Home » , , , , , , , , , » Tacit

Tacit

Written By Dragos Gros on miercuri, 23 aprilie 2014 | 06:53



 Cel mai mare istoric roman s-a născut pe la anul 55 e.n. şi a murit în jurul anului 120. Din timpul domniei lui Vespasian şi până în vremea lui Traian, Tacitus a ocupat demnităţi foarte înalte. A scris în tinereţe câteva lucrări mai mici, dar totuşi de mare valoare literară şi documentară: „Dialogus de oratoribus”, o monografie despre viaţă şi faptele socrului sau, Agricola şi o preţioasă cărticică despre Germania. Mai târziu a dat la iveală două opere istorice monumentale: „Historiae”, în 12 cărţi şi „Annales”, în 18 cărţi, în care înfăţişează istoria Imperiului roman de la moartea lui August (14 e.n.) şi până la asasinarea lui Domitian (96 e.n.). Aceste lucrări nu ni s-au păstrat în întregime.

Agricola
41.1. În zilele acelea, Agricola a fost parat în lipsa înaintea lui Domitian şi tot în lipsă a fost achitat. Cauza primejdiei nu era vreo învinuire precisă sau plângerea vreunei persoane ofensate, ci ura împăratului împotriva meritelor sale, gloria eroului şi cea mai rea specie de duşmani, lăudătorii. 2. Într-adevăr, au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi; acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal (al Istrului), ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre.

Germania
1.1. Germania în totalitatea ei este separată de gali, reti şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi şi de daci prin teama pe care o au unii faţă de alţii sau prin munţi; tot restul este înconjurat de ocean, care îmbrăţişează ţărmuri sinuoase întinse şi insule imense, cu triburi şi regi cunoscuţi numai de câtva timp şi pe care i-a descoperit războiul. 2. Rinul, izvorând dintr-un pisc inaccesibil şi prapăstios al Alpilor retici, după ce face o uşoară cotitură spre apus se varsă în oceanul de la miazănoapte. 3. Dunărea, curgând din culmea lină şi uşor înclinată a muntelui Abnoba, trece pe la mai multe popoare până ce se varsă în mare prin şase guri; a şaptea gură este înghiţită de mlaştini.
17.1. Veşmântul tuturor [germanilor] este o manta prinsă cu fibula sau, în lipsa fibulei, cu un spin. Încolo sunt goi şi stau zile întregi lângă focul din vatră. Cei mai bogaţi se deosebesc printr-o haină care nu este lungă, ca la sarmaţi şi parţi, ci strânsă şi scoţând în relief toate părţile trupului.
46.1. Aici e capătul Suebiei. Stau la îndoială dacă trebuie să număr printre germani sau printre sarmaţi triburile peucinilor, venedilor (triburi slave din regiunea Vistulei) şi fenilor (strămoşii finlandezilor), deşi peucinii - pe care unii îi numesc bastarni, după vorbă, port, aşezare şi felul locuinţelor, trăiesc ca germanii. Necurăţenie la toţi şi trândăvie la fruntaşi. Ei căpătă ceva din fizionomia hidoasă a sarmaţilor din cauza căsătoriilor cu aceştia. 2. Venedii au luat multe din obiceiurile [sarmaţilor]; căci, câţi codri şi munţi se ridică între peucini şi feni, pe toţi îi cutreieră cu hoţiile lor. Totuşi aceştia [bastarnii] trebuie socotiţi mai degrabă printre germani, deoarece construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede; toate acestea sunt altfel la sarmaţi, care îşi petrec viaţa în care şi pe cal.

Istorii
I.2.1. Încep o operă bogată în dezastre, plină de bătălii cumplite, de discordii şi de răscoale şi înspăimântătoare chiar în timp de pace: Iliricul (Dalmaţia, Panonia şi Moesia) tulburat, neamurile sarmaţilor şi ale suebilor ridicate împotriva noastră, dacii ajunşi vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor, chiar şi parţii fiind aproape împinşi să ia armele prin impostura unui fals Nero.
I.79.1. Lumea era preocupată de războiul civil (69 e.n.) şi nimeni nu mai avea grijă de războaiele externe. Încurajaţi de această împrejurare, după ce cu o iarnă înainte masacraseră două cohorte, roxolanii, un neam sarmatic, invadară plini de speranţe Moesia, cu vreo nouă mii de călăreţi; dar din cauza sălbăticiei şi a succesului, ei erau preocupaţi mai mult de pradă decât de luptă. Astfel, pe când rătăceau, fără grijă, îi înfruntă pe neaşteptate legiunea a treia împreună cu trupele auxiliare. 2. La romani totul era pregătit de luptă, iar sarmaţii, împrăştiaţi sau împinşi la jaf de lăcomia lor, fiind şi împovăraţi cu sarcini grele şi fără putinţa de a se folosi de iuţeala cailor din pricina drumurilor alunecoase, erau măcelăriţi ca şi cum ar fi fost legaţi. Într-adevăr e de mirare cum se înfăţişează vitejia sarmaţilor, parcă le-ar fi străină. Nimeni nu e mai laș decât dânşii într-o luptă pedestră, dar când atacă în escadroane de cavalerie, cu greu le-ar putea rezista o armată aranjată în linie de bătaie. 3. Însă atunci, pe o zi ploioasă şi de dezgheţ, nici lăncile, nici săbiile lor foarte lungi, pe care le mânuiesc cu amândouă mâinile, nu le erau de folos, din cauza cailor care alunecau şi a greutăţii catafractelor. Această armură, pe care o poartă şefii şi toţi nobilii lor, făcută din lame de fier sau din curele foarte tari, nu poate fi străpunsă de lovituri, dar împiedică să se ridice pe cei căzuţi de pe cal în cursul unui atac; pe lângă această, ei erau înghiţiţi de zăpada groasă şi moale. 4. Soldatul roman era sprinten sub platoşa sa şi ataca cu suliţa sau se avânta cu lăncile, când era nevoie şi îl copleşea cu lovituri pe sarmatul dezarmat (căci nu obişnuieşte să se apere cu scutul), până ce puţinii supravieţuitori ai luptei se ascunseră în mlaştini. 5. Acolo s-au prăpădit din cauza asprimii iernii sau a rănilor. După ce s-a aflat aceasta la Roma, Marcus Aponius, guvernatorul Moesiei, a obţinut o statuie triumfală, iar lui Fulvus Aurelius, Iulianus Tettius şi Numisius Lupus, comandanţi ai legiunilor, li s-au dăruit ornamentele consulare, spre marea bucurie a lui Otho. Acesta îşi atribuia gloria, ca şi cum el însuşi ar fi reuşit în război şi ar fi înălţat statul prin comandanţii săi şi prin armatele sale.

III.5.1. De altfel, pentru a putea duce fără pericol şi cu folos ostilităţile în Italia, s-a dat ordin scris lui Aponius Saturninus să se grăbească cu armata din Moesia. Iar pentru că provinciile fără armată să nu fie expuse [la loviturile] neamurilor barbare, fruntaşii sarmaţilor iazigi (estul Panoniei), în mâinile cărora se afla conducerea [ţării], fură primiţi să lupte alături [de romani]. Ei ofereau şi pe supuşii lor şi o cavalerie puternică, în care sta toată puterea lor; s-a renunţat la acest serviciu de teamă ca nu cumva, în mijlocul dezbinărilor, ei să urzească planuri duşmănoase sau, pentru o solda mai mare oferită de partea adversă, să calce legile umane şi divine.

III.46.2. S-au mişcat (toamna anului 69 e.n.) şi dacii, un neam care nu era niciodată de bună credinţă, iar atunci şi fără frică, deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă tabăra legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a VI-a; el aflase de victoria de la Cremona şi se temea că mulţimea barbarilor din afară să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite. 3. A venit în ajutor, ca în atâtea rânduri, norocul poporului român, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forţele sale din Orient şi faptul că între timp noi terminasem lupta la Cremona. Fonteius Agrippa din Asia (condusese aceasta provincie un an ca proconsul) fu pus în fruntea Moesiei, dându-i-se trupe din armata lui Vitellius: căci împrăştierea acestor trupe prin provincii şi atragerea lor într-un război extern era o măsură de înţelepciune şi pace.

Anale
II.64. Şi faţă de Rhescuporis, regele Traciei, [Tiberiu] s-a folosit de şiretenie (19 e.n.). Tracii fuseseră sub stăpânirea lui Rhoemetalces (începând din anul 11 e.n.); după moartea acestuia (probabil în anul 12 e.n.), August a atribuit o parte a Traciei lui Rhescuporis, iar cealaltă lui Cotys, primul fiind fratele defunctului, iar celălalt fiul său. Prin această împărţire, ogoarele, oraşele şi regiunile din vecinătatea grecilor (şi Dobrogea) au fost cedate lui Cotys, iar lui Rhescuporis pământurile necultivate şi regiunile sălbatice, aflate în apropierea duşmanilor (regiunile muntoase şi cele din valea Dunării).
II.65.4. Făcându-se stăpân pe toată Tracia (după prinderea lui Cotys şi ocuparea regatului acestuia), [Rhescuporis] îi scrisese lui Tiberiu că i s-au întins curse şi a luat-o înainte celui care i le întindea; totodată, pretextând un război cu bastarnii şi cu sciţii, se întărea cu noi trupe de pedestraşi şi călăreţi.
II.66.1. Latinius Pandusa, propretor al Moesiei..., murind Pandusa, pe care Rhescuporis îl acuza că îi este vrăşmaş, [Tiberiu] puse în locul lui pe Pomponius Flaccus, care îmbătrânise în serviciu şi era legat de rege printr-o strânsă prietenie, fiind de aceea mai potrivit ca să-l înșele; pentru acest motiv, mai ales, îl puse în fruntea Moesiei.
II.67.2. Tracia este împărţită între fiul său, Rhoemetalces, care se dovedise că se împotrivise planurilor tatălui său şi între fiii lui Cotys (Rhoemetalces, Polemon şi Cotys); şi cum aceştia erau încă nevârstnici, i se dă între timp lui Trebellenus Rufus, fost pretor, ca să administreze regatul după pildă strămoşilor care trimiseseră în Egipt pe M. Lepidus ca tutore al copiilor lui Ptolemeu.
IV.5.3. Rhoemetalces şi copiii lui Cotys stăpâneau Tracia, iar malul Dunării îl păzeau două legiuni în Panonia, două (legio IV Scythica şi legio V Macedonica) în Moesia ; tot atâtea fuseseră stabilite în Dalmaţia; prin aşezarea ţării ele veneau în spatele celorlalte şi puteau fi chemate din apropiere, dacă Italia avea nevoie de un ajutor grabnic.
IV.46.1. Sub consulii Lentulus Gaetulicus şi C. Calvisius au fost decernate podoabele triumfului lui Poppaeus Sabinus, pentru că învinsese triburile trace. Acestea se aflau pe crestele munţilor şi trăiau departe de orice civilizaţie şi de aceea erau mai sălbatice. Cauza tulburărilor, în afară de firea locuitorilor, era faptul că nu puteau suferi recrutarea şi să dea armatei noastre pe tinerii lor cei mai viguroşi. Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau sau dacă trimiteau ajutoare, obişnuiau să pună în frunte pe conducătorii lor şi să nu se războiască decât cu vecinii. 2. Dar atunci se răspândise zvonul că separaţi şi amestecaţi cu alte neamuri, aveau să fie târâţi în ţări îndepărtate. Înainte de a începe ostilităţile, trimiseră soli ca să amintească prietenia şi supunerea lor şi să declare că vor fi menţinute acestea, dacă nu vor fi provocaţi prin noi sarcini, iar dacă vor fi ameninţaţi cu sclavia, ca nişte învinşi, ei au arme, tineret şi oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte. 3. În acelaşi timp arătau întăriturile situate pe stânci, unde fuseseră adunaţi părinţii şi soţiile lor şi ameninţau cu un război anevoios, greu şi sângeros.

IV.47.1. Cu toate acestea Sabinus, până să-şi strângă armatele la un loc, răspunse cu blândeţe; după ce sosi din Moesia Pomponius Labeo (26 - 34 e.n., un comandament în provincia Moesia) cu o legiune şi regele Rhoemetalces cu trupe auxiliare puse la îndemână de supuşii săi care îi rămăseseră credincioşi, adăugând la acestea şi forţele de faţă, el porni spre duşman, care se aşezase prin strâmtorile pădurilor. Unii mai îndrăzneţi se vedeau pe coline descoperite; comandantul roman se apropie cu trupele în formaţie de luptă şi-i alungă lesne, fără pierderi mari din partea barbarilor, pentru că liniile lor de retragere erau aproape. 2. Apoi [Sabinus] îşi întări lagărul în acel loc cu o trupă puternică şi ocupă un munte îngust, care se prelungea cu o spinare netedă până la o fortificaţie vecină, păzită de numeroşi apărători, soldaţi sau gloată. Împotriva celor mai îndrăzneţi, care se agitau înaintea întăriturii cu cântece şi dansuri războinice după obiceiul neamului lor, el trimise elita arcaşilor. 3. Cât timp aceştia atacau de departe, făcură mult rău duşmanilor, fără să li se întâmple ceva; dar mergând mai aproape, fură împrăştiaţi de o năvală neaşteptată a duşmanilor şi se retraseră căpătând ajutor de la o cohortă de sicambri, pe care comandantul roman o aşezase la o mică distanţă gata pentru orice eventualitate şi nu mai puţin fioroasă ca duşmanii, prin larma făcută de cântecele şi armele ei.

IV.48.1. Apoi tabăra fu mutată aproape de duşmani şi în primele întărituri fură lăsaţi tracii, despre care am amintit că ne-au dat ajutor. Li se îngădui să pustiasca, să ardă, să ia prăzi, cu condiţia ca jaful să înceteze odată cu ziua, iar noaptea să o petreacă în tabără în linişte, stând de veghe. Acest ordin fu respectat la început, apoi deveniră indisciplinaţi şi, îmbogăţiţi prin jaf, neglijau posturile. Ospeţele fără măsură sau beţia şi somnul îi doborau la pământ. 2. Aflând de această neglijenţă a lor, duşmanii pregătiră două trupe: una să năvălească asupra jefuitorilor, cealaltă să atace tabăra romana, nu cu speranţa de a o cuceri, ci ca în mijlocul strigătelor şi a zgomotului armelor, fiecare, atent la propriul său pericol, să nu poată auzi zgomotul celeilalte lupte. Pe deasupra, pentru a mări groaza, aleseră întunericul [pentru atac]. 3. Dar cei care atacau întăritura legiunilor fură respinşi cu uşurinţă; trupele auxiliare ale tracilor se înspăimântară de atacul neaşteptat, pe când unii şedeau culcaţi lângă întărituri, iar cei mai mulţi rătăceau pe afară şi fură măcelăriţi cu o înverşunare cu atât mai mare, cu cât erau acuzaţi că sunt dezertori şi trădători, care poartă armele pentru a asigura sclavia lor înşişi şi a patriei lor.

IV.49.1. A doua zi Sabinus îşi desfăşură armata în câmp deschis, pentru cazul când barbarii, încurajaţi de succesul din timpul nopţii, ar îndrăzni să înceapă lupta. Şi cum ei nu mai ieşeau din întăritura lor, nici de pe înălţimile vecine, el începu împresurarea, ridicând redute pe care le întărea în chip potrivit; după aceea, făcând un șanţ şi un parapet, cuprinse o circumferinţă de patru mii de paşi. 2. Apoi, puţin câte puţin, pentru a lua asediaţilor apa şi păşunea, strângea cercul întăriturilor şi îi închidea mai strâns; în acelaşi timp, construia o terasă de unde se puteau arunca pietre, lănci şi foc asupra duşmanului, care era acum aproape. 3. Dar nimic nu chinuia pe duşman atât de mult ca setea, fiindcă această mare mulţime de luptători şi neluptatori n-avea spre folosinţă decât o fântână ; totodată animalele închise împreună cu ei, după obiceiul barbarilor, piereau din lipsă de nutreţ; alături zăceau întinse trupurile oamenilor, pe care rănile sau setea îi doborâseră; totul era infectat de sânge stricat, de miasme, de contagiune.

IV.50.1. La această dezordine s-a adăugat răul cel mai mare, neînţelegerea: unii voiau capitularea, alţii moartea, dându-şi unul altuia lovitură fatală; erau şi unii care sfătuiau să nu se lase nerăzbunată moartea lor, ci să încerce o ieşire. 2. Şi nu din rândurile soldaţilor, deşi părerile erau împărţite, ci chiar unul dintre conducători, Dinis, înaintat în vârstă şi cunoscând dintr-o lungă experienţă puterea şi blândeţea romană, spunea că trebuie să se depună armele, că acesta era singurul leac pentru nenorocirea lor; şi el cel dintâi s-a predat învingătorului împreună cu soţia şi copiii; îl urmară cei neputincioşi din cauza vârstei sau a sexului şi cei cărora viaţa le era mai scumpă decât gloria. 3. Tineretul însă era împărţit între Tarsa şi Turesis. Şi unul şi altul se hotărâseră să cadă odată cu libertatea, dar Tarsa voia un sfârşit grabnic şi, strigând că trebuie curmată dintr-odată speranţa şi teama, dădu exemplul, sabia în piept; şi n-au lipsit oameni care să moară în acelaşi fel. 4. Turesis cu ceata sa aşteaptă noaptea, dar comandantul nostru nu era neştiutor. De aceea întări posturile cu efective sporite. În timpul nopţii veni o furtună groaznică. Prin strigăte înfiorătoare sau printr-o tăcere adâncă, duşmanul tulburase pe asediatori, dar Sabinus vizită trupele şi îndemnă pe soldaţi să nu dea prilej duşmanilor de a le întinde curse, lăsându-se înşelaţi de zgomotele echivoce sau surprinşi de o linişte aparentă, ci fiecare să-şi păzească nemişcat postul şi să nu arunce săgeţile în zadar.

IV.51.1. În acest timp, barbarii coborâră în cete: când aruncau în întăritură pietre cu mâna, ţăruşi arşi la vârf sau trunchiuri de copaci, când umpleau şanţurile cu nuiele, lese şi leşuri; unii pregătiseră punţi şi scări şi le sprijineau de parapete, le apucau, le smulgeau şi luptau corp la corp cu cei care ţineau piept. Soldaţii noştri îi răsturnau cu proiectilele, îi respingeau cu scuturile, aruncau suliţe de asediu şi prăvăleau grămezi mari de pietre. 2. Unora le dădea curaj speranţa victoriei câştigate de ideea că, dacă ar ceda, ruşinea ar fi mai mare; celorlalţi le mărea curajul ideea că această luptă era ultimul mijloc de salvare. Mamele şi soţiile care şedeau pe lângă cei mai mulţi, plângeau. Noaptea era prielnică îndrăznelii, iar celorlalţi le sporea frica; loviturile erau nesigure, rănile neaşteptate; nu se puteau recunoaşte prietenii şi duşmanii; strigătele barbarilor, întoarse de văgăunile munţilor şi parcă venite din spate, pricinuiră atâta învălmăşeală, încât romanii crezură că unele întărituri fuseseră luate cu asalt şi le părăsiră. 3. Totuşi duşmanii nu pătrunseseră în liniile noastre decât în număr foarte mic; cei mai îndrăzneţi fură doborâţi sau răniţi, iar în zorii zilei ceilalţi fură alungaţi până în vârfurile întăriturii, unde se văzură siliţi să se predea. Localităţile vecine se supuseră de bună voie, dar iarna timpurie şi aspră a muntelui Haemus i-a ajutat pe ceilalţi să nu fie supuşi prin forţă sau împresurare.

XII.29.1. În acelaşi timp Vannius, care fusese impus suebilor de Drusus Caesar, fu alungat din regat. 3. Vannius avea oastea sa proprie, infanterie şi cavalerie alcătuită din sarmaţi iazigi (iazigii s-au instalat în Câmpia Panonică în timpul domniei lui Tiberiu, cca. 20 e.n.), neîndestulătoare însă faţa de mulţimea duşmanilor; de aceea el hotărâse să se apere în întărituri şi să tărăgăneze războiul.

Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger