Vladislav-vodă

 La urcarea sa pe tron, Vladislav-vodă era de peste 50 de ani. Începând de la homerica luptă contra regelui Carol-Robert la 1330, el luase parte la mai toate faptele lui Alexandru-vodă şi fusese însărcinat, în special după 1352, de a cârmui ducatul Făgăraşului. Murind fratele său, Nicolae-vodă la 1364, el se pogorî de acolo la Câmpulung şi la Argeş, întocmai ca tradiţionalul Negru-vodă; şi ceea ce mai concurse de a-l mai întări acest epitet, este că forma poporană a numelui Vladislav era Laiotă sau Laicu, după cum îi ziceau şi străinii, româneşte „laiu” fiind sinonim cu negru.

Ca şi despre Alexandru-vodă, cronica muntenească este aici aproape mută. Nici fântânele lui Fotino nu adaugă nimic de astă dată, decât  confuzia între trei principi omonimi contemporani, cu totul deosebiţi: Laţco sau Vladislav-vodă din Moldova, Laiotă sau Vladislav-vodă din Ţara Românească şi un voievod transilvănean Latzkofi, adică unul din fiii lui Ladislau Apor. Fotino a putut cum a ştiut să-l descurce pe Laiotă-vodă de ceilalţi doi, dar pe doi i-a mai încâlcit şi mai mult el însuşi. Omonimia între voievodul Ladislau Apor din Transilvania, unde locuiau români şi Vladislav-vodă din Ţara Românească, care stăpânea peste o parte din Transilvania, aceasta omonimie atât de complicată a dat naştere unei alte confuzii mai serioase decât aceea din Fotino. Faptul istoric documentar este că Ladislau Apor fusese socrul regelui sârb Ştefan Uroș de la Decian. De aici Luccari a alunecat în qui-pro-quo de a-l face pe Vladislav-vodă, socru al regelui sârb Ştefan Uroș cel tânăr: doi Ştefani Uroș şi doi Vladislavi identificaţi fără cale. Tot aşa nu există nici o umbră de dovadă că în anul 1368 Laico s-a sculat cu război asupra lui Vucašin pentru uciderea ginerelui său Ştefan Uroș, ceea ce Şincai afirma din Engel, iar Engel invoca, fără nici o lămurire, o fântână obscură neargumentată: „ein serwischer Rodoslow”. Nici un război contra sârbilor n-a avut Vladislav-vodă, nici o fiică nu se ştie să fi avut, ba nu se ştie nici dacă a fost sau nu însurat. De la 1230 până la 1380, după câte ştiu eu, românii nu s-au bătut cu sârbii decât o dată, contra lui Ştefan Milutin sub Bărbat-vodă şi o dată contra lui Ştefan de la Decian sub Alexandru-vodă, ambele războaie prin alianţă cu bulgarii, care au fost deopotrivă bătuţi. Înlăturându-se din capul locului elementele false, să intrăm în istoria veridică a lui Vladislav-vodă.

Chiar înainte de a trece Carpaţii pentru a cuprinde scaunul domnesc, în noiembrie 1364, Vladislav-vodă din ţara Făgăraşului intra în Sylva Blacorum sau ducatul de Amlaş şi se opri aici pentru a pedepsi, mai întâi de toate, neamul faimosului conte Konrad de Tălmaciu, marele duşman al Basarabilor şi a cărui posteritate nu înceta de a ridica mereu, din când în când, pretenţii asupra Loviștei din Vâlcea. La Tălmaciu, în mănăstirea catolică Sân-Nicolae se păstrau toate documentele contelui Konrad şi ale urmaşilor săi, care se lăudau necontenit cu drepturile lor teritoriale. Vladislav-vodă a năvălit în Tălmaciu şi a dat foc mănăstirii, din care n-a mai rămas piatră pe piatră: „quod claustrum per Layk Wayvodam Transalpinum crematum extitisset, in quo claustro omnes literae et instrumenta combusta et cremata extitissent”, atestă un act ulterior, din 1369, când familia contelui Konrad avea trebuinţă de a susţine un proces, dar nu mai găsea documente. De la 1365 până la decembrie 1369 românii nu i-au atacat deloc pe unguri, astfel că actul în chestiune se raporta cu certitudine la un eveniment din anul 1364. Prin arderea Tălmaciului, Vladislav-vodă aducea Ungariei o înfruntare atât de cutezătoare, încât regele Ludovic s-a grăbit a-şi chema oştirea imediat la Timişoara pentru a porni războiul asupra Ţării Româneşti. În acel manifest de convocare, Vladislav-vodă este acuzat de a-şi fi dat sieşi titlul regal: „titulum suum fictum erigens în contumeliam Domini, a quo sua debent dependere insignia”. Această acuzaţie e foarte interesantă, căci în tradiţia mănăstirii Tismana, la Ştefan Ieromonahul, Vladislav-vodă e numit tocmai „craiul Ardealului” şi vom vedea că şi străinii contemporani îl numeau uneori Rex. Regele Angliei era pe atunci vasal al regelui Franţei pentru posesiunile sale continentale şi deci nimic nu-l împiedica pe Domnul Ţării Româneşti de a fi rege şi totodată de a recunoaşte suzeranitatea Ungariei pentru ducatele de peste Carpaţi. Nu titlul îl supăra în realitate pe regele Ludovic, ci călcarea vasalităţii prin arderea Tălmaciului. Proclamaţia de război se făcuse la 5 ianuarie 1365, nici două luni după moartea lui Nicolae-vodă, iar convocarea oştirii se fixă pe 24 februarie. Dar ungurii nu zoreau de a merge înainte decât pe hârtie, aducându-şi aminte, pe semne, catastrofa de la 1330, fiul lui Carol-Robert ferindu-se de o păţanie ereditară de la fiul lui Alexandru-vodă. Lăsând la o parte Oltenia, regele Ludovic a trecut Dunărea şi a izbit pe neaşteptate Bulgaria occidentală, unde domnea cumnatul lui Vladislav-vodă. Vidinul fu luat şi Strašimir împreună cu nevasta să româncă au fost duşi amândoi robi în Croaţia, iar în cetate s-a aşezat un ungur cu titlul de „Capitaneus civitatis et districtus Budiniensis regni nostri Bulgariae”. Imediat o mulţime de franciscani din Roma s-au repezit ca un stol de lăcuste asupra bulgarilor celor zăpăciţi şi s-au lăudat că în 50 de zile 200.000 de locuitori deveniră papistaşi.

Planul ungurilor, bun pentru Papă, a fost totuşi cu desăvârşire greşit din punct de vedere strategic. Înainte de a-i lovi pe olteni, regele Ludovic voise a cuprinde mai întâi Vidinul pentru a-l lipsi astfel pe Vladislav-vodă de ajutorul cumnatului său Strašimir şi a izbi apoi din partea Dunării România rămasă fără aliaţi. Ce s-a întâmplat însă? Celălalt împărat bulgar, Šišman cel de la Târnovo, aducea acum spre Vidin asupra ungurilor o armată turcească, un nou vrăjmaş cu care nu se întâlniseră încă maghiarii şi pe care cu groază, într-o baladă poporană bulgară îl prevestise pe la 1290 Dan-vodă, bunicul lui Vladislav-vodă. Regele Ludovic nu era nicăieri la îndemână, ci contra turcilor s-a repezit singur peste Dunăre în direcţia Târnovului Domnul Ţării Româneşti. Šišman a fost bătut şi turcii alungaţi. Erau 20.000 de români la 80.000 de adversari. Ungurii au răspândit ştirea că a lor a fost victoria şi pe la 1407 un vienez, Johann Menesdorfer scria că regele Ludovic i-a zdrobit pe turci; ba într-o biserică la Mariazell, în Stiria, se mai vede până astăzi o inscripţie: „Ludovicus Rex Hungariae per Matrem Misericordiae victoriam Turcorurn gloriosam obtinuit”. În fapt, niciodată regele Ludovic n-a dat faţă cu turcii. Biograful său, Ion de Kikullew nu menţionează nicăieri aşa ceva, dar nici despre Vladislav-vodă el nu vorbeşte nimic, întocmai după cum mai 'nainte nu vorbise nimic despre izbânda lui Alexandru-vodă asupra hanului tătăresc Atlamos: o reticenţă sistematică de invidie patriotică. Ungurii însă n-au fost în stare de a ascunde adevărul. Gloria lui Vladislav-vodă ajunse departe la Roma şi Papa Urban V îi scrise cu bucurie în bula din 1370: „impios Turchos catholice fidei hostes pro Dei et prefate sedis reverentia persequeris et tuos reputas inimicos”. Vladislav-vodă îşi vărsa sângele în ajutorul Ungariei, negreşit; dar nici un contingent unguresc nu era atunci cu armata română, nici o ceată cât de mică, afară de vreo câţiva amici personali ai Domnului, în special ruda sa, Ladislau de Doboka, fratele Doamnei Clara, căruia Vladislav-vodă îi scrie la 1372: „exercitum contra Turcos infideles et Imperatorem de Tyrna in Bulgaria proclamari fecimus; ipse Magister Ladislaus Dobka strennus miles supradictus, noster caro et sanguis et genitura, nobiscum et cum exercitu nostro viriliter contra saevissimos et infideles Thorcos et Imperatorem de Tyrna, ipsosque invadendo perpetravit actus militares nobiles et honorificos ibidem exercendo, propter fidem christianitatis et gratam Serenissimi Principis Ludovici Regis”. În acel război cată să fi participat energic fratele domnesc şi nepotul de soră al lui Ladislau de Doboka, Radu-Negru, deocamdată Ban al Severinului.

O altă particularitate mai importantă a aceluiaşi război a fost cucerirea Dobrogei, mai corect a gurilor Dunării, adică fără regiunea Varnei, căci şi ea se numea Dobrogea. Prin victoria sa asupra turcilor, Vladislav-vodă se împăcă sau cel puţin avea aerul de a se fi împăcat cu regele Ludovic. Într-adevăr, în acelaşi an 1366 s-a făcut o reglare oficială a teritoriului Sylvei Blacorum, ale cărei hotare au fost totdeauna foarte şovăitoare şi mereu disputate. Însuşi regele Ludovic se afla la Orşova, la marginea Olteniei, adresând de acolo o poruncă voievodatului transilvan de a delimita imediat satele Săcel, Orlat, Icilău şi Tilişca, toate foarte apropiate de Sibiu, astfel că ele să nu mai împresoare teritoriul aparţinând lui Vladislav-vodă: „a parte terrarum sub Woyvodatu Domini Ladislai Woyvode nostri Transalpini existentium”.

Delimitarea s-a executat în 1366, iar în anul următor, 1367, întărită de către regele Ludovic. Iată ce era ducatul de Amlaş cel la sud de Sibiu între ţara Haţegului şi ţara Făgăraşului. Delimitarea fiind terminată şi confirmată, Domnul Ţării Româneşti s-a grăbit a-şi asigura mai bine acea întindere de pământ, colonizând-o cu noi locuitori români şi dându-i numele de „Ducatus Novae Plantationis”, după cum îi zice el însuşi în diploma sa din 15 iulie 1372, iar sub urmaşi i s-a zis „Ducat de Arnim” după un orăşel săsesc de acolo. Însuşi Vladislav-vodă îi punea uneori în titlu Amlașul în loc de „Nova Plantatio”, bunăoară într-o altă diplomă despre satul Şinca din ţara Făgăraşului din 8 mai 1372, pe care o citează două documente din 1640, conservate în Arhiva din Alba-Iulia şi unde se zice că s-a dat de „Bassaraba, baro terrarum Fogaras et Omlas qui eo tempore terram Fogaras tenuit”. Acel teritoriu aparţinuse Basarabilor deja pe timpul mongolilor şi mai înainte, dar îi lipsea până atunci o denumire statornică. Din cele patru moşii învecinate cu ducatul de Amlaş, Săcelul şi Orlatul rămaseră familiei contelui Konrad, foarte scăzută, din vechile-i pretenţii de a stăpâni până în Vâlcea, iar celelalte două, Icilăul şi Tilişca erau: „Ioannis dicti Tompa comitis Alpium nostrarum de partibus Transilvanie”, adică ale unui Ion zis Tompa, „contele munţilor Sibiului”, un nume şi un titlu foarte enigmatice. Eu bănuiesc că era un român şi anume dintr-o ramură transcarpatină a Basarabilor. Între manuscrisele lui Trausch se găseşte o copie după un act din 1383, aflat în Arhiva din Klus-Monostor. (Neoregestr. nr. 84), de unde se vede că posteritatea contelui Konrad împreună cu acelaşi Ion Tompa arătau drepturi asupra mai multor sate dintre oraşele Sibiu şi Miercurea; aici însă lui „Ion zis Tompa” i se dă adevăratul nume de familie: „Ioannes Ioviza de Ecsello”, adică Ioviţă, nume curat românesc, nici săsesc, nici unguresc. Chiar peste un secol, în anul 1476, între vasalii Sibiului figurau: „Mane knesius de Vinczberg” şi „Butza Bassarab de Vinczberg”, iar satul Vinczberg se numea latineşte „Mons Cibinii”, „Muntele Sibiului”, în legătură cu titlul de „comes Alpium” al acelui Ioviţă.

B.P. Hașdeu