În
Occident există multe manuscrise cu figura donatorului, dar această figură vine
totdeauna înainte. Unicul argument ce există pentru Ştefan, este concordanţa între cele trei portrete: de la
Humor, din Iaşi şi de la Putna. Însă trebuie să mai declar că portretul mural
de la Iaşi nu poate fi luat în consideraţie, fiindcă acolo portretul Eudochiei
alături de Bogdan este un anacronism. Eudochia era sora şi fiica principilor de
la Kiew din familia Olelcovici. În cronică se spune că Eudochia a murit în anul
1468, aşadar înainte de anul 1475, când a început a se clădi biserica de la
Iaşi; prin urmare, icoana murală din biserica Sf. Nicolae nu poate fi
autentică, ci trebuie lăsată afară din combinaţie, rămânând singur numai
portretul de pe patrafirul de la Putna. Aşa voi însă să văd patrafirul acesta,
dacă nu cumva figura este posterioară inscripţiei; acolo se află şi alte figuri
de sfinţi şi uşor s-ar putea distinge. Cât de imperios a fost să examinăm
Evangheliarul de la Humor după original, tot aşa de imperios ar fi să examinăm
şi patrafirul după original.
D.
Sturdza a fost de curând la Iaşi, a vizitat biserica Sf. Nicolae şi s-a convins
că portretele murale de acolo sunt de o dată posterioară lui Ştefan cel Mare.
Aceasta o probează forma literelor din
inscripţii, deosebită de forma literelor din inscripţia de pe piatra de la uşa
bisericii. Apoi, pe lângă portretele lui Bogdan, al lui Ştefan şi al Eudoxiei,
mai sunt şi alte portrete, precum al Anastasiei, doamna lui Duca-vodă. E
posibil, când se va ridica cafasul, se va descoperi şi portretul lui Duca sau al lui Dabija-vodă.
După al
doilea cafas mai este şi portretul lui Antonie Rosetti cu doamna şi trei
feciori. În altarul din dreapta este un mormânt pe care d. Sturdza îl crede a
fi al lui Antonie Rosetti. Toate aceste portrete posterioare şi mai ales din
inscripţia grecească de lângă portretul lui Ştefan-vodă, probează că avem a
face cu portrete posterioare. D. Sturdza a constatat astfel de visu ceea
ce eu susţinusem din capul locului despre lipsa de orice valore a portretului ștefanian
de la Sf. Nicolae. Peste câteva zile, a confirmat-o şi mai limpede d. Alexandru
Xenopol, atrăgându-mi atenţia printr-o epistolă, asupra a doua pasaje din
Cronicele Moldovei (Letopis., ed. I, t. 2 p. 16 şi 20), de unde rezultă că
toate picturile din acea biserică s-au executat foarte târziu, nu înainte de
principii Antonie Rosetti şi Duca, adică pe la finea secolului XVII.
Aşadar,
după atâta târguială, în loc de a se găsi vreo probă decisivă contra
obiecţiilor mele, iată că din contră, dispare cu desăvârşire principalul punct
de argumentaţie al acelora ce susţineau că imaginea din Evangheliarul de la
Humor îl reprezintă pe marele Ştefan.
Ce le
mai rămânea oare? Patrafirul de la Putna, atât şi nimic mai mult, despre care
toţi vorbeau numai din auzite. Într-o asemenea stare de lucruri devenise
imposibil, cel puţin într-un mod academic, de a rosti cineva o sentinţă
definitivă. Tocmai atunci însă Comitetul de la Iaşi, instituit pentru ridicarea
statuii lui Ştefan, îi zorea pe membrii Academiei de a se pronunţa într-un fel
sau într-altul, de vreme ce chipul de bronz al eroului, în orice caz, nu putea
să fie cu barbă şi fără barbă totodată. Ei bine, pe când după prima şedinţă la
care eu nu asistasem, toţi cei prezenţi au fost „ne-barbiști”, după cum îi
boteză un glumeţ de la „Românul”, astfel că se şi telegrafiase de urgenţă sculptorului
de la Paris de a-şi întrerupe lucrarea, de astădată fără a se lua vreo decizie
care să treacă în procesele verbale. Aproape toţi academiştii, dd. Sturdza,
Alexandri etc., iar dintre corespondenţi d. Tocilescu, au autorizat Comitetul,
printr-o scrisoare colectivă, de a lăsa statuia cu barbă. Această situaţie a
durat până la şedinţa din 24 ianuarie. Atunci şi numai atunci, după un şir de
laborioase cercetări provocate prin opoziţia mea, s-au produs la lumină,
adunate în favoarea portretului fără barbă, mai multe probe aşa şi aşa, între
care una bună.
Despre
cele de la Iaşi, nu e trebuinţă nici măcar de a mai vorbi. E remarcabil numai
portretul lui Ştefan de la mănăstirea Voroneţ din Bucovina, dar el nu prea
seamănă cu cel din Evangheliarul de la Humor: nu numai că are barbă, deşi
puţină, nu numai că ochii sunt căprui deschis, iar nu albaştri, ci încă ne mai
prezintă un nas cam încovoiat, nu drept. Pe lângă aceasta, deşi d. Bucevschi a
afirmat în cursul şedinţei că portretul de la Voroneţ e foarte vechi, totuşi o
dovadă sigură nu există. În acelaşi chip, d-sa a afirmat numai, fără însă ca
s-o probeze, cum că portretul ștefanian cel bărbos de la Bădeuţi „a fost
zugrăvit de un biet zugrav, care şi azi trăieşte la Siret”.
D.
Tocilescu supune Academiei patrafirul aflat în Muzeu şi adus aici acum cinci
ani de la Dobrovăţ. De asemenea, depune la privirea Academiei şi un epitaf de
la aceeaşi mănăstire. A dat de ele cu ocazia fotografierii unor odăjdii pentru
d. Leconte, arhitectul restaurator al Curţii de Argeş. Pe patrafir este
portretul cusut al lui Ştefan şi al Doamnei Maria. Acesta seamănă mult cu cel
din Evangheliarul de la Humor. Este fără barbă, blond, cu faţa bucălată.
Patrafirul
de la Dobrovăţ are o dublă importantă: prin necontestabila sa autenticitate, el
serveşte a-l controla şi confirma pe acela de la Putna, prin care, la rândul
său, se completeza până la un punct, deoarace lui îi lipseşte o indicaţie
cronologică, pe când celălalt are o dată precisă: „anul 1500”. Aşadar,
conchizând grosso modo, imaginea din Evangheliarul de la Humor ne dă pe
Ştefan cel Mare; acuma însă cată să stabilească o rezervă capitală.
Toate
observaţiile mele din primele şedinţe ale Academiei: despre diferenţa tehnică
între culorile întrebuinţate la Evanghelişti şi între cele din portret; despre
zugrăvirea lui din dosul unei pagini scrise, în loc de a i se consacra o folie
întreagă; despre aşezarea lui cea insolită la coada cărţii, pe când trebuia să
fi fost în cap, înainte de Evanghelia lui Matei; despre neisprăvirea lui faţă
cu declaraţia lui Ştefan că dăruieşte „un evangheliar gata”; până şi acela
despre lipsa expresiei de viclenie, care formează o trăsătură esenţială în
caracterul marelui principe; toate rămân nezguduite prin descoperirea
patrafirului de la Dobrovăţ. Din contră, acest patrafir, în concordanţă cu cel
de la Putna cu portretul mural de la Voroneţ, mai întăreşte acele observaţii,
iată cum: Ştefan cel Mare era blond, flavicomus, un adevărat
„făt-logofăt cu plete de aur”; dar nu avea ochi albaştri. Pe ambele
patrafiruri, ca şi pe zidul de la Voroneţ, noi vedem cu ochi căprui,
moldoveneşte căprii „aux yeux bruns”, „schwarzgelbaugig” sau
„gelbbraunaugig”, deşi primii doi artişti aveau la dispoziţie aţă albastră, iar
cel de-al treilea vopsea albastră. Ochii albaştri ne întâmpină numai şi numai
în Evangheliarul de la Humor.
Dacă
portretistul ar fi lucrat după natură, dacă el măcar l-ar fi văzut vreodată pe
marele Ştefan, cu atât mai vârtos dacă ar fi zugrăvit din ordinul principelui,
e peste poate să-i fi schimbat tocmai culoarea ochilor. Ceva mai mult, e foarte
anevoie a se crede o asemenea schimbare chiar din partea unui contemporan, căci
l-ar fi râs moldovenii, dintre care mulţi îl vor fi privit pe Domnul lor în
faţă, unii vor fi tremurat înaintea căutăturii eroului. Toate acestea se
explică însă îndată ce vom admite o copie posterioară după un original mai
vechi, şi anume o copie nu după un portret mural, în care din cauza volumului
culoarea ochilor lesne se distinge, ci după un alt manuscris iluminat, unde în
miniatură se vor fi şters din ochi cele două punctuleţe ce trebuie să fi fost
brune.
Fiindcă
vorbim despre legătura Evangheliarului de la Humor, sunt dator a indica aici o
eroare care s-a furişat în toate dezbaterile Academiei Române. Luându-se după o
scăpare din vedere a venerabilului episcop Melechisedec, toţi au repetat că
manuscrisul a fost legat la 1477, numai în patru ani în urma scrierii codicelui
la 1473. A doua zi după şedinţa de la 24 ianuarie, examinând însumi acea
legătură împreună cu dd. Sturdza şi N. lonescu, m-am încredinţat că eruditul
prelat s-a înşelat cu vreo zece ani, căci data din inscripţie spune aşa: -TW
/5341E. HO. K., adică „În anul de
la zidirea lumii 6995 Noembre 20”, ceea ce face anul 1486, dar nicidecum 1477.
Evangheliarul dară s-a legat peste treisprezece ani şi mai bine după ce s-a
scris. Dacă portretul s-ar fi făcut sub Ştefan cel Mare, voi să zic între anii
1477-1486, înainte de legarea volumului, oare n-ar fi fost mai mult decât
de-ajuns un asemenea interval pentru a nu se lăsa neterminată tocmai imaginea
principelui?
Deci:
Portretul
lui Ştefan cel Mare din Evangheliarul de la Humor s-a lucrat de un alt artist
decât celelalte iluminaţii de acolo, fiind început şi neisprăvit pe o foaie
rămasă albă la finea volumului, deja după moartea principelui, prin urmare de
la 1504 încoace, de către vreun călugăr, împins acesta de propria sa bunăvoinţă
şi utilizând o miniatură mai veche.
Trimiteți un comentariu