Knezatul, cu tot numele lui bulgăresc, era un
asezamant românesc ca şi voevodatul, de
aceea se şi întâlneşte el numai la români. Într-un document din 1451, îl găsim pe Huniade
dăruind moşiile rutene Kușniţa şi Kereczke, nobililor Ambrosiu şi Mihail de Dolha după chipul
knezatelor româneşti. Kneazul nu era decât vechiul jude roman, singura
autoritate rămasă în organizarea poporului român, după prăbuşirea stării lui
politice în noianul năvălirii barbare, după cum voevodul nu era decât vechiul
duce. De aceea şi termenul de jude se menţine, ba îl înlocuieşte mai târziu din
nou pe cel de kneaz.
Knezii sunt inferiori nu numai voevozilor, dar
şi simplilor nobili, de care ei sunt pururea deosebiţi în documente. Puteau
însă, ca orice om de rând, să fie înălţaţi la rangul de nobili, ceea ce se
făcea prin dăruirea proprietăţii unei moşii, atunci când erau numiţi „nobiles
Kenezii”. În starea lor ordinară, erau nişte pristavi ai satelor şi, spre
deosebire de nobili, plăteau tribut alături de ţărani. Şi knezii erau însă
uneori scutiţi de dări printr-o favoare specială, bunăoară de „quinquagesima”.
Knezii erau îndatoraţi la slujba militară, mai
ales pentru apărarea graniţelor şi nobleţea era dată acelora dintre ei care se
deosebeau prin izbânzi vitejeşti. Sunt mai multe urme păstrate prin documente,
despre valoarea războinică a knezilor români care erau şi ei tot atât de aprigi luptători
contra străinilor, pe cât şi de neascultători faţă de autorităţile sub care
stăteau, semănând în ambele privinţe cu superiorii lor, voevozii.
Aşa, un document din 1260, conferă dreptul de
nobilitate unor knezi din Sirmium, români după nume: Creţu, Cupisa şi Racu, pentru
ajutorul dat lui Bela al IV-lea în apărarea lui de puhoiul tătăresc. Un alt
document, din 1358, îi dăruieşte lui Socol kneazul două moşii pentru vitejia
lui în luptă. Un altul, dat de Sigismund, îi mulţumeşte kneazului Dionisie,
fiul lui Cerca pentru strălucitele lui merite în expediţia din Bosnia.
Cât despre spiritul răzvrătitor al knezilor,
este şi el adeverit de mai multe documente. Unul din 1358 îl arată pe kneazul
Basarab din Carașul Mare şi pe un alt kneaz, tot Basarab din Carașul Mic atacând şi
dând foc casei kneazelui Socol (Zokul) care pierdu în acel pojar actul de
dăruire al regelui pentru moşia Valea Secașului (Sekaspataka).
Un kneaz, Ladislau Lehăcescu, din districtul Mehadiei, fuge în 1376 de pe moşia Balașniţa în
Valahia, la duşmanul regelui maghiar, Vladislav Basarab, pentru care regele îi
confiscă knezatul şi-l dă lui Raicu. Alţi trei kneji valahi, Costea, Stanciul şi popa Volcul,
nemulţumiţi de domnia ungurească, fug în Moldova, după ce pustiesc knezatele
lor, pentru care sunt osândiţi a pierde aceste knezate, pe care voevodul
Transilvaniei le trece lui Mihail Basarab în 1435. O altă încercare de răscoală
este făcută de nişte knezi din ţinuturile valahe ale castrului Deva. O
răzvrătire mai însemnată este aceea din 1408 a knezilor (sau voevozilor, titlul
lor nu este dat) Ladislau, Mihail şi Dan care îi ridică contra lui Sigismund pe
locuitorii din regiunea Timișului, luând castelul Vylak ca bază de împotrivire şi care răscoală este
liniştită de rege numai cu greutate. Cauza acestor necontenite răzvrătiri ne-o
dă documentul raportat de Kemeny: anume greutatea slujbelor militare.
Mijlocul knezilor de a scăpa de greutăţile knezatului erau, în afară de
răzvrătire şi fugă, uzurparea titlului de nobil. Un document ne spune că mai
mulţi knezi valahi copărtaşi ai unui knezat, protestează contra uzurpării
titlului de nobil din partea unuia din ei, ceea ce scutindu-l de îndatoririle
legate de posesiunea knezatului, arunca toată sarcina pe spatele celor rămaşi.
Slujba către castele era cu atât mai grea, cu
cât ea era îmbinată cu dari destul de împovărătoare, anume de fiecare casă din satul său
satele kneazului, câte 3 groşi dare, ce era desigur garantată şi împlinită, în
caz de lipsă, de averea kneazului. Afară de aceasta, quinquagesima din oi, dijma
din porci şi albine. Knezii mai datorau o taxă regelui câte o marcă de argint
de knezat, după cum reiese dintr-un proces între knezii Dragotă şi Ioan
din Râul Alb şi Ianușcă Basarab şi Costea, knezi din Râuşor, de la plata acestei taxe. Knezii
mai erau datori să facă şi poliţia moşiei. Aşa, un kneaz, Toma este osândit în
1342 la gloabă de 3 mărci, pentru că nu-l adusese pe furul unui cal la
vice-comitele din Caraș.
Care erau drepturile şi foloasele knezilor?
Mai întâi, ei puneau în lucrare un drept de judecată care, deşi mai restrâns
decât acela al voevozilor, trebuia să le aducă destul de bune foloase legale şi
pe delături, cum era obiceiul în acele timpuri. Aşa, concesia knezatului către
familia Mutnuk (Iuga şi Bogdan) asupra unui sat nou aşezat, conţinea dreptul de
judecată asupra locuitorilor, exceptându-se furtul, prădăciunile şi dările de
foc. În afară de acest drept de la care trăgea foloase prin jumătate din
amenzi, mai erau scutiţi de oarecari dări, precum însemnata contribuţie
quinquagesima. Aveau şi oarecare privilegii în privinţa păşunatului, dar dacă
aveau şi zile de clacă ale ţăranilor, cum era în Galiţia, nu se poate şti. Knezii erau de
obicei scutiţi de contribuţii, cel puţin unii din ei, precum bunăoară aceia din
ţinutul Hunedoarei. Unii knezi însă se văd supuşi la dări. Scutirea nu
era, deci, un aşezământ obştesc, ci o favoare.
Să nu ne înşelăm prin destul de numeroasele
documente care, spunând că dau knezatul, dau într-adevăr moşii în deplină
proprietate. Aşa, un document din 1153 specifică între drepturile unui knezat
locurile arabile cultivate şi necultivate, ogoarele, apele, fluviile, pădurile,
văile, viile, cursul apelor şi „toate foloasele ce se ţin de knezat”. Aceste
foloase sunt însă acelea ale proprietăţii moşiei care sunt totdeauna cuprinse
într-o astfel de formulă, pe când drepturile knezatului propriu-zis sunt totdeauna mai
restrânse: „cu toate foloasele, drepturile şi pertinenţele ce se ţin de
dânsul”.
Dăruirea moşiei, unui kneaz asupra căreia el
avea până atunci numai dreptul de knezat, îl ridica la rangul de nobil. El
înceta de a mai fi kneaz, cu toate că păstra titlul acesta şi de-acolo înainte.
Jurisdicţia pe care el o avuse asupra locuitorilor satului în puterea
knezatului, o punea acuma în lucrare în însuşirea lui de proprietar nobil,
rânduind pe alţi knezi în locul lui, pentru a se îndeletnici cu treburile
mărunte ale cârmuirii satului. Knezii români ridicaţi la starea de nobili
dispăreau deci din rândurile clasei lor pentru a o îngroşa pe aceea a nobililor
şi a se stinge împreună cu dânsa în sânul naţiei cuceritoare.
Trimiteți un comentariu