Capete negre

 Sub regele maghiar Carol-Robert, saşii din Ardeal ajunseseră la o însemnătate politică atât de mare, încât pe la 1320 ei nu s-au temut chiar de a se răscula contra Ungariei cu arma în mână, conduşi de contele lor Henning: „comes Henningus de Villa Petri erecto vexillo, aggregata multitudine Saxonum”. Saşii dară aveau pe atunci o armată proprie a lor, de care îşi permiteau a dispune într-un mod independent de Ungaria. La 1330 bulgarii şi românii purtând un război contra regelui sârb Ştefan Milutin, cu dânşii erau aliaţi şi saşii, e ceata trimisă în ajutorul lui Alexandru Basaraba, desigur fără autorizaţiunea Ungariei. Vorbind despre acel război, un act sârbesc menţionează pe saşi „dominium Saxonum”, după cum obişnuiau a se intitula cele şapte cetăţi ale Ardealului. Printr-o eroare de lectură, editorul actului a publicat  ca şi când ar fi „dominium Iasonum”, ceea ce n-are nici un sens istoric. Profitând de confuziunea grafică cirilică, d. Réthy ne asigura că aliaţii românilor erau ungurii iazigi, aşezaţi în Ţara Românească, ba încă mai adaugă o ipoteză topografică: Principatul Iazigilor din Muntenia nu putem să-l circumscriem deocamdată, dar bănuim că putea fi între Olt şi Ialomiţa, afirmând că acei iazigi erau anume mahomedani, căci mahomedani îi trebuie pretutindeni cu orice preţ d-lui Réthy. De astă dată el mahomedizează pe saşi: saşii mahomedani -  nu glumă.

Astfel la sufixul slavic „-in” şi la „pater post filium”, se mai agaţă acum un puternic principat unguresc mahomedan între Olt şi Ialomiţa, înfiinţat prin dreptul de cucerire al unui „i” în loc de „s”. Dacă ar citi cineva greşit Bethy pentru Réthy, d. Réthy s-ar metamorfoza într-o femeie, Elisabetha, ceea ce n-ar fi mai de mirare decât mahomedizarea saşilor. Iar d. Ioan Costa se razgâia de mândrie, mai-mai gata de a batjocori pe Clain, Şincai, Maior, Cipariu şi Haşdeu.

Încă un argument de aceeaşi natură din arsenalul d-lui Réthy, nu documentar, nici etnografic, ci oarecum din sfera bellelor-arte. Ca probă că stema cu capetele cele negre a Basarabilor caracterizează pe mahomedani, d. Réthy ne spune că într-o biserică ungurească din Ardeal se află o veche icoana  unde este reprezentată lupta între regele maghiar Sfântul Ladislav şi un tătar sau un peceneg sau un cuman, un mahomedan în orice caz. Pentru a face d-lui Réthy o deosebită plăcere estetică, îi atrag atenţiunea asupra miniaturilor din secolul XIV, reproduse în cronica italiană lucchesă a lui Sercambi, unde, în bătălia de la Nicopole din 1396, pe stegul turcesc figurează un cap negru, mai negru decât chiar în biserica cea secuiască din Ardeal. Arabii fiind poporul ales al lui Mahomed, iar arabii cei mai cuceritori în Europa fiind maurii, adică „Negrii”, de aici creştinii se apucaseră a figura pe musulmani în genere prin „negri”. Aceasta o ştie şi d. Réthy. Nici arabii însă, nici turcii, nici ceilalţi mahomedani, ceea ce d. Réthy nu vrea s-o ştie, nu-şi atribuiau vreodată ei înşişi blazonul cel cu capetele negre. După creştini este negru şi dracul, dar nici dânsul nu se zugrăveşte aşa, nici nu joacă vreun rol în heraldică. Ceea ce iarăşi n-o ştie d. Réthy, este că, înainte de naşterea creştinismului şi cu mai multe secole înainte de Mahomed, deja sub Cezar (Strab. XVI, 4, 27) grecii numeau uneori pe arabi - negri, confundându-i cu etiopii. D. Réthy dară, să lase în pace mahomedanismul cu musulmanii sau busurmanii lui. Un englez numit Muryson poartă în stema nobilitară un cap negru, fiindcă „Mury” seamănă cu „Maurus” însemnând pe arab. Întocmai aşa românul Basaraba poartă în stema nobilitară de asemenea un cap negru, fiindcă numele se termină prin „-arab”. Nici Muryson, nici Basaraba nu erau mahomedani. N-au fost mahomedani nici italienii saraceni, nici românii sărăcini. Ei au dreptul de a purta în stema lor nobilitara un cap negru, întrucât numele lor se aseamănă cu Saracenus = Arabs = Maurus.

Să se observe însă că la românii de care se interesează d. Réthy, numele de familie Sărăcin, de unde numele cel topic Sărăcineşti, nu se trage deloc din „arabii saraceni”, ci este o simplă formaţiune din adjectivul sărac „pauvre”, întocmai după cum Mușatin din cronica moldovenească este aceeaşi sufixaţiune din adjectivul mușat = frumos. Aşa numitul rebus în heraldică nu cere o echivalenţă etimologică, cu atât mai puţin o provenienţă etnică, mulţumindu-se cu o simplă asemănare fonetică. A afirma dară, după cum o face d. Réthy, cum că orice stemă nobilitară cu un cap negru indică prin aceasta o origine mahomedană, este un curat non-rebus. Cu o astfel de interpretare naturalistă a blazonului ar fi permis d-lui Réthy să susţină într-o zi că moldovenii au purtat coarne pe frunte, de vreme ce au un zimbru în stema lor. Nimic, absolut nimic nu poate fi de mirare la d. Réthy, care excelează totdeauna prin extrema naivitate a expunerii. Încă un exemplu. Pentru a apropia pe Basaraba de musulmani, d. Réthy are aerul de fineţe de a ne da a înţelege într-un loc că forma cea corectă este Masaraba, fiindcă într-un text unguresc rău descifrat el a găsit „Mazarath wayuoda”. Mai încolo, vorbind despre kinezii români din diploma de la 1247, acolo unde regele maghiar Bella IV ne spune el însuşi că dânşii erau „români olachi”, anume Ioan, Farkas şi Seneslav, d. Réthy ne spune că Farkas era ungur, iar Seneslav era bulgar. De ce oare nu mai adaugă că acel al treilea chinez, Ioan, era evreu, de vreme ce numele este de originea ebraică? O asemenea copilărie compromite ştiinţa maghiară.

B.P. Haşdeu