Hunii

 Sămânţa întregului dezastru şi a diferitelor nenorociri pe care furia războiului le-a provocat învălmăşind totul într-un incendiu nemaipomenit, am aflat că ar avea următoarea cauză: poporul hunilor, puţin cunoscut în vechile monumente istorice, locuia dincolo de bălţile Maeotice, lângă Oceanul îngheţat, şi în sălbăticie întrecea orice măsură. Căci băieţilor chiar de la naştere li se tăia adânc cu fierul obrazul pentru ca distrugându-le din vreme rădăcina părului, să li se facă cicatrici şi să ajungă imberbi până la bătrâneţe, având o înfăţişare scârboasă, întocmai ca eunucii. Toţi au trupurile ca trunchiul, cu membre vânjoase, grozav de diformi şi strâmbi, că-ţi vine să crezi că sunt nişte animale cu două picioare şi nişte chipuri de oameni, cum se cioplesc la capătul podurilor. Şi în figură de om, deşi hidoşi, poartă o viaţă de sălbatic. Ei nu simt nevoia de mâncări gatite la foc, ci se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne jumătate crudă de animale de tot felul şi pe care, pe spatele cailor, o încălzesc puţin între picioarele lor. Ei nu se adăpostesc în case şi fug de întrebuinţarea zilnică a acestora, ca de nişte morminte. Şi la ei, nu se poate găsi nici o colibă acoperită chiar măcar numai cu trestie ci, în raticirile lor, cutreierând munţii şi pădurile sunt obişnuiţi din copilărie să rabde de frig, de foame şi de sete. Când sunt în străini, nu intra în casă decât atunci când i-ar sili o mare nevoie, căci ei nu se socotesc siguri niciodată în case.

Ca haine, ei se îmbracă cu pânză de in sau cu blăni de şobolani sălbatici, cusute la un loc; şi nu au o altă haina pentru întrebuinţarea de acasă şi întrebuinţarea din public şi, vârându-şi odată capul în tunica lor de o culoare ordinară, nu o mai lasă şi nu o mai schimbă, decât după ce se va fi rupt în petice prin întrebuinţarea zilnică. Ei îşi acoperă capul cu o şapcă îndoită şi-şi înfăşoară cu piele de capră pulpele lor cele păroase şi încălţămintea lor, nefiind potrivită pentru mers, îi împiedică să meargă cu pasul liber. Din această cauză ei sunt puţin potriviţi pentru a merge la lupte pe jos, ci aproape legaţi pe caii lor care, deşi sunt urâţi, sunt puternici. Stau pe ei uneori ca femeile şi fac toate îndeletnicirile lor obişnuite.

Oricine din acest popor, călare ziua şi noaptea, cumpăra şi vinde, mănâncă şi bea şi, înclinat pe gâtul cel slab al animalului lor, dorm adânc şi visează, în bună voie, tot felul de vise. Şi, în deliberările lor asupra lucrurilor serioase, în această ţinută se consfătuiesc cu toţii. Ei nu sunt ţinuţi de nici o autoritate regală severă, ci mulţumiţi de conducerea şefilor gloatelor lor gălăgioase, dau năvală la luptă în orice împrejurare. Luptă când sunt atacaţi şi merg la bătălie în formă de cete, scoţând din gura lor un zgomot asurzitor. Şi, pe cât sunt ei la iuţeală de uşori şi de repezi, pe atâta apoi iarăşi intenţionat, merg răsfiraţi încât, din cauza iuţelii lor, nu se văd când luptă, afară de linia de bătaie, alergând la un măcel grozav, neatacând fortificaţii şi nejefuind tabăra întărită. De aceea, ai putea uşor să spui că ei sunt cei mai buni dintre toţi luptătorii pentru că, de departe, ei luptă cu suliţe pe care le aruncă, având în vârf oase ascuţite, legate cu o artă minunată şi distinctă, iar de aproape cu fierul lovesc fără deosebire şi, în vreme ce duşmanul observă mişcarea armei, o strânge într-o curea şi, celor ce călăresc sau merg pe jos, le iau puterea oricărei mişcări.

Nimeni la ei nici nu ară, nici nu atinge plugul vreodată; toţi umblă de colo până colo, fără de locuri stabile, fără cămin, fără de lege şi sunt lipsiţi de orice fel de stabilitate, îţi dau impresia că totdeauna fug împreună cu carele lor în care locuiesc. În aceste care, femeile ţes hainele lor cele urâte, aici se împerechează cu bărbaţii şi aici nasc şi îşi cresc copiii până se fac mari. Şi nimeni la ei fiind întrebat, nu poate să-ţi răspundă unde s-a născut, fiind într-un loc conceput, aiurea născut şi în altă parte crescut. În timp de armistiţiu sunt necredincioşi şi nesiguri, la orice suflare de vânt sunt îndată gata să se mişte, făcând toate într-o furie şi într-o pornire. Şi întocmai ca animalele negrăitoare, aproape cu totul nu ştiu ce este onest şi ce este neonest, vorbesc enigmatic şi obscur, nu sunt legaţi de respectul nici unei religii, nici unei superstiţii, ard numai de o neţărmurită lăcomie după aur. Sunt aşa de schimbăcioşi şi uşori la mânie că uneori în aceeaşi zi, fără nici un motiv, desfac o prietenie şi de asemenea o reînnoiesc fără să fi intervenit cineva.

Acest neam de oameni totdeauna gata şi fără nici un frâu, arzând de o nemăsurată dorinţă de a prăda pe alţii, pornind să-i jefuiască pe vecini şi să-i omoare, au ajuns până la alani, massagetii de odinioară.

Ammianus Marcellinus (332-395)