Povestirea cronicarului Alberic despre
moartea „craiului Ion”, ne înfăţişează două puncte de dezbătut:
1. Tumulus
sau movila ce se ridică deasupra mortului,
2. Sacrificiile de oameni şi de cai ce însoţeau ceremonialul de
înmormântare.
Movilele nu sunt proprii numai cumanilor.
„În toată Europa, - zice Lubbock - sau mai bine în lumea întreagă, pretutindeni
unde nu le-a distrus încă plugul sau ciocanul, ne întâmpină diferite monumente
din timpuri ante-istorice: tabere, fortificaţii, stavile, temple, movile etc., dintre care
multe ne uimesc prin mărimea lor, iar toate ne interesează prin vechime şi prin
mister. Sunt unele, negreşit, ca
zidul roman din Anglia bunăoară sau ca movila reginei Thyra în Danemarca, ale
căror epoci şi origini ne sunt cunoscute; cele mai multe însă, fără comparaţie
cele mai multe, de exemplu movilele ce se atribuie lui Thor, lui Odin şi Freya
de lângă Upsala sau marile
delme de lângă Drogheda, sunt fără îndoială ante-istorice. Unele, de bună
seamă, aparţin erei de bronz, altele, erei de piatră; totuşi foarte rar epoca
lor se poate preciza cu siguranţă.
Trecând apoi în special la movile, Lubbock
adăugă: „În Anglia, le întâlneşti la tot pasul. Pe insulele Orcade ele sunt
într-un număr de peste 2000. Şi mai multe se află în Danemarca. În toată Europa
de la Atlantic până la Ural şi de aici pe imensele stepe ale Asiei, de la
hotarele Rusiei până la Oceanul Pacific şi de la şesurile Siberiei până la
câmpia Industanului, în fine, în America sunt mii şi zeci de mii de movile. Ele
se găsesc nu mai puţin în Africa, unde până şi piramidele nu sunt decât
varianta cea mai artistică a ideei de movilă. Mai pe scurt, globul pământesc
întreg e presărat cu acest soi de morminte”. Nu este, poate, nici o ţară în
lume - zice arheologul polon, contele
Tyszkiewicz - unde să nu existe movile. John Barrow le-a văzut la hotentoţi,
Spartman la cafri, dr. Jefferson în Virginia etc.”.
Această universalitate a movilelor, care
au fost familiare mai tuturor timpurilor şi mai tuturor popoarelor, este
o probă că, oriunde le găsim într-un număr foarte mare, ele nu aparţin neapărat
toate unei singure epoci sau unei singure naţionalităţi, ci pot diferi prin
etate şi prin origine. Eterogene
sub raport cronologic şi sub cel etnografic, movilele se deosebesc nu mai puţin
unele de altele prin configuraţie: aici rotunde, colo ţuguiate, dincoace
concentrice, dincolo în amfiteatru, când mari, când mici, pe alocuri grupate,
pe alocuri izolate, etc. Deşi
nu toate au servit pentru înmormântare, deoarece într-o seamă din ele nu se descoperă nici o urmă de
cadavru, aşa că suntem siliţi a atribui unor asemeni o altfel de menire, fie
religioasă, fie militară, fie comemorativă, terminală, itinerară sau ceva
analog, totuşi cele mai multe, într-un mod incontestabil, au fost morminte.
Arheologia n-a ajuns încă a clasifica această specie de monumente şi nici că va
putea s-o facă pe o bază adevărat ştiinţifică, până când ele nu vor fi studiate
pretutindeni cu aceeaşi scrupulozitate metodică cu care s-au cercetat
deocamdată numai în unele localităţi excepţionale. Lungul braţ câmpean
sub-carpatin şi supra-pontic, cuprinzând Ungaria, România şi Rusia meridională
până la Caucaz, va oferi arheologului nişte specimene cu atât mai remarcabile,
cu cât în antichitate şi-n Evul Mediu această regiune a fost neîncetat cutreierată de triburile cele mai
diverse.
În privinţa movilelor române, eruditul meu
amic d. Odobescu citise la 1869 în Congresul pre-istoric de la Copenhaga o
notiţă, în care le deosebeşte în: măguri, „les plus petits tumulus, généralement agglomérés auprès des ruines
d'anciennes villes ou disposés le long des voies antiques”; movile propriu-zise, „plus proéminents que les précédents”; în fine, gorgane,
„souvent éléves de 25 a 30 metres et même plus et disposés soit en longs ovales, soit en carrés a côtés
irréguliers”. Despre acestea din urmă, d. Odobescu observă: „On les désigne sous le nom de gorgane, dans lequel on reconnait les kurgany
de la Russie. Plus rares,
moins explorés et moins connus encore que les movilae, ils méritent d'être étudiés avec soin, car leurs dimensions
gigantesques et leur position dans des plaines unies les désignent très-particulièrement
l'attention des archéologues”. Mai târziu, d. Odobescu şi-a modificat vederile.
Aşa, într-o mică lucrare foarte remarcabilă din 1871, d-sa nu mai face nici o
deosebire între măgură şi gorgan, numind astfel în genere movilele cele mari,
iar pe cele mici cu termenul de movilă”. Nici aşa însă lucrul nu este
definitiv. Unele movile nu sunt deloc mari, deşi poporul le zice tot măguri. Astfel este, de exemplu, o
movilă chiar lângă Craiova, spre stânga de poarta Amaradiei,
având configuraţia de amfiteatru sau mai bine de potcoavă cu deschizătura spre sud.
Deşi mică în circumferinţă şi la înălţime, ea se numeşte totuşi „la măgura”.
Nu mai puţin îndoios este punctul
etimologic atins de d. Odobescu, căci între gorganele noastre şi kurhanele de
peste Nistru, oricât de mare ar fi asemănarea exterioară, poate să nu fie în
fapt nici o înrudire. În Moldova, mai apropiată de Rusia, cuvântul gorgan nu se
mai aude nicăieri, ceea ce nu probează, negreşit, că nu va fi existat şi pe
acolo altădată, iar în Ţara Românească el pare a fi foarte vechi, cel puţin ni
s-a întâmplat a-l găsi adesea în hrisoavele muntene din sec. XVI, dintre care îmi
aduc aminte unul din 10 novembre 1589, de la Mihnea-vodă, unde zice pe jumătate
slavoneşte şi pe jumătate româneşte: „să se ştie hotarele Lupșanului de la
drumul Silistrei până la marele gorgan”. Toate acestea servesc a ne încredinţa
că studiul movilelor, pretutindeni şi la noi mai cu seamă, este deocamdată în
faşă. Orice generalizare în această privinţă, fie gruparea lor după nume, fie
atribuirea lor la grămadă cutărui sau cutărui popor, ar fi o pripeală puţin
ştiinţifică.
Este sigur însă că o parte din acest fel
de construcţii, numească-se ele măguri, gorgane, movile, ba încă pe alocuri dilme sau gilme,
dâmburi, gruiuri etc., au
fost ridicate de către cumani în sec. XII şi XIII. Cumanii, dintre toţi contemporanii lor de lângă Marea
Neagră, au fost cei mai neobosiţi făcători de movile, aşa că flamandul
Ruysbroeck, care trecuse prin Rusia meridională pe la 1253 - tocmai epoca ce ne
preocupă - i se spunea în cale că toţi tumulii, fără excepţie, sunt opera
cumanilor şi numai a cumanilor. Movilele cumanilor aveau diferite forme, între
care, ca măgura de lângă Craiova şi pe aceea de potcoavă, uneori atât de
încăpătoare, încât putea să cuprindă în interiorul său o ceată întreagă,
judecând după un pasaj din cronica rusă de la Novgorod: „fugarii s-au adăpostit
în movila cumanilor”. În Rusia sudică poporul numeşte asemenea movile
amfiteatrice, fie ele mari sau mici, maidanuri.
Acest cuvânt, care înseamnă „piaţă”, este
foarte remarcabil, fiind nu numai turcesc, dar încă şi cumanic. Cele
mari din acest fel de movile serveau, precum am văzut, ca forturi sau ca
redute, de unde peste Nistru ele se confundă chiar şi astăzi cu aşa-zisele
„horodki” sau „cetăţi de pământ”; cele mici, pe de altă parte, ca aceea de
lângă Craiova bunăoară, pe care noi simţim ispita de a o atribui cumanilor, par
a fi avut mai mult vreo destinaţie religioasă, nicidecum însă mormântară căci
niciodată nu se găsesc în ele oseminte. Movilele mormântare, „tumulus à ossements”, cată să fi avut, cel puţin la
cumani, o formă mai mult de trapez, cea mai potrivită pentru ceremonialul ce
urma după depunerea mortului în
groapă, ceremonial descris atât de bine de către Alberic, Joinville,
Ruysbroeck.
Ceremonialul înmormântării regilor în
Sciţia, aşa cum îl descrie Herodot cu patru sau cinci secole înainte de Cristos
este în fond acelaşi pe care Alberic şi Joinville ni-l arată la cumani. La
unele triburi tătare din Asia el se conservă până în zilele noastre. Ceata
turanică de bulgari, la venirea lor în părţile Dunării, mai nainte de a fi
îmbrăţişat creştinismul, jertfea şi ea femeile şi slugile pe mormântul
răposatului, după mărturia scriitorului arab Abu-Obeid al-Bekri din sec. XI. Şi
mai înainte, în sec. V - ne-o spune bizantinul Procopiu - acelaşi obicei domnea
la o ramură a hunilor. Câteodată - zice Vicenţiu de Beauvais, scriitor din sec.
XIII – tătarul îşi alegea mai dinainte pe sclavul pe care-l dorea să fie
îngropat cu dânsul. La cumani însă, oamenii erau jertfiţi, după cum am văzut
din Alberic şi Joinville, numai pe mormintele regilor şi capilor, omorându-se
mai mulţi sau mai puţini, în proporţie cu mărimea movilei, adică cu importanţa
personajului; pe când înmormântarea unui simplu individ se mărginea cu
sacrificiul câtorva cai, după mărturia unul al treilea contemporan, flamandul
Ruysbroeck.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu