Home » , , , , , , » Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare

Written By Dragos Gros on joi, 15 mai 2014 | 07:11




 Abia ieri am observat că în Evangheliarul de la Humor evangheliştii sunt zugrăviţi pe o pagină a pergamenei, al cărei dos este lăsat alb, nescris. Aceasta dovedeşte că evangheliştii sunt zugrăviţi din ordinul lui Ştefan. Nu este însă astfel cu portretul lui Ştefan. El este zugrăvit pe o foaie scrisă în dos. În alte Evanghelii manuscrise din sec. XVI şi XVII, vedem că la finele volumului se lăsă mai totdeauna câte o foaie albă pentru adnotaţii posterioare, cum este de exemplu în Evanghelia de la Sf. Nicolae din Iaşi. Nu suferă îndoială aşadar că portretul Domnesc din Evangheliarul de la Humor este posterior epocii lui Ştefan. Se vede că un călugăr a găsit aici o pagină albă şi a zugrăvit un Domn; susţin dară că locul unde este portretul acesta, în timpul lui Ştefan-vodă rămăsese o pagină albă. În orice caz, artistul care a lucrat din ordinul lui Ştefan i-ar fi pus portretul la început şi nu la fine.

În Occident există multe manuscrise cu figura donatorului, dar această figură vine totdeauna înainte. Unicul argument ce există pentru Ştefan, este concordanţa între cele trei portrete: de la Humor, din Iaşi şi de la Putna. Însă trebuie să mai declar că portretul mural de la Iaşi nu poate fi luat în consideraţie, fiindcă acolo portretul Eudochiei alături de Bogdan este un anacronism. Eudochia era sora şi fiica principilor de la Kiew din familia Olelcovici. În cronică se spune că Eudochia a murit în anul 1468, aşadar înainte de anul 1475, când a început a se clădi biserica de la Iaşi; prin urmare, icoana murală din biserica Sf. Nicolae nu poate fi autentică, ci trebuie lăsată afară din combinaţie, rămânând singur numai portretul de pe patrafirul de la Putna. Aşa voi însă să văd patrafirul acesta, dacă nu cumva figura este posterioară inscripţiei; acolo se află şi alte figuri de sfinţi şi uşor s-ar putea distinge. Cât de imperios a fost să examinăm Evangheliarul de la Humor după original, tot aşa de imperios ar fi să examinăm şi patrafirul după original.

D. Sturdza a fost de curând la Iaşi, a vizitat biserica Sf. Nicolae şi s-a convins că portretele murale de acolo sunt de o dată posterioară lui Ştefan cel Mare. Aceasta o probează forma literelor din inscripţii, deosebită de forma literelor din inscripţia de pe piatra de la uşa bisericii. Apoi, pe lângă portretele lui Bogdan, al lui Ştefan şi al Eudoxiei, mai sunt şi alte portrete, precum al Anastasiei, doamna lui Duca-vodă. E posibil, când se va ridica cafasul, se va descoperi şi portretul lui Duca sau al lui Dabija-vodă.

După al doilea cafas mai este şi portretul lui Antonie Rosetti cu doamna şi trei feciori. În altarul din dreapta este un mormânt pe care d. Sturdza îl crede a fi al lui Antonie Rosetti. Toate aceste portrete posterioare şi mai ales din inscripţia grecească de lângă portretul lui Ştefan-vodă, probează că avem a face cu portrete posterioare. D. Sturdza a constatat astfel de visu ceea ce eu susţinusem din capul locului despre lipsa de orice valore a portretului ștefanian de la Sf. Nicolae. Peste câteva zile, a confirmat-o şi mai limpede d. Alexandru Xenopol, atrăgându-mi atenţia printr-o epistolă, asupra a doua pasaje din Cronicele Moldovei (Letopis., ed. I, t. 2 p. 16 şi 20), de unde rezultă că toate picturile din acea biserică s-au executat foarte târziu, nu înainte de principii Antonie Rosetti şi Duca, adică pe la finea secolului XVII.

Aşadar, după atâta târguială, în loc de a se găsi vreo probă decisivă contra obiecţiilor mele, iată că din contră, dispare cu desăvârşire principalul punct de argumentaţie al acelora ce susţineau că imaginea din Evangheliarul de la Humor îl reprezintă pe marele Ştefan.

Ce le mai rămânea oare? Patrafirul de la Putna, atât şi nimic mai mult, despre care toţi vorbeau numai din auzite. Într-o asemenea stare de lucruri devenise imposibil, cel puţin într-un mod academic, de a rosti cineva o sentinţă definitivă. Tocmai atunci însă Comitetul de la Iaşi, instituit pentru ridicarea statuii lui Ştefan, îi zorea pe membrii Academiei de a se pronunţa într-un fel sau într-altul, de vreme ce chipul de bronz al eroului, în orice caz, nu putea să fie cu barbă şi fără barbă totodată. Ei bine, pe când după prima şedinţă la care eu nu asistasem, toţi cei prezenţi au fost „ne-barbiști”, după cum îi boteză un glumeţ de la „Românul”, astfel că se şi telegrafiase de urgenţă sculptorului de la Paris de a-şi întrerupe lucrarea, de astădată fără a se lua vreo decizie care să treacă în procesele verbale. Aproape toţi academiştii, dd. Sturdza, Alexandri etc., iar dintre corespondenţi d. Tocilescu, au autorizat Comitetul, printr-o scrisoare colectivă, de a lăsa statuia cu barbă. Această situaţie a durat până la şedinţa din 24 ianuarie. Atunci şi numai atunci, după un şir de laborioase cercetări provocate prin opoziţia mea, s-au produs la lumină, adunate în favoarea portretului fără barbă, mai multe probe aşa şi aşa, între care una bună.

Despre cele de la Iaşi, nu e trebuinţă nici măcar de a mai vorbi. E remarcabil numai portretul lui Ştefan de la mănăstirea Voroneţ din Bucovina, dar el nu prea seamănă cu cel din Evangheliarul de la Humor: nu numai că are barbă, deşi puţină, nu numai că ochii sunt căprui deschis, iar nu albaştri, ci încă ne mai prezintă un nas cam încovoiat, nu drept. Pe lângă aceasta, deşi d. Bucevschi a afirmat în cursul şedinţei că portretul de la Voroneţ e foarte vechi, totuşi o dovadă sigură nu există. În acelaşi chip, d-sa a afirmat numai, fără însă ca s-o probeze, cum că portretul ștefanian cel bărbos de la Bădeuţi „a fost zugrăvit de un biet zugrav, care şi azi trăieşte la Siret”.

D. Tocilescu supune Academiei patrafirul aflat în Muzeu şi adus aici acum cinci ani de la Dobrovăţ. De asemenea, depune la privirea Academiei şi un epitaf de la aceeaşi mănăstire. A dat de ele cu ocazia fotografierii unor odăjdii pentru d. Leconte, arhitectul restaurator al Curţii de Argeş. Pe patrafir este portretul cusut al lui Ştefan şi al Doamnei Maria. Acesta seamănă mult cu cel din Evangheliarul de la Humor. Este fără barbă, blond, cu faţa bucălată.

Patrafirul de la Dobrovăţ are o dublă importantă: prin necontestabila sa autenticitate, el serveşte a-l controla şi confirma pe acela de la Putna, prin care, la rândul său, se completeza până la un punct, deoarace lui îi lipseşte o indicaţie cronologică, pe când celălalt are o dată precisă: „anul 1500”. Aşadar, conchizând grosso modo, imaginea din Evangheliarul de la Humor ne dă pe Ştefan cel Mare; acuma însă cată să stabilească o rezervă capitală.
Toate observaţiile mele din primele şedinţe ale Academiei: despre diferenţa tehnică între culorile întrebuinţate la Evanghelişti şi între cele din portret; despre zugrăvirea lui din dosul unei pagini scrise, în loc de a i se consacra o folie întreagă; despre aşezarea lui cea insolită la coada cărţii, pe când trebuia să fi fost în cap, înainte de Evanghelia lui Matei; despre neisprăvirea lui faţă cu declaraţia lui Ştefan că dăruieşte „un evangheliar gata”; până şi acela despre lipsa expresiei de viclenie, care formează o trăsătură esenţială în caracterul marelui principe; toate rămân nezguduite prin descoperirea patrafirului de la Dobrovăţ. Din contră, acest patrafir, în concordanţă cu cel de la Putna cu portretul mural de la Voroneţ, mai întăreşte acele observaţii, iată cum: Ştefan cel Mare era blond, flavicomus, un adevărat „făt-logofăt cu plete de aur”; dar nu avea ochi albaştri. Pe ambele patrafiruri, ca şi pe zidul de la Voroneţ, noi vedem cu ochi căprui, moldoveneşte căprii „aux yeux bruns”, „schwarzgelbaugig” sau „gelbbraunaugig”, deşi primii doi artişti aveau la dispoziţie aţă albastră, iar cel de-al treilea vopsea albastră. Ochii albaştri ne întâmpină numai şi numai în Evangheliarul de la Humor.

Dacă portretistul ar fi lucrat după natură, dacă el măcar l-ar fi văzut vreodată pe marele Ştefan, cu atât mai vârtos dacă ar fi zugrăvit din ordinul principelui, e peste poate să-i fi schimbat tocmai culoarea ochilor. Ceva mai mult, e foarte anevoie a se crede o asemenea schimbare chiar din partea unui contemporan, căci l-ar fi râs moldovenii, dintre care mulţi îl vor fi privit pe Domnul lor în faţă, unii vor fi tremurat înaintea căutăturii eroului. Toate acestea se explică însă îndată ce vom admite o copie posterioară după un original mai vechi, şi anume o copie nu după un portret mural, în care din cauza volumului culoarea ochilor lesne se distinge, ci după un alt manuscris iluminat, unde în miniatură se vor fi şters din ochi cele două punctuleţe ce trebuie să fi fost brune.

Fiindcă vorbim despre legătura Evangheliarului de la Humor, sunt dator a indica aici o eroare care s-a furişat în toate dezbaterile Academiei Române. Luându-se după o scăpare din vedere a venerabilului episcop Melechisedec, toţi au repetat că manuscrisul a fost legat la 1477, numai în patru ani în urma scrierii codicelui la 1473. A doua zi după şedinţa de la 24 ianuarie, examinând însumi acea legătură împreună cu dd. Sturdza şi N. lonescu, m-am încredinţat că eruditul prelat s-a înşelat cu vreo zece ani, căci data din inscripţie spune aşa: -TW /5341E. HO. K., adică „În anul de la zidirea lumii 6995 Noembre 20”, ceea ce face anul 1486, dar nicidecum 1477. Evangheliarul dară s-a legat peste treisprezece ani şi mai bine după ce s-a scris. Dacă portretul s-ar fi făcut sub Ştefan cel Mare, voi să zic între anii 1477-1486, înainte de legarea volumului, oare n-ar fi fost mai mult decât de-ajuns un asemenea interval pentru a nu se lăsa neterminată tocmai imaginea principelui?
Deci:
Portretul lui Ştefan cel Mare din Evangheliarul de la Humor s-a lucrat de un alt artist decât celelalte iluminaţii de acolo, fiind început şi neisprăvit pe o foaie rămasă albă la finea volumului, deja după moartea principelui, prin urmare de la 1504 încoace, de către vreun călugăr, împins acesta de propria sa bunăvoinţă şi utilizând o miniatură mai veche.

B.P. Haşdeu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger