Turci

 Ramura occidentală cea mai importantă și mai dezvoltată din toate limbile acestui grup, cuprinde osmanlîia, originară din Khorasan şi Azerbaidjan, importată de hoardele selgiucide în Asia-Mică şi adusă de urmaşii lui Otman la Constantinopole, Cairo, Tripoli şi până la Tunis. Ea e vorbită astăzi de vreo 30 milioane de oameni, răspândiţi în Turkestan, Persia, Anatolia, Rumelia şi în insulele greceşti.

Ştirile scriitorilor bizantini şi arabi despre prima apariţie a turcilor nu se urcă mai sus de sec. VI, la sfârşitul căruia acest popor veni pentru prima oară în atingere cu Bizanţul. În anul 568 împăratul Justinus trimise către haganul Dizabulus, care rezida în vecinătatea Altailor pe lângă muntcle Ektag, o deputăţie în fruntc cu Zemarchos şi acesta (ca mai târziu Priscus la Curtea lui Attila) lăsă o relaţie despre călătoria sa. Ambasadorul bizantin se mărgineşte în descrierea sa (conservată printre fragmentele lui Menandros) a vorbi de ceremonialul şi petrecerile de la Curtea acelui hagan şi atinge numai în treacăt caracterul etnologic al neamului, aşa că nu se poate şti cărui trib turc aparţinea Dizabulus. Abia după 4 secole, aflăm ştiri mai pozitive, deşi indirecte, în preţioasa opera etnografică a împaratului-scriitor Constantin Porphyrogenetul (940), care a lăsat informaţii precise despre unele fracţiuni etnice ale neamului turc, în special despre pecenegi şi cumani.

 După ce turcii primiseră Islamul, în sec. VIII şi se războiseră peste două secole sub selgiucizi, existenţa lor istorică propriu-zisă începe cu Osman I (1288-1336), primul Sultan al turcilor europeni, după care ei înşişi primiră numele de osmanlii, acela de turci rămânând rezervat străbunilor nomazi şi fraţilor lor din Asia. Sub Murad I, care cuceri Adrianopole, turcii, în bătălia de la Kossovo (1389), veniră prima oară în contact cu Domnii Serbiei, Bulgariei, Albaniei şi Munteniei în persoana lui Mircea, cu care Baiazid I se ciocni apoi la Rovine (1394). Abia după un secol, Moldova, sub Ştefan cel Mare, se ciocni la rândul ei cu Mohamed II, cuceritorul Constantinopolelui, în bătălia de la Racova (1474). Aceste prime raporturi ostile fură urmate de legături paşnice, contractate pe de o parte între Mircea şi Mahomed I prin tratatul încheiat la 1391, iar pe de alta între Bogdan III şi Selim I prin tratatul de la 1511: prin hatişerifurile, ce întăriră ambele aceste legături, se oferea Porţii o sumă anuală sub titlul de peşcheş sau dare voluntară (transformată mai târziu în tribut obligatoriu sau haraci) în schimbul conservării intacte a solului, a religiei şi a datinilor ţării. Integritatea teritoriului, garantată de acele hatişerifuri, n-a fost întotdeauna observată de Poartă, pe când din contră, obligaţia ca turcii să nu se poată aşeza în ţară sau face giamii a fost strict păzită în tot timpul suzeranităţii. Sub pretexte strategice, turcii într-adevăr puseră succesiv mâna pe cetăţile muntene Brăila, Giurgiu şi Turnu, pe cele din Moldova - Akkerman, Bender şi Hotin, transformându-le în raiele sau ţinuturi turceşti administrate de naziri, cadii şi voevozi. Dar niciodată, absolut niciodată, nu s-a dezminţit sentimentul de rară toleranţă al turcilor, cărora le era cel mult îngăduit să se bucure de un mormânt pe pământul ţărilor române!

Influenţa turcească deveni cu desăvârşire preponderentă odată cu instalarea dragomanilor Fanarului pe tronul din Muntenia (1716) şi pe cel din Moldova (1711). Imitaţia servilă a vieţii politice şi sociale a Orientului fu împinsă până la exagerare şi Curtea beiului fanariot reflecta în miniatură fastul saraiului din Istambul. Apucăturile traiului oriental în ceea ce priveşte casa, nutrimentul, îmbrăcămintea etc. se răsfrânseră şi asupra clasei boiereşti, pe când poporul se ţinu departe de acea modă ridicolă şi trecătoare. Totuşi, durata-i de peste un secol a făcut-o să lase oarecare urme şi după dispariţia ei, în stratele de jos ale naţiunii şi ţăranul român a păstrat până astăzi, în unele condiţii ale vieţii sale materiale, mai ales în costumul său, ceea ce constituia odinioară fala claselor înalte ale societăţii fanariote.

Lazăr Şăineanu