. Negreşit, nu atunci pe la 1230 în ajunul
năvălirii mongole, ci cu mult mai înainte se vor fi înfiinţat „Banii de
Severin” şi anume cei româneşti, deoarace cei unguri n-au fost niciodată decât
un fel de reacţiune contra Basarabilor, un titlu aşa zicând de contrabandă. Nu
este o socoteală încărcată de a crede că Bănia oltenească trebuie să fi existat
deja cel puţin de vreun secol, cam de pe la 1100-1150.
Între 1189-1378 principele Bosniei îşi dădea
titlul de Ban şi de mare Ban. Pe la 1253 ne întâmpină un Ban la Ragusa
(Daničić, Rječnik I p. 25). În Slavonia, Croaţia şi Dalmaţia, Banii apar pe la
1150; în Serbia, aşa numiţii Bani de Maciva, „Bani Machovienses”, pe la 1270
(Fejér, Cod. Diplom. passim). Temeșiana n-a fost niciodată Bănie, ci numai din
cauza legăturii sale cu Oltenia, căreia îi aparţinuse în parte din timp în timp
şi-a căpătat numele modern de Banat, pentru prima oară abia în secolul XVI sub
formă de „Banat de Lugoj şi de Caransebeş”. În Ardeal, de asemenea, n-au fost
Bani; românii de acolo îi cunoşteau însă pe cei unguri pe de o parte, bunăoară
la 1275 „Alexander Banus Comes Scibiniensis et de Doboka” (Fejér, .Cod. dipl.
V, 2, 298), iar pe de altă parte îi cunoşteau pe Banii Basarabi din Oltenia,
astfel ca suvenirea (amintirea) Banilor, ca şi când ar fi existat chiar în
Ardeal, s-a păstrat în poezia populară. La sârbi însă titlul de Ban se putea
aplica într-un mod onorific la orice principe sau om puternic, iar în Ragusa
şi-n Muntenegru el se întrebuinţează până astăzi cu sensul de „seigneur” sau
„monsieur” (Karadžić, Lex. ad voc.). Bulgarii n-au avut Bani, dar i-au cunoscut
pe cei din Oltenia şi pe cei din Serbia, încât în poezia epică bulgară, Ban e
aproape sinonim cu Crai. Dan Basarab, fratele marelui Mircea, trăieşte până
astăzi în poezia populară bulgară, mai ales în colinde, sub numele de „Dan-Ban,
Dan-Vodă”.
Ban - latin nu este şi nu poate fi. E adevărat
însă că sârbii l-au primit de la români, dar pe o cu totul altă cale. Cuvinte
curat persane, ca „cioban” bunăoară, străbăteau în veacul de mijloc în regiunea
dunăreană mai cu seamă prin mijlocirea celor două mari popoare turanice
năvălitoare, pecenegii şi cumanii, care veneau în Carpaţi după o lungă şedere
la coastele Persiei. Un vocabular cumanic din secolul XIV, ajuns din fericire
până la noi, este plin de persianisme (Kuun, Codex Cumanicus, passim). Ei bine,
nimic nu poate fi mai persan ca Ban: „ban” (zendicul „van”), „possessor,
dominus, vir magnus, illustris” (Vullers, I, 184). De la persani „ban” a trecut
la toţi vecinii lor, turani şi ne-turani. Aşa la armeni compusul marz-ban era
titlul capului oştirii (De Lagarde, Abhandl. p. 64). Alanii din Caucaz, când au
înaintat în Europa împinşi de huni, unul din principii lor se chema „Sangi banus”
(Jornande). Continuitatea teritorială de la Oltenia prin Serbia până la
Adriatica este învederată. Pe acest spaţiu geografic ne-ntrerupt, pecenegul sau
cumanicul Ban „Domn” nu putea să călătorească decât plecând din România, prima
staţiune balcanică a pecenegilor şi a cumanilor, astfel că după mine nu este
nici o îndoială că oltenii îi avuseseră pe Bani înainte de a-l fi căpătat
sârbii.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu