În basmele noastre, eroul Făt-Frumos sau
orice nume ar avea el are ca notă esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile
supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în lupta cu ei,
este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu
neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o
condiţie fără de care nu poate exista erou în basme.
Ideea reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fizice a naturii în fiecare
primăvară, a soarelui veșnic care iarna scapătă spre Sud, pierde puterea
căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e
totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea
omului într’o lume vecinică, reintră iarăşi într-un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară
de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea
oamenilor. Grecii şi romanii
credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre şi
trăiesc veșnic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau
suflete, ci „fantome” cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai
târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi romanii şi grecii într’-un Rai şi Iad, cu resplătiri şi
pedepse.
Iudeii n-au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n-au crezut în Învierea oamenilor.
N-au avut, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia iudeilor, omul când moare e de-a pururi
mort şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta iudeii au avut cea mai tristă
concepţie despre viaţă şi lume: un Iehova veșnic, răzbunator şi mânios mereu, iar
oamenii nişte jucării în mâna lui care trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor.
Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti
bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău - oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti
acelaşi în faţa veșniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi
drept în viaţă; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O
concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia
creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului: creştinul crede
că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume şi va purta consecinţele lor,
după cum, au fost bune ori rele.
Egiptenii credeau şi în nemurirea
sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de
morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru veșnicie.
Moise care a luat o mulţime de învăţături de la egipteni, n-a voit să ia şi
credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s-a potrivit în sistemul său
religios această credinţă şi i-a
cunoscut bine pe iudei. Egiptenii,
simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât
un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu,
dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă
foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tânără şi
mai frumoasă” şi zboară cu fiul
său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la egipteni şi a scris-o în istoria
lui. Iudeii au împrumutat legenda de la egipteni şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte veșnic.
Când au mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din Paradis au
mâncat şi ele şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n-a mâncat şi de-aceea trăieşte de-a pururi. După legenda iudaică,
deci, nemuritori în lume sunt numai doi: Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă
necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană tocmai partea cea mai
frumoasă: moartea şi apoi învierea.
Pasărea în legenda egipteană se numeşte
Fenix. Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea şi fiindcă în
greceşte foinix înseamnă şi pasărea aceasta şi
palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zăpăceală. Aşa, în psalmul 92, vers 13,
se zice: „Cel drept va întineri ca finicul”. Ca cine anume? ca pasărea Fenix,
care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare
lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără?
Pasărea Fenix a fost primită de creştini
că simbol al Mântuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca
să reînvie mai tânără, aşa Hristos s-a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate.
Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de
îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca reprezentări ale vieţii viitoare. În loc
de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această
pasăre se credea un lucru curios. Anume că mama îşi omoară puiul cu dezmierdările ei, apoi vine tata
puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele
inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa
vie a morţii.
În mitologia noastră, precum am spus, avem
ideea reînvierii fizice şi psihice
în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost”,
tocmai cum credeau egiptenii de
pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se
credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe
Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât într-atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt două concepte cu totul
felurite.
George Coșbuc
Trimiteți un comentariu