Postări
Întâiul imperiu bulgar fusese stins la 1018
prin puternicul braţ al lui Vasile Bulgaroctonul. Bulgarii rămaseră în
stăpânire bizantină 167 de ani, până când în 1185 sună iarăşi pentru ei ceasul
eliberării de sub jugul străin. Trezirea lor la viaţa neatârnată le veni însă
dintr-o parte la care ei poate nu se aşteptau: de la păstorii români din munţii
Balcani. Răscoala acestora fu provocată prin următoarea împrejurare: împăratul
Isac al II-lea Anghelul îşi pusese în gând să sărbătorească căsătoria lui cu
fiica lui Bela al III-lea, regele Ungariei, într-un chip cu totul neobişnuit.
Pentru a aduna banii trebuincioşi, el scrise o dare obştească, în natură,
asupra întregii sale împărăţii, dare ce trebuia să fie luată cu deosebire de pe
animale, vite, oi şi râmători, şi care lovea mai ales în păstorii români din
muntele Hemus, a căror avere de căpetenie erau tocmai cirezile de vite şi
turmele de oi.
Românii trimit doi fraţi, Petru şi Asan la împăratul
care se afla în lagărul de la Kypsella. Deputaţii păstorilor, oameni simpli şi
neciopliţi, susţinând tânguirile lor cam cu iuţeală şi amărăciune,
Asan cel mai înfocat din ei, fu lovit peste obraz, din ordinul
sebastocratorului Ioan. Respinşi în cererile şi atinşi în onoarea lor, ei se
întorc înapoi, cu inima fierbând de ură şi răzbunare şi se hotărăsc a răscula
poporul lor contra asupritoarei domnii a grecilor din Constantinopole. Scump
trebuia să plătească decăzuta împărăţie de Răsărit palma aplicată pe obrazul
unui popor tânăr şi viteaz care, după cum spune Veniamin din Tudela, nu fusese
stăpânit încă de nici un rege.
Propunerea făcută poporului de cei doi trimişi
ai săi, de a se răscula, întâlni deocamdată o primire îndoielnică. Lupta cu o
împărăţie mare, a cărei putreziciune erau departe de a o cunoaşte, speria chiar
şi pe cei mai inimoşi. Petru şi Asan recurseră la un meşteşug pentru a hotărî
masele şi ridicară o biserică în Hemus, în care adunară mai mulţi oameni pe
care poporul îi credea posedaţi de spirite necurate şi aceştia fură învăţaţi,
ca după accesele cele îngrozitoare la care erau expuşi, să spună că Sfântul
Dimitrie, făcătorul de minuni din TesaIonic, s-ar fi strămutat aici la ei, spre
a-i scăpa din jugul în care se aflau. Astfel ajunseră fraţii Petru şi Asan a
convinge pe poporul lor, că numai să îndrăznească şi îndrăzneala lor va fi
încununată de o deplină izbândă.
Revoluţia proclamându-se, Asan, fratele mai
mare îşi pune o coaronă pe cap şi coturni de purpură în picioare, apărând el însuşi ca împărat
înaintea compatrioţilor săi înminunaţi. După mai multe lupte din care românii ieşiră învingători, ducând cu
sine în munţii lor nenumărată pradă, izbuteşte împăratul să-i înfrângă o dată pe valahi, folosindu-se de
întinderea năprasnică a unei groase ceţe şi luându-i la goană, îi scoate din
Hemus şi-i alungă până la Dunăre, unde Petru şi Asan caută o scăpare pe malul
stâng al fluviului, la poporul cumanilor care locuia pe atunci în Muntenia.
De-abia ajunsese împăratul în capitală, când
Petru şi Asan trecând înapoi Dunărea, ajutaţi de un puternic corp de cumani
deschid iarăşi lupta contra Imperiului Bizantin, hotărâţi de astă dată a
reînfiinţa lmperiul Misienilor şi al Bulgarilor după cum fusese mai înainte.
Generalul bizantin Cantacuzino, însărcinat de Împărat cu conducerea operaţiilor,
este surprins într-o noapte de valahi şi cumplit bătut, pierzându-şi până şi
hainele lui cele cusute cu aur, pe care le îmbrăcară cu mare mulţumire
conducătorii răsculaţilor, Petru şi Asan. Împăratul îl schimbă pe Cantacuzino,
punându-l pe Vrana în locu-i, care însă întoarce armele contra stăpânului său,
încât această revoluţie din Imperiul Bizantin dă timp valahilor de
a-şi aduna şi întări încă mai mult puterile, spre împotrivire.
Românii, încurajaţi prin izbânzile lor de până
acum, încep a se coborî din munţi şi a ataca oraşele greceşti aşezate la
poalele lor, ferindu-se întotdeauna de la a primi vreo luptă hotărâtoare în
câmpie, cu trupele imperiale. După mai multe încercări fără rezultat decisiv în
anii 1187-1190, Isac Anghelul întreprinde o expediţie în acest din urmă an,
chiar în centrul regiunii valahilor, în cetatea muntelui Hemus. Asănestii, din
momentul în care se răsculaseră, luaseră o măsură foarte înţeleaptă, aceea de a
întări cetăţile şi castelele ce se aflau în muntele Hemus, încă de pe timpul
lui Iustinian care le ridicase aici contra năvălirilor barbare. Valahii se
închiseră în ele la venirea împăratului sau se ascunseră în văgăunile cele mai
neumblate ale munţilor şi aşteptau momentul favorabil pentru a cădea asupra
armatei împărăteşti. Anghelul, văzând că nu le poate face nimic, se hotărăşte
să iasă din adâncul munţilor, unde nu se simţea în siguranţă şi voind să
scurteze drumul, apucă printr-o trecătoare îngustă spre oraşul Berrhoe. Aici îl aşteptau
valahii. Cum intră armata imperială în strâmtoarea cea primejdioasă, o ploaie
de bolovani şi de stânci rostogolite curge peste dânsa din vârful munţilor şi
oştirea cade sfărâmată şi ucisă, fără a avea măcar putinţă de a se apăra.
Împăratul scapa numai după cele mai mari pericole şi ajunge la Berrhoe, lăsând
în mâna „barbarilor” toate bagajele armatei şi însuşi coiful sau imperial pe
care-l pierduse în fugă.
Din acel moment, împăratul se leapădă de ideea
de a mai aduce iarăşi la ascultare pe valahi, şi ia faţă de dânşii numai
măsuri de apărare. Acestea erau de nevoie, căci valahii, încurajaţi prin
respingerea armatei bizantine, atacă şi ocupă mai multe cetăţi
greceşti, precum Anhialos, Varna, Triadizza şi le pradă pe altele precum
Filipopole şi Adrianopole. Ei devin tot mai îndrăzneţi, încearcă lupte făţişe
cu bizantinii, îl bat pe generalul Guido şi îl ucid pe Batatze într-o luptă la
Adrianopole. O nouă revoluţie din Constantinopole, prin care Isac Anghelul este
detronat de fratele său Alexios, întăreşte şi mai mult poziţia răsculaţilor
(1193).
Izbânzile valahilor păreau că vor suferi o
întrerupere prin moartea capului lor celui mai energic şi inteligent, Asan.
Anume o rudenie a lui, Ivancu, care trăia în nelegiuire cu cumnata lui Asan,
fiind mustrat şi ameninţat cu moartea de acesta, apucă el înaintea
pericolului, punând capăt zilelor lui Asan. Acest omor însă pare a fi avut un
motiv politic, ascuns prin acel expus, căci Ivancu după moartea lui Asan, vrea
cu partida lui să răpească la el puterea. Se pare că Ivancu fusese împins la
acest omor prin înteţirile sebastocratorului Isac, rudenia împăratului Alexios,
care fusese prins de valahi într-o luptă anterioară. Sebastrocatorul i-o
făgăduise chiar omorâtorului pe fiica lui în căsătorie. Ivancu pune cu partida
lui mâna pe Târnovo, cel mai însemnat oraş din Hemus, unde el organizează o împotrivire
contra lui Petru, fratele lui Asan, care luase moştenirea celui ucis. Petru,
ajutat însă de fratele său cel mai tânăr, Ioniţă, îl constrânge pe răzvrătitul
Ivancu în cetatea Târnovo, unde el îi cheamă pe greci în ajutor, dovada cea mai bună despre
înţelegerea lui cu dânşii. Armata bizantină refuză a merge contra
valahilor şi Ivancu este nevoit să iasă din Târnovo şi să fugă la
Constantinopole, unde căută a-i stârni pe greci contra valahilor. El este foarte bine primit de
bizantini, se căsătoreşte cu Ana văduva sebastocratorului Isac care murise în
prinsoare la valahi şi arătându-se în mai multe lupte cu aceştia ca un
conducător priceput, împăratul pune în el toată speranţa luptei contra
răsculaţilor. Tocmai atunci se întâmplă ca şi Petru să piară jertfa cuţitului
altui ucigaş, tot din ginta sa.
Urmează în locul său al treilea frate, Ioniţă,
care pune pe o trainică temelie Împărăţia valaho-bulgară (1197). Cum vine
la domnie, îl însărcinează pe un alt valah, Hrisos, să apere cetăţuia Strumniţa contra
atacurilor grecilor, cetăţuie aşezată pe vârful unui munte şi ale cărei case se
vedeau de jos ca nişte cuiburi, iar locuitorii lor păreau păsări agăţate pe înălţimi.
Tot Hrisos aduce curând iar în stăpânirea valahilor cetăţuia Prosacon, un loc
din cele mai bine întărite de natură, aşezat pe o stâncă înaltă şi masivă, pe
vârful căreia conducea o singură potecă ce mergea pe marginea unor prăpăstii
înfricoşate, în fundul căreia râul Axios (Vardarul) rostogolea spumegoasele lui
valuri. Aceasta cetate este încă întărită de Hrisos, cu ajutorul unui arhitect
şi mecanic grec smomit din lagărul bizantin şi împăratul, atacând-o fără
pregătirile trebuincioase, este bătut cumplit şi se retrage la Constantinopole.
Altă nenorocire însă trebuia să lovească în Imperiul Bizantin. Ivancu, acel
valah renegat, care după ce-l ucisese pe Asan, îşi căutase scăpare la greci şi
ajunsese acolo la cele mai mari onoruri, nu se ştie din ce pricină, poate
câştigat prin făgăduinţele lui Ioniţă, fuge din Constantinopele şi vine la româno-bulgari,
spre a le ajuta în lupta contra foştilor săi prieteni. Ivancu, organizând o
armată după sistemul bizantin, devine pentru greci cel mai periculos duşman.
Alexios îl trimite contra lui pe Manoil Kamitzes, care izbuteşte să ia cu asalt
cetăţuia, pe lângă locul numit Kritzimo. Ivancu însă îl cheamă în ajutorul său
pe un alt căpitan român, Ivan, din muntele Zagora în Hemus şi înşelându-l pe Kamytzes prin
nişte turme, pe care le trimite în calea lui spre a-l face să se ia după ele şi
să le prindă, având nevoie de provizii, îl bate pe generalul grec de-l stinge
şi-l ia chiar prins. Grecii izbutesc totuşi mai târziu a scăpa prin trădare de
acest nou duşman, ucigându-l pe Ivancu şi trimiţându-l pe fratele său Mito în
surghiun.
În anul 1199 Nicetas Choniates raportează că
sciţii (cumanii) cu o ceată de valahi trecând Istrul au năvălit în Grecia.
Valahii de care e vorba aici locuiau la nordul Dunării, sălăşluinţa cumanilor.
Împăratul Alexios, pentru a scăpa de prădăciunile acestor barbari, trimite după
ajutor la principele Galiţiei, Roman, care atacând locuinţele cumanilor, îi
sileşte să părăsească expediţia întreprinsă şi să se întoarcă a-şi apăra
propria lor ţară. Puţin după aceea, începând încurcăturile cu latinii din
cruciada a IV-a, bizantinii lasă deplină libertate Imperiului valaho-bulgar de a se constitui regulat.
A. D. Xenopol
Trimiteți un comentariu