Tocmai în intervalul de timp cât domnise regele Ladislau Cumanul, la voievodatul oltenesc, cel mai puternic stat românesc atunci şi până atunci, se aşezaseră unul după altul Mihai-vodă Letinul/Litovoi cel de la Nedeia şi Dan-vodă cel pravoslavnic din Romanaţi. De la urcarea pe tron a doljeanului Mihai-vodă, adică ceva după 1242, catolicismul Basarabilor celor „lepădaţi de lege”, deveniţi mai tari prin voievodat, cată să fi exercitat o presiune din ce în ce mai simţită asupra Basarabilor celor potrivnici papismului, dintre care cei mai hotărâţi erau cnezii din Romanaţi, foarte legaţi cu bulgarii. Fiind un Domn mare prin braţ, prin minte şi prin pungă, Mihai-vodă nu lesne putea să fie răsturnat. Murind el la 1279 pe câmpul de bătaie, fratele său, Bărbat uzurpă tronul, inţelegându-se cu ungurii, cărora le-a recunoscut suzeranitatea. Este învederat că cnezii ortodocşi se răsculau mereu, fie pe faţă, fie pe ascuns, în cazul cel mai bun murmurau contra voievodului letin, aşteptând momentul propice de a-l primeni, ceea ce s-a şi întâmplat la moartea lui Bărbat-vodă, pe la 1286 sau ceva mai târziu. Întruniţi atunci la Vermeghia, cnezii i-au înlăturat de la tron pe Basarabii de la Nedeia şi l-au ales voievod pe romănăţeanul Dan.
Cronica anonimă vorbeşte despre frământări
înainte de izbânda lui Dan-vodă. Ele ajunseseră la culme sub voievodul Bărbat.
Era o luptă înverşunată între letinii de la Nedeia = „Roma cea nouă” papistaşă,
a doljenilor, care se întinsese până în Gorj, şi românii cei pravoslavnici din
Romanaţi, unde există chiar din zilele lui Traian, după inscripţii, oraşul
Romula, adevărata „Romă veche” a Daciei. Însuşi termenul de două ori repetat în
cronica anonimă, „Romanovţi”, formaţiune complet ne-slavă, tradusă aproximativ
de d. Bogdan prin „Romăneni” şi pe care Schlözer o traducea prin „Romanenses”,
înseamnă de-a-dreptul „Romanaţeni”: „Romanati” = „Romulates”, cu n=l întocmai
ca în „semen” = „simile”. Să urmăm înainte textul, revăzut şi tradus de d.
Bogdan: „Şi în vremile lui Vladislav (Ladislau) craiul s-au pornit cu război împotriva
ungurilor tătarii cu cneazul Neimet din pustiile lor de la apa Prutului şi de
la apa Moldovei şi au trecut peste munţii cei înalţi din Ardeal şi de la Ţara
Ungurească şi au ajuns la apa Mureşului şi s-au oprit acolo. Auzind Vladislav,
craiul unguresc, de navala tătarilor, trimise îndată la Râm, la împăratul şi la
papă, să-i vie în ajutor; trimise şi la noii Râmleni şi la Romăneni. Atunci
s-au unit noii Râmleni cu vechii Râmleni şi au venit la Ţara Ungurească spre
ajutor craiului Vladislav”. Voi corecta mai întâi în treacăt o scăpare din
vedere. Textul e tradus la d. Bogdan: „au trecut peste munţii cei înalţi din
Ardeal şi de la Ţara Ungurească”, pe când traducerea corectă foarte clară este:
„au trecut peste munţii cei înalţi şi curmeziş prin Ţara cea ungurească a
Ardealului”.
Aşadar, tătarii pornind de la Prut şi de la
Moldova asupra Ungariei, regele Ladislau Cumanul îi cheamă pe românii letini şi
pe cei Romanaţi, care i-au şi venit împreună în ajutor. Erau români nu din
Ungaria, ci de afară, din vecinătate, deci olteni. Când însă? Invazia s-a
întâmplat tocmai în anul 1285, nu pe urmă şi nu înainte. Punctul cronologic nu
admite altă controversă decât numai doar cu vreo câteva luni mai sus în anul
1284, prin urmare în orice caz tot sub domnia lui Bărbat-vodă. Cronica anonimă
este într-un acord deplin cu preţioasa relatare a cronicii austriece: bătălia
decisivă cu tătarii nu se întâmplase chiar în Ardeal, ci numai în apropiare,
„circa septem castra”. Armata creştină se compunea din unguri şi din oştirea
auxiliară oltenească, pe care ca vasal o trimise Bărbat-vodă. Mers-a în capul
ei însuşi voievodul? Nu se ştie. Când o ceată de olteni trecuse Dunărea în
ajutorul bizantinilor contra sârbilor, Bărbat-vodă rămase în Oltenia,
trimiţându-l în locul său pe Basaraba de la Balaciu; e probabil ca şi-n rândul
acesta în fruntea contingentului oltenesc se afla vreun Basaraba, devotat lui Bărbat-vodă,
desigur dintre cei catolici. Primind porunca voievodului, Letinii şi Romanaţii
cu cnezii lor trebuiau să meargă vrând-nevrând împreună, măcar că ortodocşii şi
catolicii nu trăiau bine unii cu alţii. Bărbat-vodă fiind catolic, i se
înfăţişa acum ocazia cea mai proprie de a-i expune la moarte pe cei mai
primejdioşi duşmani ai săi dintre ortodocşi. Aceasta ne şi face a înţelege
cronica anonimă, imaginând următoarea epistolă din partea Letinilor către
regele Ladislau: „Vechii râmleni sunt în luptă cu noi din pricina legii, căci
n-au voit să treacă cu noi la legea nouă latinească, ci trăiesc în legea
grecească în vechiul Râm. Iar acum au venit cu toţii împreună cu noi spre
ajutorul tău, lăsându-şi în vechiul Râm numai femeile şi copiii cei mici. Iar
noi suntem de aceeaşi lege cu tine, prietenilor tăi suntem prieteni, duşmanilor
tăi duşmani; deci bine ai face, dacă i-ai trimite pe ei înaintea tuturor
celorlalţi oameni împotriva tătarilor, că doar vor cădea cu toţii în luptă; iar
dacă Dumnezeu îi va feri de tătari, să-i laşi în ţara ta, ca să nu se mai
întoarcă în vechiul Râm, iar pe femeile şi copiii lor îi vom lua în legea
noastră, latinească”.
Porţiunea cea mai veche a cronicii anonime se încheie
aici cu întemeierea Moldovei de către Dragoș-vodă la 1359. Întreaga bucată, de
la început până la sfârşit, nu cuprinde în sine absolut nimic fabulos, afară
numai de originea românilor din Veneţia, care s-a explicat şi ea prin coloniile
veneţiene în Oltenia, în secolul XIII, mai cu seamă la Nedeia. Datoria
vasalului Bărbat-vodă de a-l ajuta pe suzeranul rege Ladislau, invazia
tătarilor în Ungaria la 1285, lupta de lângă Tisa „circa septem castra”,
dezbinarea religioasă între doljeni şi romănăţeni, toate acestea limpezesc
de-a-păr-a-fir elementele curat istorice ale porţiunii celei vechi a cronicii
anonime.
Aşadar strămoşii lui Dragoș-vodă, plecaţi din
Oltenia pe la 1285, fuseseră cnezi din Romanaţi, din aceeaşi ramură a
Basarabilor de unde se trăgea Dan-vodă cel de la 1290, al cărui frate Tihomir
rămase apoi tulpina tuturor Domnilor Ţării Româneşti până la Mircea cel Mare şi
mai jos. Se poate afirma cu tot dreptul, că intemeiatorii ambelor State
româneşti, Muntenia şi Moldova, au fost din aceeaşi familie, deşi nu tocmai
fraţi, după cum o bănuia genialul Cantemir.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu