Reînvierea și pasărea Phoenix

 În basmele noastre, eroul Făt-Frumos sau orice nume ar avea el are ca notă esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în lupta cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o condiţie fără de care nu poate exista erou în basme.

 Ideea reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fizice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui veșnic care iarna scapătă spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într’o lume vecinică, reintră iarăşi într-un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi romanii credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre şi trăiesc veșnic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau suflete, ci „fantome” cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi romanii şi grecii într’-un Rai şi Iad, cu resplătiri şi pedepse.

 Iudeii n-au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n-au crezut în Învierea oamenilor. N-au avut, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia iudeilor, omul când moare e de-a pururi mort şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta iudeii au avut cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume: un Iehova veșnic, răzbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui care trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău - oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veșniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului: creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele.

 Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru veșnicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la egipteni, n-a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s-a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi i-a cunoscut bine pe iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tânără şi mai frumoasă” şi zboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la egipteni şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte veșnic.

 Când au mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din Paradis au mâncat şi ele şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n-a mâncat şi de-aceea trăieşte de-a pururi. După legenda iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai doi: Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană tocmai partea cea mai frumoasă: moartea şi apoi învierea.

 Pasărea în legenda egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea şi fiindcă în greceşte foinix înseamnă şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zăpăceală. Aşa, în psalmul 92, vers 13, se zice: „Cel drept va întineri ca finicul”. Ca cine anume? ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără?

 Pasărea Fenix a fost primită de creştini că simbol al Mântuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s-a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca reprezentări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume că mama îşi omoară puiul cu dezmierdările ei, apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie a morţii.

 În mitologia noastră, precum am spus, avem ideea reînvierii fizice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost”, tocmai cum credeau egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât într-atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt două concepte cu totul felurite.

George Coșbuc