L. Annaeus Florus a
trăit un timp la Tarraco, pe vremea împăratului Traian (98-117 e.n.), apoi la
Roma, sub împăratul Hadrian (117-138) şi a alcătuit un rezumat al istoriei
romane, folosindu-l îndeosebi pe Titus Livius şi pe Salustius. Cartea întâi
cuprinde războaiele externe până la Cezar şi Pompei (anul 51 e.n.), iar a doua
războaiele civile de la fraţii Gracchi până la Augustus.
Războiul
cu tracii
I, 39
[III, 4], 1. După macedoneni - aşa au voit zeii - se ridicară cu război
împotriva noastră tracii, care fuseseră odinioară tributarii macedonenilor. Ei
nu s-au mulţumit să năvălească numai în provinciile noastre cele mai apropiate,
Tesalia şi Dalmaţia, ci au ajuns la Adriatică. Opriţi de acest hotar, parcă
prin intervenţia naturii, ei au întors armele şi au izbit cu ele înseşi apele
mării. În tot acest timp n-a rămas nici un fel de cruzime care să nu fie
aplicată prizonierilor: ofereau că ofrandă zeilor sânge de om; beau din ţeste
de om şi pângăreau moartea prin batjocuri de tot felul, folosind atât focul,
cât şi fumul împotriva celor pe care îi prindeau; scoteau prin chinuri chiar şi
copiii din pântecele femeilor gravide. Cei mai sălbatici dintre toţi tracii au
fost scordiscii, care uneau puterea cu viclenia. Se potriveau cu firea lor şi
aşezarea pădurilor şi a munţilor. De aceea armata pe care o condusese Cato a
fost nu numai împrăştiată şi pusă pe fugă, ci lucru uluitor! chiar nimicită în
întregime.
Didius
i-a respins în Tracia lor, surprinzându-i pe când rătăceau, răspândiţi în voie
după jafuri. Drusus i-a împins mai departe şi i-a oprit să mai treacă Dunărea.
Minucius a pustiit întregul ţinut al Hebrului; a pierdut într-adevăr şi el
mulţi soldaţi pe când trecea cu caii fluviul înşelător din cauza gheţii. Volso
a pătruns în munţii Rodopi şi Caucaz. Curio a înaintat până în Dacia, însă s-a
înspăimântat de bezna pădurilor de acolo. Appius a ajuns până la sarmaţi,
Lucullus până la hotarul cel mai îndepărtat al lor, la fluviul Tanais şi Lacul
Meotic. Aceşti duşmani, cei mai sângeroşi dintre toţi, n-au putut fi
astâmpăraţi altfel decât aplicând împotriva lor, când erau prinşi, propriile
lor metode; s-au folosit deci împotriva prizonierilor focul şi fierul, căci
nimic nu li s-a părut acestor barbari mai groaznic decât faptul că, după ce li
se tăiaseră mâinile, erau obligaţi să trăiască şi să supravieţuiască torturii
lor.
Războiul
cu Antoniu şi Cleopatra
II, 21 [IV, 12], 1. Acesta a fost sfârşitul războaielor civile.
Celelalte războaie au fost duse împotriva populaţiilor străine care ridicau
capul, în diferite părţi ale lumii, văzând că Imperiul roman este ocupat cu
propriile lui necazuri.
2. Căci
pacea era proaspătă, iar grumazurile umflate şi semeţe ale neamurilor, încă
nedeprinse cu frâiele sclaviei, căutau să scuture jugul impus de curând.
3. Populaţiile
dinspre nord se arătau cele mai îndârjite: noricii, ilirii, panonii, dalmaţii,
moesii, tracii şi dacii, sarmaţii şi germanii.
Războiul
cu moesii
II, 26
[IV, 12], 13. Este îngrozitor de spus cât de sălbatici şi de cruzi au fost
moesii: sunt cei mai barbari dintre barbari. 14. Unul dintre conducătorii lor a
cerut, înainte de luptă, să se facă linişte şi a spus: „Cine sunteţi voi?”
„Romanii, stăpânii lumii” - i s-a răspuns. 15. Acela zise din nou: „Aşa va fi,
dacă ne veţi învinge”. Marcus Crassus a acceptat prevestirea. Pe dată barbarii,
înainte de luptă, au jertfit un cal şi au făgăduit să închine [în cinstea
zeilor] şi să mănânce măruntaiele comandanţilor pe care îi vor ucide. 16. Îmi
vine să cred că zeii i-au auzit, căci n-au putut suporta nici măcar sunetul
trâmbiţelor. Mare groază a băgat în barbari centurionul Comidius, un om cu
apucături destul de barbare, dar cu efect faţă de astfel de oameni; purtând pe
cască o torţă aprinsă, care se clătina la mişcarea trupului, el răspândea o
flacără de parcă îi ardea capul.
Războiul
cu tracii
II, 27 [IV, 12],
17. Tracii se răsculaseră deseori în trecut şi mai ales atunci când era rege
Rhoemetalces. Acesta îi deprinsese pe barbarii lui şi cu steagurile militare şi
cu disciplina şi chiar cu armele romane. Însă după ce au fost înfrânţi de Piso,
au dat dovadă de turbare chiar şi ca prizonieri, căci încercau să muşte
lanţurile, pedepsindu-şi astfel ei înşişi propria lor sălbăticie.
Războiul
cu dacii
II, 28
[IV, 12], 18. Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea
regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiasca ţinuturile vecine, ori de
câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a
hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te
aproprii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo [al
Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost
înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.
Războiul
cu sarmaţii
II, 29
[IV, 12], 20. Sarmaţii străbat călare întinsele lor câmpii. A fost deajuns că
acelaşi Lentulus i-a oprit şi pe ei la Dunăre. Nu au nimic altceva decât
zăpezi, îngheţ şi păduri. Sunt atât de barbari, încât nici nu înţeleg ce este
aceea pace.
Pacea
cu parţii şi consacrarea lui Augustus
II, 34
[IV, 21], 61. Chiar şi celelalte [neamuri] care nu erau supuse simţeau totuşi
măreţia poporului roman şi respectau pe învingătorul neamurilor. 62. Căci şi
sciţii şi sarmaţii au trimis soli care să ceară prietenia noastră.
Fost-a
Vergiliu orator sau poet?
1,6.
N-ai să mai treci oare prin Baetica noastră şi nici n-ai să mai vizitezi
cetatea în care versurile tale sunt declamate de recitatori şi unde acel
preastrălucit triumf asupra dacilor răsună în tot forul?
2.
Charisius 22, p. 157, 21. B. Florus către împăratul Hadrian: „ca un fel de
prăzi de război, luate de la un arab sau de la un sarmat”…
Trimiteți un comentariu