Home » , , , , , , , , , » Iordanes

Iordanes

Written By Dragos Gros on miercuri, 30 aprilie 2014 | 08:01


 Getica

28. Despre acea parte a goţilor, care era cu Filimer, se spune că a trecut un râu şi s-a mutat în regiunea Oium, unde a pus stăpânire pe pământurile dorite. Şi fără să mai întârzie, se aproprie de neamul spalilor. Luându-se la luptă cu aceştia, [goţii] obţin izbânda, după care victorioşi se îndreaptă spre partea cea mai îndepărtată a Sciţiei, care se învecinează cu Marea Pontică.
31. Sciţia se întinde mult în lung şi în lat, este înconjurată de Ocean...de Pont şi de ultima parte a cursului Istrului, care este numit Dunăre, de la gurile sale şi până la izvor.
33. În această Sciţie, primul neam care este aşezat, pornind de la apus, este al gepizilor. Partea aceasta a Sciţiei este străbătută de fluvii mari şi celebre. Căci Tisa aleargă prin nordul şi vestul ei; înspre sud se află însăşi marea Dunăre, iar dinspre est o taie Flutausis care este repede şi vijelios şi se varsă cu furie în undele Dunării. 34. În mijlocul lor se află Dacia, apărată de Alpii abrupţi ca de o coroană. În partea lor stângă, spre nord, de la izvorul Vistulei se află aşezată pe un spaţiu imens numeroasa populaţie a veneţilor. Deşi astăzi numele lor variază după diferitele familii şi regiuni, ei poartă mai ales numele de sclavini şi anţi. 35. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviodunum şi lacul care este numit Mursianus şi până la Nistru, iar în nord până la Vistula: drept oraşe au păduri şi mlaştini. Anţii însă, care sunt cei mai viteji dintre ei, se întind de la Nistru la Nipru, acolo unde Marea Pontică face un cot. Aceste râuri se găsesc la o distanţă de mai multe zile de drum unul de altul.

37. Dincolo de aceştia, deasupra Mării Pontice, se întind lăcaşurile bulgarilor, care au devenit foarte cunoscuţi datorită consecinţelor nenorocite ale păcatelor noastre. Urmează de aici hunii. 38. Citim despre lăcaşul acestora că mai întâi a fost pe pământul Sciţiei lângă mlaştina Meotis, că apoi au locuit în Moesia, Tracia şi Dacia, iar la urmă din nou în Sciţia deasupra Mării Pontice.
39. Cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte l-au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu, în al treilea rând pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filozofie. 40. De aceea goţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: „Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor”. 41. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi) socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.

54.  Apoi muntele formând cu creasta sa marginea popoarelor scitice, înaintează până la Pontul Euxin prin colinele înşirate strâns, el atinge chiar apele Istrului, în locul în care acest râu, despicându-se, se desface şi Sciţia se numeşte şi Taurus.
58. Istoricul Dio,  care a dat operei sale titlul de „Getica”, despre care geţi am arătat mai sus că sunt goţi, după cum spune Paulus Orosius. 59. Regatul acestuia strămoşii l-au numit Moesia. Provincia aceasta se mărgineşte la răsărit cu gurile fluviului Dunărea; la sud cu Macedonia, la apus cu Istria, iar la nord cu Dunărea.

62. Regina Tomiris, luând de la inamic atâta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acum se cheamă Sciţia Minor, împrumutându-şi numele de la Sciţia Mare şi acolo pe ţărmul moesic al Pontului a zidit oraşul Tomis căruia i-a dat numele său. 63. Mai apoi Darius, regele perşilor, fiul lui Histaspe, a cerut-o în căsătorie pe fiica lui Antyrus, regele goţilor (Idanthyrsos regele sciţilor), rugându-l şi îngrozindu-l în acelaşi timp, dacă nu i-ar împlini voinţa. Goţii însă, dispreţuind legătura de rudenie cu el, au înşelat speranţele soliei. Fiind refuzat, Darius s-a aprins de mânie şi a pregătit împotriva lor o armată de şapte sute de mii de soldaţi, încercând să răzbune o ruşine personală cu preţul nenorocirii statului; după ce a aşezat vase aproape de la Chalcedon şi până la Bizanţ în chip de pod, el a intrat în Tracia şi Moesia; construind în acelaşi fel un pod peste Dunăre şi fiind atacat necontenit timp de două luni, a pierdut la Tape opt mii de soldaţi şi, temându-se că podul de peste Dunăre să nu fie ocupat de adversarii săi, a luat-o repede la fugă spre Tracia, fără a se mai opri în Moesia vreun moment, deoarece nu se credea aici în siguranţă. 64. După moartea sa, fiul acestuia, Xerxes, socotind că el va răzbuna insulta adusă tatălui său, a pornit război împotriva goţilor, cu şapte sute de mii de soldaţi şi cu trei sute de mii de trupe auxiliare, având şi o mie două sute de vase de război şi trei mii de vase de transport. El n-a izbutit în încercarea sa de a se lupta cu ei, fiind depăşit de curajul şi fermitatea goţilor s-a întors precum a venit, cu trupele sale, fără a da nici o luptă.
65. Chiar şi Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, a luat-o în căsătorie pe Medopa, fiica regelui Gudila (Meda şi Kothelos sunt geţi), legând prietenie cu goţii şi fiind întărit de o astfel de rudenie a consolidat regatul macedonean. În vremea aceea, după cum spune istoricul Dio, ducând Filip mare lipsă de bani, s-a gândit să jefuiască cu armata regulată cetatea Odessus din Moesia şi care pe atunci era supusă goţilor din cauza vecinătăţii în care se afla cu oraşul Tomis. De aici, preoţii goţilor, aceia care se numesc cei cucernici, deschizând în grabă porţile şi îmbrăcaţi în haine albe i-au ieşit înainte cu chitare şi au invocat prin cântece şi prin rugăciuni pe zeii lor strămoşeşti să le fie favorabili şi să-i alunge pe macedoneni. Aceştia, văzându-i pe cei care se apropiau de ei cu atâta încredere, rămaseră încremeniţi şi, dacă e permis să spun aşa, nişte oameni înarmaţi s-au îngrozit de unii neînarmaţi. Şi fără întârziere, desfăcând formaţia de luptă pe care o ocupaseră, nu numai că s-au abţinut să dărâme cetatea, dar au dat înapoi chiar şi pe acei pe care îi făcuseră prizonieri în împrejurime, după dreptul războiului şi încheindu-se pace, s-au reîntors la casele lor.
66. Aducându-vă aminte, după mult timp, de această fărădelege, Sitalces, strălucitul rege al goţilor, strângându-şi o sută cinci zeci de mii de soldaţi, a pornit război împotriva atenienilor şi anume contra lui Peridicas, regele macedonenilor, pe care Alexandru îl lăsase ca succesor cu depline drepturi asupra principatului atenienilor, atunci când a băut la Babilon veninul de moarte, prin uneltirile unui ofiţer de-al său. Dând o mare bătălie cu aceştia, goţii au ievit învingători şi astfel, pentru nedreptatea pe care o făcuseră aceia în Moesia demult, aceştia năvălind în Grecia au devastat întreaga Macedonie.
67. Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buerebista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia, goţii au început să pustiasca pământurile germanilor pe care acuma le stăpânesc francii.
68. Caesar însă, care cel dintâi dintre toţi a luat asupra sa conducerea statului roman, care a supus puterii sale toată lumea, care a subjugat toate ţările până într-atât, încât a ocupat în afară de cetatea noastră până şi insulele aşezate departe în sânul Oceanului şi care a făcut tributari romanilor chiar şi pe aceia care încă nu auziseră de numele de roman, totuşi pe goţi, deşi a încercat în repetate rânduri, n-a putut să-i supună. Gaius Tiberius era de acum al treilea împărat al romanilor; totuşi goţii au rămas independenţi şi în timpul domniei sale.

69. Ei socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor, Deceneu, judecând că este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etică, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi sub numele de belagines; i-a învăţat logică, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc. Şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.
70. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin timp liber, după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.
71. Comunicând acestea şi alte multe goţilor, cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât i-a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci i-a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume „pilleus”, ei făceau sacrificii; 72. Restul poporului a dat ordin să se numească „capillati”, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie. 73. Iar după moartea lui Deceneu, ei l-au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Aceasta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia. 74. Am în vedere Dacia cea veche pe care acum o ocupă popoarele gepizilor. Această ţară, aşezată în faţa Moesiei, dincolo de Dunăre, este înconjurată de o cunună de munţi, având numai două intrări, una pe la Boute şi alta pe la Tape. Aceasta Goţia pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia şi care acum se numeşte Gepidia, după cum am spus, se mărgineşte la răsărit cu roxolanii, la apus cu iazigii, la miazănoapte cu sarmaţii şi bastarnii şi la miazăzi cu fluviul Dunărea. Iazigii sunt despărţiţi de roxolani numai prin râul Aluta. 75. Şi fiindcă s-a făcut menţiunea Dunării, cred că nu e în afara subiectului să dau câteva indicaţii despre acest fluviu atât de însemnat. Căci el izvorăşte din câmpiile alamanilor şi primeşte de la izvorul său şi până la gura sa care se varsă în Pont, şaizeci de râuri din dreapta şi din stânga, pe o întindere de 1.200 mile, având forma unei spinări de peşte, în care se înfig fluviile ca nişte coaste şi în general este cel mai mare fluviu. El se numeşte Hister în limba bessilor şi are adâncimea apei, în albia unde este mai adâncă, numai de două sute de picioare. Dunărea întrece în mărime toate celelalte fluvii, în afară de Nil. Ajunge cât am spus despre Dunăre.

76. După un interval de timp îndelungat, sub domnia împăratului Domitian, goţii, de teama zgârceniei sale, desfăcură tratatul ce-l încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor, malurile Dunării care erau demult în stăpânirea Imperiului roman, distrugându-le armatele împreună cu comandanţii lor. În fruntea acestor provincii se găsea pe atunci ca guvemator, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi conducerea o avea Durpaneus. Dându-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi goţii, năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu. 77. Din cauza nenorocirii celor ai săi, Domitian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi încredinţând conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi câtorva bărbaţi aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod din corăbii legate între ele. 78. Atunci goţii, care n-au fost luaţi pe neaşteptate, au pus mâna pe arme şi chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani, omorând şi pe comandantul acestora Fuscus şi au jefuit bogăţiile din lagărul soldaţilor. Pentru dobândirea acestei victorii mari, ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni, ca şi cum ar fi învins datorită norocului lor.

82. Istoricul Ablavius relatează că acolo, pe ţărmul Pontului, unde, după cum am spus s-au aşezat goţii, o parte dintre ei, care ocupau regiunile răsăritene şi se aflau sub conducerea lui Ostrogotha, au fost numiţi ostrogoţi, adică „răsăriteni”, fie din cauza numelui conducătorului lor sau a locului, iar ceilalţi au fost numiţi vizigoţi, adică „din partea apuseană”.
89. Căci neamul acesta a strălucit într-un chip uimitor în regiunea în care trăia, adică pe malul scitic al Pontului. În timpul domniei împăratului Flip, goţii, suportând cu greu retragerea ajutoarelor lor băneşti, cum se obişnuieşte, din prieteni au devenit duşmani. Căci ei, deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau în fiecare an daruri de la acesta. 90. Ce să mai vorbim? Ostrogoţii trecând atunci cu oamenii săi peste Dunăre, au început să jefuiască Moesia şi Tracia. Filip a trimis contra sa pe senatorul Decius. Acesta, venind în fruntea trupelor sale şi neobţinând nici un succes contra goţilor, şi-a concediat soldaţii, trimiţându-i pe la vetrele lor ca simpli particulari, ca şi cum goţii ar fi trecut Dunărea din neglijenţa lor şi vărsându-şi răzbunarea astfel asupra oamenilor săi, se întoarse la Filip. Soldaţii însă, văzându-se concediaţi după atâtea chinuri, alergară de supărare în ajutorul lui Ostrogotha, regele goţilor. 91. Acesta primindu-i s-a înflăcărat de vorbele lor şi a alcătuit deîndată o armată de treizeci de mii de oameni dintr-ai săi în vederea războiului; au fost incluşi şi taifali şi unii dintre asdingi, dar şi trei mii de carpi, un neam de oameni totdeauna gata de război şi care adesea au fost duşmănoşi romanilor; totuşi pe aceştia din urmă, pe vremea împăraţilor Diocletian şi Maximianus, cezarul Galerius Maximus i-a învins şi i-a supus statului roman. Adăugând deci Ostrogotha acestora pe goţii săi şi pe peucinii din insula Peuce, care se găseşte la gurile Dunării, la vărsarea în Pont, a pus în fruntea lor pe Argait şi pe Gunteric, cei mai vestiţi comandanţi din neamul lor. 92. Aceştia, trecând pe dată Dunărea şi devastând Moesia pentru a doua oară, au atacat Marcianopolis, faimoasa metropolă a acestei regiuni şi după un lung asediu au părăsit-o, primind bani de la cei ce se aflau în cetate.
94. De aici geţii, după cum spuneam, după un lung asediu, s-au întors acasă îmbogăţiţi de pe urma banilor primiţi. Văzându-i pe aceştia deodată şi pretutindeni învingători şi bogaţi din cauza prăzilor, neamul gepizilor, împins de invidie, îndreaptă armele împotriva unor rude.

97. După cum spuneam deci, Fastida, regele gepizilor, îmboldind poporul său liniștit cu armele, a mărit hotarele patriei sale. Căci a distrus aproape cu totul pe burgunzi şi a supus alte câteva popoare. Şi provocând prosteşte şi pe goţi, a călcat el mai întâi printr-un atac nedrept legăturile de rudenie şi, împins de o trufie nemărginită, în timp ce adăuga noi ţinuturi pentru poporul său, rărea numărul locuitorilor patriei sale. 98. Trimiţând deci soli la Ostrogotha, sub conducerea căruia se găseau încă şi ostrogoţii şi vizigoţii, adică ambele ramuri ale aceluiaşi neam, deoarece el se găsea închis de munţi înalţi şi strâmtorat de păduri, i-a cerut una din două: sau să se pregătească de război sau să-i pună la dispoziţie o parte din ţara sa.
99. Atunci Ostrogotha, regele goţilor, care era un bărbat cu sufletul integru, răspunse delegaţilor că el se îngrozeşte de un astfel de război, că va fi greu şi cu totul criminal să se încaiere cu armele ca nişte rude, dar că nu-i cedează teritorii. Ce să mai spun? Gepizii se reped la luptă; împotriva lor, ca să nu fie mai prejos, pornește Ostrogotha cu armata la luptă, se întâlnesc lângă oraşul Galtis, pe lângă care curge râul Auha. Aici s-a dat lupta din ambele părţi cu mult curaj, deoarece ambii aveau aceleaşi arme şi fel de a se lupta, dar pe goţi i-a ajutat o cauză mai dreaptă şi vioiciunea minţii.
100. În cele din urmă, partea gepizilor a început să se retragă, iar noaptea a oprit lupta. Atunci Fastida, regele gepizilor, părăsind locul de dezastru al oamenilor săi, a fugit în patria sa pe atât de umilit de ocara cea ruşinoasă pe cât fusese de umflat de îngâmfare. Goţii s-au reîntors victorioși şi mulţumiţi de plecarea gepizilor şi au trăit fericiţi în pace în patria lor cât timp a trăit şi Ostrogotha, călăuza lor. 101. După moartea acestuia, Cniva, împărţindu-şi, armata în două, pe unii i-a îndemnat să devasteze Moesia, ştiind că din cauza nepăsării împăraţilor ţara este lipsită de apărători, iar el cu şaptezeci de mii de soldaţi s-a urcat spre Euscia, adică spre Novae. De aici, fiind respins de generalul Gallus, s-a dus la Nicopol, o cetate foarte vestită, aşezată lângă fluviul Iatrus; aceasta cetate a zidit-o Traian după înfrângerea sarmaţilor şi a numit-o cetatea Victoriei. Sosind aici împăratul Decius, Cniva s-a retras în părţile Hemului, care nu e departe de aici, de unde făcând pregătiri, s-a grăbit să meargă la Philippopolis. 102. Împăratul Decius, aflând despre retragerea lui şi dorind cu orice preţ să vină în ajutorul cetăţii, a trecut lanţul muntelui Haemus şi a ajuns la Beroe. Şi în vreme ce îşi odihnea caii şi armata obosită, Cniva cu goţii săi năvăli ca fulgerul peste ei nimicind armata romană, l-a alungat pe împărat cu puţinii oameni care putuseră să fugă din nou la Euscia, dincolo de munţi, în Moesia, unde pe atunci Gallus, comandantul limesului, se afla aşezat cu cea mai mare parte dintre soldaţi. Şi după ce s-au unit armatele, cea de aici cu cea de la Oescus, împăratul s-a pregătit pentru lupta viitoare.
103. Cniva însă, după un asediu mai îndelungat al Philipopolului, a pătruns înăuntru şi, după ce a pus mâna pe prada s-a unit cu generalul Priscus care fusese în cetate, că cum ar fi avut de gând să lupte împotriva lui Decius. Şi după ce a început bătălia, îl străpung îndată de moarte pe fiul lui Decius, care fusese rănit de o săgeată. Tatăl, observând aceasta, se zice că pentru întărirea sufletului soldaţilor a spus: „Nimeni să nu se întristeze: pierderea unui soldat nu este o micşorare a forţelor statului”. Totuşi neputând rezista durerii părinteşti, năvăli asupra duşmanului, căutând să moară sau să-şi răzbune fiul şi ajungând la Abrittus, o cetate din Moesia, a fost înconjurat de duşmani şi omorât şi el, punând capăt şi vieţii şi domniei sale. Acest loc se numeşte şi astăzi „Altarul lui Decius”, fiindcă înainte de bătălie el făcuse acolo jertfe minunate idolilor.
105. Tot atunci şi un oarecare Aemilianus, văzând că de pe urma nepăsării împăraţilor goţii jefuiesc mereu Moesia, luându-şi singuri permisiunea aceasta şi văzând că nu pot fi împiedicaţi de cineva fără mari sacrificii, s-a gândit de asemenea să-şi încerce norocul şi a pus mâna pe putere în Moesia. Apoi a folosit forţa armelor pentru cucerirea oraşelor şi jefuirea populaţiei. În curs de câteva luni, în timp ce mulţimea se ridica tot mai mult contra lui, pierderile şi pagubele priciunite statului n-au fost neînsemnate. Pierzând şi viaţa şi puterea imperială după care ofta, el a murit chiar la începutul criminalei sale încercări. 106. Aceştia însă îndată ce au obţinut domnia, au încheiat un tratat cu neamul goţilor.

110. De acolo ei s-au întors acasă, iar apoi au fost chemaţi de împăratul Maximianus şi trimişi în ajutorul romanilor împotriva părţilor. Cu acest prilej ei au furnizat trupe auxiliare care s-au luptat cu multă credinţă. 111. Căci fără ei, cu greu s-ar fi putut lupta odinioară armata romană cu indiferent care neam. 112. Numărul şi armata lor sunt pomenite în statul nostru până în ziua de astăzi. 113. Dorind ca începuturile domniei sale să le inaugureze prin supunerea vandalilor, el a pornit împotriva lui Visimar, regele acestora, care era din tribul asdingilor, cel mai de seamă dintre toate triburile şi foarte războinic. După referinţele istoricului Dexip, ei au ajuns de la Ocean până în regiunile noastre, abia în decurs de un an, din pricina mărimii teritoriilor pe care a trebuit să le străbată. Ei ocupau atunci locurile unde astăzi locuiesc gepizii, lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia (Muresul şi cele trei Crisuri), care întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite. 114. Pe atunci la răsărit de ei se aflau goţii, la apus marcomanii, la miazănoapte hermundurii, la miazăzi Istrul, care este numit şi Dunărea. Pe când se aflau vandalii aici, li s-a declarat război de către Geberich regele goţilor, la ţărmul susamintitului râu Marisia, unde nu s-a luptat mult timp pe picior de egalitate, ci imediat e culcat la pământ însuşi Visimar, regele vandalilor, cu o mare parte din neamul său. 115. Iar Geberich, strălucitul conducător al goţilor, după ce a biruit şi jefuit pe vandali s-a întors la locurile sale, de unde plecase. Atunci prea puţini vandali care scăpaseră, după ce au strâns ceata celor care nu se puteau lupta, părăsind patria lor nenorocită, au cerut de la împăratul Constantin să le dea Pannonia şi au rămas aici cu aproximaţie timp de şaizeci de ani în locuri arendate lor şi s-au supus decretelor imperiale ca nişte locuitori din provincii.
119. Dupe înfrângerea herulilor, Hermanaric a pornit cu armată împotriva veneţilor care, deşi erau de dispreţuit că forţă militară, totuşi erau puternici prin numărul lor mare; la început ei au încercat să se împotrivească şi, cum am arătat la începutul expunerii noastre, când am înşirat toate neamurile, se trag dintr-o singură tulpină, iar acum apar sub trei nume şi anume: veneţi, anţi şi sclavini. Deşi acum, datorită păcatelor noastre, se poartă pretutindeni ca nişte fiare sălbatice, totuşi atunci cu toţii erau supuşi puterii lui Hermanaric.
121. Nu după mult timp, cum relatează Orosius, neamul hunilor cel mai crud dintre toţi, datorită sălbăticiei sale, a fost cuprins de furie împotriva goţilor. Filimer, regele goţilor şi fiul marelui Gadaric, care, după plecarea din insula Scandia, era al cincilea rege al goţilor, intrase cu neamul său pe pământurile Sciţiei.

130. Între timp, Hermanaric, care era foarte bătrân, ajungând la vârsta respectabilă de 110 ani, n-a putut suporta nici suferinţele pricinuite de rang, nici atacurile hunilor şi a murit. Moartea sa le-a dat hunilor posibilitatea să obţină supremaţia asupra acelor goţi care, după cum am spus, locuiesc în partea de răsărit şi se numesc ostrogoţi. 131. Vizigoţii, adică ceilalţi tovarăşi ai lor, care locuiau în partea de apus, la fel de îngroziţi ca şi fraţii lor, nu ştiau din cauza hunilor ce hotărâre să ia cu privire la ei. Chibzuind mult timp ei trimiseră în sfârşit, după o hotărâre comună, delegaţi în imperiu, la împăratul Valens, fratele împăratului Valentinianus. Ei cereau să li se acorde ca loc de agricultură, o parte din Tracia sau din Moesia, ca să poată trăi sub legile şi autoritatea sa. Ca să fie mai demni de încredere, ei permit să devină creştini în caz că li se vor de a propovăduitori în limba lor. 132. Aflând Valens acest lucru şi socotind că aduce glorie, a aprobat imediat ceea ce a vrut chiar el să le propună şi i-a aşezat pe goţi în regiunile Moesiei ca un fel de zid al imperiului sau contra celorlalte neamuri barbare. Şi deoarece împăratul Valens închisese toate bisericele noastre, prins fiind de perfidia arianilor, a trimis la predicatori din secta sa, care răspândiră acolo, la nişte oameni simpli şi ignoranţi, otrava ereziei lor. Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă ariani decât creştini. 133. Mai departe, împinşi de zel, predicară evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, care erau înrudiţi cu cei dintâi, cultul acestei erezii şi invitară toate neamurile de limba lor să ia parte la cultul acestei secte. Ei înşişi, după cum am spus, trecând Dunărea, s-au stabilit, cu permisiunea împăratului, în Dacia Ripensis, în Moesia şi în Tracia.

137. Ziua aceea a înlăturat foamea goţilor şi siguranţa romanilor. Goţii au început să se poarte, nu ca nişte nou sosiţi şi străini, ci să comande ca cetăţeni şi stăpâni unor simpli posesori şi să ţină sub autoritatea lor cu depline drepturi toate regiunile de nord până la Dunăre.
145. După moartea lui Athanaric, toată armata sa a rămas în serviciul împăratului Theodosius şi s-a supus Imperiului roman, formând parcă un singur tot cu armata romană. Astfel au fost reconstituite acele unităţi de federaţi, înfiinţate odinioară de Constantin, iar goţii au fost numiţi federaţi.
176. Pe atunci comandantul armatei era patricianul Aetius, care se trăgea din neamul foarte viteaz al moesilor, fiind originar din oraşul Durostor şi având ca părinte pe Gaudentius.

178. La această pace, Attila, stăpânul tuturor hunilor şi singurul stăpânitor în lume al aproape tuturor neamurilor din întreaga Sciţie, a fost admirat şi s-a bucurat de o faimă strălucită la toate neamurile. Istoricul Priscus, fiind trimis de Theodosius cel Tânăr într-o ambasadă la el, ne relatează, între altele, următoarele: „Trecând peste nişte fluvii foarte mari şi anume Tisia, Tibisia şi Drica, am ajuns în locul în care odinioară Vidigoia, cel mai viteaz dintre goţi, a căzut printr-o mişelie a sarmaţilor; de aici am ajuns nu departe de satul în care stătea regele Attila, zic sat, dar era de mărimea unui oraş foarte mare. Într-însul am găsit un palat de lemn făcut din scânduri lucioase, a căror legătura era aşa de închegată într-un tot, încât cu greu se putea observa locul de unire al scândurilor şi numai dacă priveai cu atenţie.
179. Puteai să vezi săli întinse pentru oaspete şi portice de o construcţie foarte frumoasă. Toată curtea era înconjurată de o împrejmuire uriaşă, încât însăşi mărimea ei arăta că este vorba de un portal regal. Aceasta era reşedinţa regelui Attila care stăpânea toate meleagurile barbarilor; el prefera locurile acestea tuturor cetăţilor cucerite de dânsul”.
226. Plecând prin urmare Attila din Dacia şi Pannonia, provincii în care atunci locuiau huni cu diferitele neamuri supuse lor, şi-a pornit armata împotriva alanilor.
247. Asemănându-se în privinţa vitejiei cu bunicul său Vultulfus, dar fiind mai puţin norocos decât Hermanaric, el suporta cu greu să fie supus hunilor. De aceea, eliberându-se puţin de aceştia şi vrând să-şi arate vitejia, a pornit cu armata în teritoriul anţilor. Când i-a atacat, a fost învins în prima luptă, dar apoi s-a luptat vitejeşte şi l-a răstignit pe regele acelora, Boz, împreună cu fiii şi cu şaptezeci de fruntaşi. A făcut aceasta ca să-i sperie şi ca trupurile celor răstigniţi să mărească frica celor învinşi şi supuşi.
260. Când Ardaric, regele gepizilor, a aflat aceasta, supărat de faptul că atât de multe neamuri sunt tratate ca nişte sclavi fără valoare, s-a răsculat cel dintâi împotriva fiilor lui Attila. Având succes, a şters ruşinea şi pata ruşinoasă a sclaviei, care îi fusese impusă şi a eliberat prin acţiunea sa de câştigare a independenţei nu numai neamul său, dar şi pe celelalte, care erau la fel de asuprite; toată lumea se alătură cu dragă inima unei acţiuni întreprinse în folosul tuturor. Astfel toţi se înarmează ca să se ucidă unii pe alţii, iar lupta are loc lângă râul Nedao din Pannonia. 262. După multe şi grele ciocniri în mod cu totul neaşteptat izbânda s-a arătat prielnică gepizilor. Cad aproape 30.000 de ostaşi huni şi de la alte neamuri care îi ajutau pe huni au pierit de sabia lui Ardaric şi a celorlalţi conspiratori. În lupta aceasta a fost omorât fiul mai mare al lui Attila, pe nume Ellac.

263. După moartea sa, ceilalţi fraţi au fost fugăriţi până pe ţărmul Mării Pontice, unde, după cum am scris, au stat înainte goţii. Şi astfel s-au retras hunii, în faţa cărora toată lumea părea că se retrage. Această acţiune a lui Ardaric, regele gepizilor, a adus fericirea diferitelor neamuri care, împotriva voinţei lor, erau sclavii puterii hunilor şi a făcut ca sufletele lor întristate de multă vreme să se bucure de libertatea mult dorită. După ce au trimis mai întâi pe solii lor, mulţi au venit în Imperiul roman unde au fost primiţi cu multă bucurie de împăratul de atunci, Marcianus şi au căpătat anumite pământuri pe care să se aşeze. 264. Iar gepizii, însuşindu-şi cu forţa regiunile hunilor şi punând stăpânire în calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei ca nişte oameni destoinici, n-au cerut altceva de la Imperiul roman decât pace şi daruri anuale. Printr-un tratat de prietenie, împăratul a consimţit atunci bucuros la aceasta şi până astăzi poporul acesta primeşte darul obişnuit de la împăratul roman. Iar goţii, văzând că gepizii păstrează pentru ei regiunile hunilor şi că poporul hunilor ocupă locurile lor de odinioară, au preferat să ceară pământuri de la Imperiul roman decât să năvălească cu primejdie în altele străine. Şi au primit Pannonia care se întinde într-o câmpie lungă şi e mărginită la răsărit de Moesia Superioară, la miazăzi de Dalmaţia, la apus de Noricum, iar la miazănoapte de Dunăre. Ţara este împodobită cu multe cetăţi, dintre care prima este Sirmium, iar ultima Vindobona. 265. Scarii însă, sadagarii şi unii dintre alani împreună cu conducătorul lor, pe nume Candac, au primit Scythia Minor şi Moesia Inferior. 266. Paria, părintele tatălui meu Alanoviiamuthis, adică bunicul meu, a fost notarul acelui Candac câtă vreme a trăit acesta şi de asemenea notar al fiului surorii lui Candac, generalul roman Gunthic, care se mai chema şi Baza; şi eu am fost notar. Şi Hemac, fiul mai tânăr al lui Attila împreună cu oamenii săi şi-au ales loc de aşezare în părţile cele mai îndepărtate ale Scythiei Minor. Fraţii săi, Emnetzur şi Ultzindur au pus stăpânire pe oraşele Utus, Oescus şi Almus din Dacia Ripensis. Răspândindu-se năvalnic în toate părţile, mulţi dintre huni s-au predat şi au devenit supuşi romani. Din rândul lor fac parte cei care sunt numiţi acum „sacromontizi” şi „fosatizi”. 267. Au existat şi alţi goţi, numiţi „cei mici”. Ei sunt în număr mare şi au avut ca episcop pe Ulfilas, despre care se spune că le-a creat un alfabet. Şi astfel se mai află ei în Moesia şi locuiesc în regiunea Nicopolis, la picioarele Hemimontului; ei sunt mulţi, dar săraci şi paşnici.

Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger