Cu greu însă le venea a se despărţi deodată şi
cu totul de atâtea numiri şi epitete sacre, care le aminteau la fiecare moment
al vieţii lor publice şi private imaginile cele mai scumpe, mai grandioase şi
mai intime. Ce au făcut ei dară? Au admis ideea şi principiul monoteismului
evreo-creștin, dar când a fost să-l indice pe acel zeu unic, pe Zeul creator şi
mântuitor, atunci - tot după conceptul tradiţiei sale păgâne - neputând uita de
tot pe Jupiter maximus, optimus, Ious pater, Ius pater, Deus pater, Deorum
Dominus etc., au dat lui Sabaoth, lui Jehova, numele naţional român de Dominus
Deus - Domnul zeu - Dumnezeu, conservând în acelaşi timp şi numirile de zeu,
zeiţă, zână pentru toţi ceilalţi de care se despărţeau.
Ei au mai conservat vorba de „zeu” până astăzi
şi ca mică formulă de jurământ de puţină importanţă, precum: „Zău! nu ştiu
nimic!”; „Zău! N-am zis eu asta!”, iar când doresc a face un jurământ mai
solemn, atunci adăugă: „Zău! pe legea mea!”, „Zău! pe Dumnezeu!”. Este foarte
important ca această combinaţie sau mai bine, această transformare a lui
„Jupiter Deorum Dominus” în „Domnul-zeu” se află cu prea mici variante la toate
popoarele ieşite din marea gintă latină.
Aşa, ital. „Domeneddio”, span. „Dondio”, v.
fr. „Domdieu” şi „Damdieu” etc. Fiind mai mult decât sigur că „Dominus-Deus” a
fost la romani un termen creştin, deci numai odată cu creştinismul el a putut
trece de la romani la români.
G. Chiţu
Trimiteți un comentariu