Bulgari

 Din aceleaşi stepe de la Nordul Mării Negre au pornit un şir de alte popoare ca hunii (sec. II-IV), avarii (557-827) şi bulgarii (660-sec. X) despre care ştiinţa de astăzi nu poate afirma nimic pozitiv în privinţa naţionalităţii lor (din cauza nulităţii resturilor lingvistice), dar care par a fi ocupat o poziţie intermediară între ramura ugrică şi cea tătărească, constituind un amestec de elemente finice şi turce. Dintre aceste popoare, bulgarii (adică o hoardă a lor de la Volga, nomadă şi idolatră), după ce luară în posesiune în sec. VI teritoriul de pe ţărmul drept al Dunării, conservară aproape 8 secole limba şi dominaţia lor peste o mare parte a peninsulei Balcanice, până ce se dizolvară în masa compactă a slavilor danubieni, adoptându-le traiul, limba şi religia şi impunându-le numai numele, aşa că, în sec. X sub bulgară se înţelege exclusiv vechea slavonă.

Tocmai fuzionarea aceasta de elemente diverse etnice, într-una şi aceeaşi naţiune a făcut aşa de complicată problemă despre originea naţionalităţii bulgare înainte de completa ei slavizare. De aici varietatea opiniilor emise de învăţaţi şi rezultatele sterile ale unei discuţii care se întemeiază exclusiv pe ipoteze mai mult sau mai puţin arbitrare. Să desprindem câteva fragmente din acest mozaic, căci problema în sine are un interes deosebit pentru noi prin contactul secular al bulgarilor cu elementul românesc, în special cu cel transdanubian.

Istoricii germani Thunmann (1774) şi Engel (1796) îi declarau pe bulgarii de astăzi drept tătari slavizaţi; sârbul Raič (1794) şi rusul Venelin (1829) le atribuie o origine slavă atât bulgarilor moderni, cât şi urmaşilor lui Asparuk, o ipoteză reluată în timpul din urmă de bulgarul Kristiovič şi de rusul Ilovaiskij, a căror slavomanie nu-i cruţă nici pe huni. Pe de altă parte, după Zeuss, bulgarii cei vechi n-ar fi decât huni retraşi spre răsărit de Pont şi ar aparţine astfel marelui neam nomad al turcilor. După ce Frähn îi declara pe bulgari drept ugro-finici amestecaţi însă cu elemente turco-slave, Schaffarik susţinu originea finică atât a bulgarilor din Moesia, cât şi a celor de lângă Volga şi această părere deveni dominantă, admisă fiind de Drinov, Jireček şi Hunfalvy. Acesta din urmă, care împinse ugromania până la ugrizarea unor popoare curat turceşti, ca pecenegii şi cumanii, scoţându-le astfel rude neaoşe cu maghiarii, găsi aici un teren favorabil pentru ipotezele sale lexicale aplicate celor câteva resturi de nume vechi bulgăreşti, unica rămăşiţă a limbii lor, analizate în timpul din urmă, de Vámbéry.

Dar episodul cel mai bizar în aceasta dezbatere e teza răposatului Rössler despre afinitatea idiomei vechi bulgare cu a samoiezilor din Oceanul glacial. El încearcă chiar a regăsi în limba română vorbe samoiede, adică urme lexicale din acea pretinsă idioma bulgară şi acestea ar fi: insir-te-margarite, mal, sur. Până şi înjurătura obscenă turcească, „sictir” îi pare un rest samoied, ce ar reprezenta numele spiritului rău la popoarele uralice. Influenţa ce această idiomă veche bulgară va fi exercitat asupra limbilor învecinate, este şi rămâne un mister din cauza caracterului enigmatic al celor câteva resturi onomastice, îmbogăţite în anii din urmă prin descoperirea unui hronograf grec din sec. XVI, ce conţine o listă de vreo 12 nume de hagani bulgari cu indicarea cronologică a domniei lor. Dar aceasta listă cu indiciile ei numerice aşteaptă încă, cu toate sforţările orientaliştilor, rostul ei lămurit. Presupunerea lui Miklosich că paleo-slavona ar fi păstrat unele resturi vechi bulgăreşti, precum şi părerea d-lui dr. Gaster despre influenţa aceleiaşi idiome asupra limbilor balcanice sunt ipoteze nedemonstrabile în starea actuală a ştiinţei.

Lazăr Şăineanu