Home » , , , , , , , , » Tezaurul de la Pietroasa

Tezaurul de la Pietroasa

Written By Dragos Gros on marți, 8 aprilie 2014 | 07:28



 În luna martie sau aprilie a anului 1837, câtva timp înainte de Paşti, doi locuitori din satul Pietroasa, Ion Lemnarul şi Stan Avram, socrul lui, lucrând a scoate din muntele Istriţa piatră pentru clădirea seminarului episcopiei de Buzău, deteră fără veste peste o bogată colecţie de vase şi de podoabe de aur. Atât prin greutatea lor, cât şi prin valoarea lor artistică, aceste obiecte formau un adevărat tezaur. Ar fi fost foarte interesant de a se şti cu tot de-amănuntul în ce loc şi în ce chip aceste obiecte de aşa mare preţ se aflau ascunse în muntele Pietroasei, dar asupra acestor puncte ţăranii a făcut mărturisiri foarte îndoielnice. Atât se alege numai din spusele lor că giuvaierele erau de-a dreptul aşezate între doi bolovani mari de piatră, la o mică adâncime de la faţa pământului şi învelite cu un fel de ţărână neagră, mărunţoasă, care pe alocuri sta lipită de unele din ele.

Cercetările ce s-au făcut tot pe atunci prin locurile învecinate n-au ajuns la un mai bun sfârşit, decât aflarea câtorva hârburi de oale, groase ca de un deget, ale căror dimensiuni neobişnuite puteau să facă a prezuma că preţioasele obiecte fuseseră băgate în vreun fel de chiup mare, pe care ascunzătorii îl vârâseră în pripă printre bolovanii din munte; această bănuială putu să vină mai cu seamă fiindcă în preajma acelui loc, nici o dărâmătură sau scobitură nu dovedea să se fi pregătit acolo de mai înainte şi cu dinadinsul vreo tainiţă. Cu toate acestea, în ocolul Pietroasei se găsesc pe sub pământ, aşa multe rămăşiţe de olărie antică, încât aflarea acelor hârburi de către cercetătorii care scormoniseră pământul cu un an şi mai bine în urma dezgropării tezaurului, nu dovedeşte câtuşi de puţin că obiectele ar fi fost cuprinse în vasul ale cărui cioburi fură găsite atunci pe culmea Istriţei.

Oricum ar fi, cei doi ţărani, fără a bănui adevărata însemnătate a descoperirii lor o pitiră îndată cu cea mai mare îngrijire în casă la dânşii. Acolo stătură mult timp giuvaierele, fără ca nici măcar aflătorii lor să se atingă adesea de ele; dar în primăvara anului următor, sărăcăcioasa colibă în care de un an stau neştiute atâtea bogăţii, fiind ameninţată de a se dărâma pentru regularea satului, îngrijaţii posesori ai comorii se destăinuiră către două rude ale lor, numiţii Nicolae Baciu şi fiul său George, care îi şi ajutară să strămute, spre mai bună asigurare, nepreţuitele lor avuţii în locuinţa acestuia din urmă, unde le şi ascunseră în podul casei, lângă coş. Aici iarăşi mai rămaseră câteva luni neclintite. Se poate crede că o aşa lungă şi îngrijită tăinuire nu provenea numai dintr-un cuget de cupiditate, ci încă şi din acea temere superstiţioasă ce au la noi oamenii din popor pentru tot ce iese din comorile ascunse pe sub pământ; negreşit că li s-ar fi imputat de către toţi oamenii din sat că au uneltit farmece spre a da peste un noroc aşa de minunat.

Trecuse dar anul la mijloc, fără ca sătenii să se fi ispitit a vorbi cuiva despre nevoiaşul lor de tezaur; dar pe la sfârşitul lui martie 1838, intrând în daraveri cu un meşter pietrar arnăut, anume Anastase Tarba sau Verusi, născut la Bitolia în Macedonia şi care luase pe seama sa clădirea unui pod pe apa Câlnăului pentru care ei scoteau piatră din munte, se încrezură lui, îi deschiseră vorba despre cele ce aveau în păstrare şi-i şi încredinţară unul din cercurile cele mari ce se afla printre ele. Acest om, mai înainte de toate, merse la Bucureşti ca să se încredinţeze printr-un argintar despre adevărata natură a metalului; peste puţine zile veni însă înapoi şi, folosindu-se de neştiinţa ţăranilor, cumpără de la dânşii, după o lungă tocmeală, tot tezaurul, în preţ de patru mii lei vechi (aproape 1500 lei noi) şi câteva fermene şi testimele pentru nevestele lor. Ţăranii împărţiră deopotrivă între sine suma şi îndată predară arnăutului toate obiectele ascunse, în afară de o verigă de aur fără pietre, care rămase în podul casei lui George Baciu. Acestea se petreceau în ziua de Sf. Gheorghe (23 aprile 1838).

Pe dată ce târgul fu încheiat, Anastase n-avu altă mai mare grijă decât de a înlătura primejdia ce-l putea ameninţa, în caz de dovedire din partea legilor ţării, care pe atunci dau singurei stăpâniri dreptul asupra tuturor comorilor ascunse sub pământ, declarând domneşti pe toate cele ce s-ar dezgropa de oricine. De aceea el povăţui pe ţărani ca ferească Dumnezeu să spună cuiva despre cele ce se petrecuse între dânşii; iar pe de altă parte, se grăbi a sparge şi a turti cu toporul, chiar în casă la George Baciu, mai toate splendidele obiecte pe care le căpătase pe bani aşa puţini. E tare de crezut că Verusi, precum se şi lăudase cătră săteni, nu întârzia a desfiinţa şi a mistui mai multe din acele giuvaiere, topindu-le poate la vreun argintar din Bucureşti sau din Buzău. Nu trecu însă mult timp şi împrejurările aduseră până la auzul autorităţilor ştirea despre această descoperire.

Mai multe din vasele şi podoabele cumpărate de meşterul pietrar erau împodobite cu pietre de diferite culori, dar în momentul când le luase în stăpânire el le sfărâmase fără cruţare, făcând să sară pietrele şi risipindu-le prin casă cu gândul că acestea nu erau de nici un preţ. George Baciu le adunase cu mătura şi le îngropase afară, într-o crăpătură de pământ. Peste câteva săptămâni însă, Anastase se întoarse înapoi, întrebă de pietre, alese din ele pe cele mai mari, luându-le cu sine; dar numeroasele fărâmături de aur şi de pietricele colorate roşu, verde şi alb care rămaseră în curtea lui Baciu, fură azvârlite de acesta cu nepăsare la gunoi; acolo se vede că râmătorii, scormonind, le scoaseră la lumină şi îndată copiii din sat le culeseră ca jucării şi le împrăştiară pe acasă. În câteva zile, toate cumetrele satului văzuseră pietricele în felurite feţe adunate din bătătura lui George; se făcuse vorbă la fiecare vatră, se ridicase zvon în tot satul şi astfel în curând ajunse treaba a se face iscodiri şi cercetări.

Chiar pe atunci se întâmplă un fapt care dete îndată prilej autorităţilor locale de a se informa despre împrejurările descoperirii de la Pietroasa. Arendaşul acestei moşii, proprietate a episcopiei de Buzău, un oarecare George Frunză-Verde, om al locului, care de mai înainte pare că prinsese de veste că s-ar fi găsit oarecari lucruri în cuprinsul moşiei, fu înştiinţat de către mai mulţi oameni din sat, cum că copiii ar fi cules din curtea lui George Baciu nişte pietricele albe, verzi şi roşii, pe care i le şi arătară. Arendaşul întrebă, cercetă, ameninţă şi în sfârşit izbuti a afla chiar de la ţăranii cu pricina, că ei ar fi găsit sub pământ două bucăţi lucrate de aur, din care îi şi deteră una, într-o zi când se afla la prașila porumbului, în vara anului 1838. Acea bucată era coşuleţul cu douăsprezece laturi pe care George Baciu îl ceruse înapoi de la meşterul Anastase, cu speranţa că printr-un astfel de dar îl va împăca pe Frunză-Verde şi că ei vor fi scutiţi pe viitor de alte cercetări. Arendaşul însă bănui îndată că comoara descoperită era cu mult mai însemnată de cum îi spuseseră ţăranii şi află că ei o vânduseră toată arnăutului Verusi. Urmărind atunci pe acesta, se întâlni cu dânsul la Buzău şi-i ceru, se vede, pentru acoperirea secretului, mai mult decât arnăutul voi să dea; astfel arendaşul Frunză-Verde rămânând nemulţumit cu veriga de aur şi cu banii câţi Verusi îi mai dete pe deasupra, adică două sute ecosari turceşti (ceea ce face acuma 1000 lei noi) el se hotărî a-l da îndată pe faţă la stăpânire, ca unul ce a tăinuit în pagaba statului şi a episcopiei de Buzău, comoara descoperită pe moşia acestui aşezământ.

Se poate încă ca aceste destăinuiri ale lui Frunză-Verde să nu fi fost pornite numai din bună voia lui, căci cu câteva zile mai înainte sub-cârmuitorul plăşii Tohani de care ţineau satele de sub Istriţa, fusese înştiinţat de un oarecare Kyr Iacov, epistat al unei moşii învecinate în care epitropia Sfântului Mormânt era devălmașă. Acest Iacov, aflând şi el despre pietricelele de la Pietroasa, cu gând să-şi facă mână-bună la epitropie, dovedind aflarea unei comori pe moşia dată sub îngrijirea lui, făcu îndată de ştire dregătoriei. Sub-prefectul se duse la faţa locului, ca să ia însuşi informaţii mai lămurite.

Aşadar, tot cam în aceeaşi vreme, guvernul era înştiinţat din două părţi: dintr-una (la 12/24 iulie 1838), prin S. S. părintele Filotei, economul episcopiei de Buzău, pe care-l vestise arendaşul său George Frunză-Verde; din cealaltă parte (13/25 iulie) prin cârmuitorul de Secuieni, ce fusese prevenit încă de la 7 iulie prin raportul lui Drăgulinescu, sub-prefectul plăşii Tohani, către care Kyr Iacov se adresase cu reclamaţie contra tăinuitorilor.

Astfel preţiosul tezaur de la Pietroasa, uitat de secole sub pământ şi cruţat cu sfială timp de un an de către primii săi descoperitori, se afla acum aproape de trei luni în mâinile dușmănești ale lui Verusi, când guvernul luând ştire despre aceste fapte, ordonă o cercetare serioasă asupra descoperirii ce se făcuse în muntele Istriţa. În luna iulie 1838, o comisie orânduită de ministerul de interne, se duse la faţa locului ca să facă săpături şi interogatorii; urmările ei fură, din nenorocire, mai mult aspre decât bine chibzuite; se lăsară la o parte multe din iscodirile care ar fi fost folositoare ştiinţei arheologice, spre a se dovedi mai cu seamă greutatea materială a metalului descoperit şi sumele de bani care se prefirase prin mâinile deosebiţilor posesori şi împărţitori ai tezaurului.

Depoziţiile dovedesc într-un mod aproape sigur că toată comoara aflată la Pietroasa se compusese mai întâi din douăzeci şi două bucăţi de aur curat, din care o mare parte erau ornate cu pietre scumpe şi cu cristaluri colorate roşu, albastru, verde, galben şi alb. Numai nouă din acestea s-au regăsit la 17 iulie pe malul Câlnăului şi au venit să se adauge pe lângă cele trei bucăţi predate de Frunză-Verde şi de George Baciu. Mai toate aceste obiecte se aflau într-o stare deplorabilă de stricăciune.

Astăzi, tezaurul de la Pietroasa se compune din douăsprezece bucăţi principale de aur, din care câteva sunt masive şi decorate cu săpături, pe când altele au încă pe ele sau ornamente de cristal ori de pietre fine, înfipte fără foc (a froid) în metal, puse pe goluri (a-jour) ori încastrate în ochiuri şi căsuţe înălţate (cloisonnage) sau numai găuri căscate cu sau fără fund metalic, care au trebuit şi ele să conţină ornamente de acelaşi fel. Greutatea totală a aurului, care de altminteri este de cea mai bună probă, poate chiar nativ şi din această cauză foarte maleabil, este de aproape 19 kilograme.

Al. Odobescu

Share this article :

+ comentarii + 2 comentarii

8 aprilie 2014 la 08:02

Foarte interesant articolul !...Mulțumim pentru publicare !...

8 aprilie 2014 la 16:24

Cu tot sufletul, Nelu! Multumesc!

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger