Cimiliturile cărţii

 „Gâsca ară, omul mână” zice ghicitoarea. Unui neam de plugari ca al nostru nu putea să-i cadă mai la îndemână alt tablou decât unul luat din propriile sale îndeletniciri, ca să facă ghicitoarea „scrisorii”. Cel ce scrie ară, trage brazde negre pe hârtie. Pana de gâscă e plugul care lasă brazdele. Comparaţia e frumoasă şi simplă. Am  zis că românul şi-a luat tabloul din viaţa sa de plugar. Dar românul e totodată şi cioban. Şi iată, într-adevăr cealaltă ghicitoare a scrisorii este alcătuită cu elemente din viaţa de păstor: „Câmpul alb, oile negre; cine le paşte le cunoaşte”. Într-amândouă ghicitorile, hârtia e comparată cu un câmp, iar şesurile negre ale scrisorii sunt ori brazde ori oi. Într-una s-a copiat pe sineşi plugarul, într-alta ciobanul şi amândouă sunt caracteristice pur şi neaoş româneşti.

Eu nu ştiu alte ghicitori în limba noastră, care să aibă ca subiect, acţiunea scrierii. Da, sunt  altele care au ca subiect bunăoară condeiul: „taie-mi capul, scoate-mi limba, dă-mi să beau şi apoi vorbesc” - una dintre cele mai frumoase ghicitori dintre câte le-or fi având popoarele - altele au ca subiect cartea ori epistola: „am o găină pestriţă, duce veste lui Gheorghiţă” sau „o găină pestriţă la popa pe poliţă”. Aceste două din urmă arată un subiect dat de-a gata, nu unul în acţiune; cealaltă, a condeiului, arată o acţiune, însă subiectele ei sunt într-adevăr pana de gâscă şi cerneala pe care o bea pana ca să poată vorbi. Acestea toate arată mai mult ceea ce-ţi trebuie ca să poţi scrie, nu arată acţiunea scrisorii însăşi.

Dar mi se pare că totuşi mai avem o ghicitoare care are ca subiect acţiunea scrierii: „Rădăcină-mpleticină, rar voinic care-o dezghină”. Aici acţiunea scrierii e comparată cu acţiunea împletirii. Coadele literelor ale lui „d”, „t”, „f”, în sus, ale lui „g”, „p”, în jos, i-au dat românului putinţa de-a asemăna literele cu rădăcini care ies de-a valma, când în sus, când în jos, iar meşterul le împleteşte. Se înţelege că tot numai împletitorul rădăcinilor acestora le poate şi despleti, sau „dezghina” - cine nu le poate dezbina nu le poate nici îmbina, şi dimpotrivă. E o observaţie a ţăranului asta, dar nu adevărată întru totul, căci, dacă e adevărat că nimeni nu ştie scrie dacă nu ştie a citi, nu e adevărat lucrul întors. Mulţi ţărani ştiu să citească – mă gîndesc mai ales la slovele vechi - dar nu ştiu să scrie nimic. Asta e însă socoteala cea mai mică. Socoteala cea mare e alta, e cuprinsă în versul: „Rar voinic care-o dezghină”. Adevărul acesta e trist. El vrea să zică: „rar om care ştie carte”. După cum au fost vremile ce-au trecut  peste noi, lucrul se explică lesne de ce în neamul nostru erau mai înainte rari „voinicii” care puteau să „dezghine rădăcinile” de pe hârtie. Aşa de rari, încît poporul le dă atributul de „voinic”, cu puteri uriaşe, năzdrăvane poate. Mare minune i se părea românului cartea! În casa lui nici pomeneală de carte: o vedea numai la biserică. De aceea zicea: „Găină pestriţă la popa pe poliţă”, şi de aceea zice şi astăzi: „cartea e meşteşug popesc” şi cel dintâi gând şi cuvânt ce-l are când îi ceri băiatul la şcoală, este: „Doar n-am să-l fac popă”.

Pentru ţăran, popa a fost întruparea ştiinţei de carte. Dar acum, de ce i-o fi zicând poporul cărţii „găină”? Că e pestriţă, înţelegi. De ce însă scrisoarea care duce vestea lui Gheorghiţă e tot găină ca şi psaltirea de pe poliţa popii? Cine dintre d-voastră s-ar găsi voinic s-o ştie, să ne spuie şi nouă. Eu cam bănuiesc de ce, dar n-aş vrea să vă înşir lucruri pe care nu le ştiu anumit. Poate că altul le ştie mai bine. Dar să vorbim acum de alte lucruri care stau în legătură cu scrisul şi cu cititul şi din care putem vedea ce idei are românul despre carte şi despre cărturari.

Vedeţi, românul are o vorbă: „minte ca din carte”. Minciuna poate să fie mare „cât toate zilele”, ba poate să fie şi cu coarne - curioasă expresia asta, minciună cu coarne! - dar minciuna cea mai cu şart e tot cea din carte. Astăzi, mai ales de când avem atâtea gazete, nu e lucru mare să vezi născându-se zicătoarea: „minte ca din gazetă”. Dar ea e de mult născută, veche, de pe vremea când nu erau gazete, de pe vremea când românul nu cunoştea alte cărţi decât cele bisericeşti. Atunci cum a ajuns românul să zică despre carte că minte „de îngheaţă apele”? Că doar n-o fi zicînd că minte evanghelia şi psaltirea? Care carte i-a dat lui prilej să cunoască minciunile? Calendarul, bată-l norocul. Calendarul a fost înainte de gazete; le cumpără şi astăzi ţăranii, mai ales pentru arătarea vremii, căci asta îi interesează mai mult. Dar tocmai aici calendarul e mai mincinos.

Cu cât ţăranii cer calendare cu mai multe „prorocii de cum va fi vremea”, cu atât negustorii pun mai multe prorocii. Şi apoi, de obicei, ele se potrivesc ca nuca în perete. Pe cutare zi, prorocul spune: „ger de vor îngheţa apele” şi când colo, în ziua aceea e cald şi bine. Apoi să nu zici că minte ca din carte, de-ţi îngheaţă apele?

Asta e cu cartea. Acum, pentru scriere, românul are vorba: „scrie cai verzi pe pereţi”. Cine? El nu, că nu ştie scrisoare. Să băgaţi mai întâi de seamă că ţăranul nu poate face deosebire între a scrie, a desena, a zugrăvi, pentru el toate sunt a scrie. De-o fată frumoasă, el zice că e scrisă ca în icoană; în cîntece, descriind hainele brodate, zice: „colo sus pe umerei scrişi sunt doi luceferei”, iar pe poale soarele, luna şi cu stelele. Astfel, a scrie pe pereţi înseamnă, poate, a zugrăvi. Dar unde vede el cai zugrăviţi pe perete? Şi i-a văzut vreodată verzi, cum poate a văzut - mai încoace la o biserică renovată - calul Sfântului Gheorghe roşu-roib şi nu alb cum trebuie să fie totdeauna după tradiţia bisericii?

Nostime sunt expresiunile noastre: „e tobă de carte” şi „ştie carte până la glezne”. Spiritul şi umorul românului se văd aşa de lămurit într-aceste expresii. Toba e umflată şi sună tare; şi burduful e umflat. Deci, poţi fi şi burduf de carte. Dar amândouă au înăuntru vânt! Şi - cel puţin în majoritatea cazurilor - omul cu multă carte e cu puţină practică a vieţii, adevărat burduf şi tobă care, la cea mai mică înţepătură, se răsuflă şi rămîne ca vai de lume. Româneşti şi de netradus sunt expresiile „a învăţa carte” şi „a şti carte”. Dacă bagi seamă, românul numai de două lucruri zice că le învaţă: „învaţă carte” şi „învaţă minte”. Multe le poate el învăţa, dar  nu prea vrea să le înveţe, căci nu se mai învaţă minte. Dar dă Dumnezeu, cu încetul, să înveţe ai noştri şi minte şi carte şi tot ce e spre folosul neamului. Ştie românul că „cine are  carte are patru ochi”.

de George Coşbuc

Puterea limbii româneşti

 Într-o zi, pe o stradă din Viena, mi-au atras atenţia doi soldaţi dintr-acelaşi regiment, care veneau în urma mea vorbind româneşte într-un chip înspăimântător de stricat. I-am lăsat să treacă înaintea mea şi m-am luat după ei ca s-ascult ce vorbesc. Nu mă puteam mira destul de graiul lor. Hotărât, gândeam în mine, ei nu sunt români. În garnizoana Vienei sunt mulţi români, în multe regimente şi de obicei un batalion întreg al regimentului românesc de la Cluj, din Transilvania, staţionează neîntrerupt în capitala Austro-Ungariei. Prin „Prater”, mai ales duminica, te întâlneşti des cu soldaţi români, dacă eşti cât-de-cât atent să-i asculţi în ce limbă vorbesc.

Aceştia doi nu vorbeau nici în graiul bucovinenilor, nici ardelenilor. Mi se părea, că amestecuşul lor de românească s-ar fi apropiind de graiul bănăţenesc, un grai frumos, dar care nouă celorlalţi români ni se pare puţin cam peltic. Dar nu vorbeau nici în graiul acesta.

În urmă, i-am oprit, să-i întreb de unde sunt şi unde au învăţat româneasca lor aşa de pocită. Unul: „Iu-s dila Zara”. Celălalt: „Io di Telci di Boemen”. Să fiţi ai tătarilor, gândeam eu. Unul, din Dalmaţia, de la Zara, altul dintr-altă margine a împărăţiei austriace, din Boemia. Într-adevăr, unul era albanez şi altul boem, dar cum au ajuns ei să vorbească româneşte? Neputând să ma-nţeleg cu ei repede, şi văzând că mă trudesc degeaba cu graiul lor, am început să vorbesc nemţeşte. Nemţeşte însă ei vorbeau şi mai rău decât româneşte.

Mi-a fost mai mare mirarea când am înţeles că ei vorbesc româneşte fiindcă altfel nu s-ar putea înţelege unul cu altul. Erau din cazarma unde staţionau soldaţii români şi au prins de la aceştia graiul românesc. Faptul acesta m-a mirat atunci, dar mai târziu mi s-a părut aşa de natural. În cazarmele Vienei stau îngrămădiţi soldaţi de zece şi de cincisprezece naţionalităţi, cu religie şi cu limbă deosebită, un amestec ca sub zidurile Babilonului. Limba comandamentului e cea germană, dar afară de nemţi, toate zecile acelea de mii de soldaţi de felurite neamuri nu ştiu nemţeşte mai nimic, nu pot să înveţe, şi-şi vorbesc între ei limba lor de-acasă.

E interesant faptul ce-l spun şi e vrednic să fie studiat ca un capitol al psihologiei popoarelor, anume că românii sunt cei care dintre popoarele Austro-Ungariei învaţă mai lesne şi mai bine a vorbi o limbă străină şi de aceea dintre soldaţii de alt neam decât cel german al imperiului austriac românii sunt aproape singurii care vorbesc nemţeşte. Ungurul nu învaţă nici mort; boemul hodorogeşte nemţeasca lui ca o moară stricată; croatul, sârbul şi polonul o rup aşa de rău încât nu le-o mai înţelegi din gură.

Faptul acesta e demult observat şi în genere se ştie, ca noi românii învăţăm lesne limbile străine şi le rostim corect şi frumos. Dar acest lucru e numai jumătate din interesantul fenomen psihologic, cealaltă jumătate este că toate popoarele cu care vine românul în contact, învaţă limba acestuia, a românului, cu toate că românul, ca mai cu talent întru învăţarea limbilor străine, ar putea el să le înveţe pe ale lor. În Ardeal, prin satele amestecate, unde ungurii sunt în majoritate mare şi conduc trebile comunei, învaţă toţi româneşte fiindcă e nevoie să se înţeleagă românii cu ungurii într-o limba oarecare, fie cea română, fie cea maghiară. Cu toate că limba maghiară e oficială, la primărie şi la şcoală şi cu toate că majoritatea absolută a comunelor e maghiară, limba parlamentară e totdeauna a minorităţii, a românilor. Tot aşa în comunele rurale, unde sunt în amestec saşii cu românii. Tot aşa se întâmplă în Bucovina cu rutenii, cu huţulii, cu polonii care vin în contact cu românii. De ce învaţă toţi aceşti străini româneşte, ei care sunt în majoritate şi sunt mai puternici şi politiceşte şi economiceşte? De ce?

Oamenii de stat ai ungurilor cunosc acest lucru, dar n-au ce face. Şi nu e fără temei plângerea lor, că ungurii în Ardeal se românizează, că pierd terenul. O ştiu ei bine, că în vreme ce Statul ungar vrea cu trâmbiţe şi surle şi ţipete să-i maghiarizeze pe români, românii îi românizează pe maghiari pe tăcute şi mai ales fără voia şi ştiinţa lor.

Etnografii unguri au căutat să explice fenomenul că toate popoarele ce vin în atingere cu românii învaţă limba acestora şi nu românii pe ale acelor popoare, prin împrejurarea că popoarele străine „sunt mai culte şi au interes să înveţe limba celor ce le pot sluji”. Să fie şi aşa, că românii sunt „mai inculţi” şi că „sunt buni de a fi slugi altor popoare”, dar te miri de când e obiceiul să înveţe cel cult obiceiurile şi limba incultului şi de când stăpânul învaţă limba slugii sale şi nu sluga pe-a stăpânului? Poate să fie într-atâta ăsta un adevăr, că neamurile străine ce ne înconjoară au interes să ştie româneşte, ca să ne poată mai lesne exploata. Românul nu e comerciant, nu e exploatator - e plugar şi cioban - şi n-are nevoie de alte neamuri, deci n-are nici interes să le înveţe limba. Au însă străinii şi le-o învaţa, nu însă fiindcă vreau să ştie limba „inculţilor” şi a „slugilor lor”. Zic că asta ar fi ceva. Dar deloc nu explică fenomenul, care e psihologic şi nu economic.

Mă întorc la soldaţii mei din Viena. Ce interes economic au boemii şi croaţii, șvabii şi ungurii, să înveţe în cazarme limba românească? Ce să exploateze cu ea? Pe cine? Nu! Ei, în babilonia lor, au nevoie de o limbă comună, oarecum internaţională; şi de ce, de ce aleg tocmai pe cea românească? „Fiindcă e limbă uşoară şi o poţi învăţa pe neştiute”? Asta au spus-o mulţi şi de mult; mai zilele trecute au spus-o cu multă amărăciune gazetele maghiare, constatând că în Ardeal ungurii ştiu cu toţii româneşte.

E adevărat că pusă în comparaţie cu limbile slave şi cele germanice, limba noastră e uşoară. Limba germană cu sistemul ei şi cu felul de a compune cuvintele, apoi cu formele ei sintactice greoaie, e o limbă anevoioasă. Troncănitul accent şi curioasele sunete aspre şi azvârlite de-a valma ale limbii ungureşti o fac să fie zgomotoasă şi nesuferită ca huruitura unui car în fugă pe un drum cu hopuri. Polonii şi boemii au atâta „scrâşnitură” în limbă prin îngrămădirea de consonante, încât par că mereu sfărâma sticla în gură. Saşii în Ardeal vorbesc chipul un dialect german, trăgănat şi lăbărţat şi cu atâtea deosebiri locale încât un sas nu-l înţelege pe sasul dintr-alt judeţ.

Pălăria de paie, bunăoară, o numesc saşii din Sudul Ardealului „Ştrihat”, cei din Nord răsucesc vocalele şi-i zic “Ştrahit”, iar vorba adevărată a limbii germane este „Ştrohut”. Cum vrei să se înţeleagă oamenii aceştia între ei, dacă îşi schimonosesc astfel cuvintele ? Nu e deci de mirare că întâlnindu-se un sas din Nord cu unul din Sud, să despereze de încercarea lor zadarnică a se înţelege în dialectul săsesc şi s-o rupă amândoi pe româneşte, căci limba românească e una şi în Nord şi în Sud şi peste hotare - o limbă fericită, fără dialecte.

Fără îndoială, e limbă uşoară. N-are nici consoane îngrămădite, ca s-o facă prea aspră pentru popoarele cu limba mai dulce, n-are nici vocale prea multe - mai ales ca terminaţii - ca s-o facă prea moale şi fără culoare pentru popoarele din Nord. Partea lexicală, de origine slavă şi puţinul accent slav ce-l are limba noastră, o fac lunecoasă pentru poporele slave ca s-o înveţe uşor.

Pe şesul Carpaţilor, de deasupra Bucovinei şi a Maramureşului, spre Nord-Vest, limba obişnuită a ciobanilor e cea românească şi cât ţin Carpaţii în sus spre pasul Iabloniţei, spre culmile Păpădiei, mai în sus spre Cerna-Repa şi Usoc şi Halici şi Cerna-Hora, pe sub Galiţia, până în munţii Tatrei şi înainte pe şesul Beschizilor până în Moravia şi Silezia s-aude prin stanele munţilor vorba româneasca. Foarte stricată, negreşit, şi abia de recunoscut, căci a făcut drum lung şi printre atâtea neamuri străine! Cum am ajuns noi s-avem români în Moravia? Pe graniţa dintre Moravia şi Boemia am auzit eu însumi limba românească a ciobanilor moravi care coborâseră la târgul Müglitz să-şi vândă „brenze”. Era un amestec de limbă, curioasă şi uneori ridicolă, dar în fondul sau românească.

de George Coşbuc

Sârbi și bulgari

  Ceea ce Procopiu şi Iornande sunt pentru începuturile bulgarilor, pentru începuturile sârbilor este împăratul Constantin Porfirogenetul. Nimeni nu era mai în poziţiune decât dânsul de a cunoaşte tot ce se petrecea sau ceea ce se petrecuse într-o epocă destul de apropiată la hotarele imperiului. Ei bine, el ne spune foarte limpede că întreaga ginte sârbă, sârbii propriu-zişi şi croaţii, cu diferitele lor subdiviziuni, s-au aşezat pe teritoriul dinspre Adriatica în sec. VII, sub împăratul Eracliu, adică ceva înainte de anul 640 şi că se pogorâse acolo din părţile Bavariei învecinate cu Franconia (Francia orientalis), deci nicidecum din Rusia şi nici din Galiţia, după cum, unul după altul şi unul de la altul, tot repetă slaviştii, ci anume din ramura cea mai occidentală a slavilor, adică din ramura bohemă.

Se pare că însuşi cuvântul „sârb” a fost într-o vreme oarecare un nume generic pentru întreaga ramură bohemă. Aşa-zişii „sorabi” din Lusaţia, care îşi dau ei înşişi numele de „sârbi” întocmai ca sârbii din Peninsula Balcanică, vorbesc un dialect bohem, amestecat cu elemente polone. Nu e apoi fără însemnătate, că în cronica bohemă rimată a lui Dalimil, scrisă pe la anul 1300 pe baza legendelor poporane, ne întâmpină următorul pasaj despre „Ceh”, fabulosul părinte al naţionalităţii boheme: „În ginta sârbă este o ţară, care se numeşte Croaţia ; în acea ţară era un boier, care se numea Ceh...”. Scriind acestea pe la finele sec. XIII, Dalimil nu putea avea în vedere vreo altă Serbie sau vreo altă Croaţie decât singurele care existau atunci şi care există până astăzi. Prin urmare, unicul sens legendar, care se poate da într-un mod firesc pasajului de mai sus, este că la bohemi era încă proaspătă în sec. XIII tradiţia despre strânsa lor legătură de neam cu sârbii şi cu croaţii şi despre vechea răspândire a numelui „sârb” peste întreaga ramură bohemă. Dalimil se împacă pe deplin în această privinţă cu ceea ce ne spune Constantin Porfirogenetul.

Bulgarii priviţi ca o colonie polonă şi sârbii ca o colonie bohemă, iată ceva cu totul nou, deşi rezultă de-a dreptul din mărturia fântânilor istorice celor mai temeinice. Această mărturie atât de pozitivă n-o vedeau oare predecesorii mei, aceia care-i citează mereu pe Iornande şi pe Constantin Porfiregenetul? Negreşit ca ei o vedeau, dar se zbuciumau a n-o vedea, adică a o înconjura sau a o răstălmăci prin fel de fel de tertipuri, numai şi numai fiindcă pe cei tendenţioşi îi nemulţumea că slavii nu sunt destul de vechi în Peninsula Balcanică, iar pe cei nepărtinitori îi încurca o teorie lingvistică cu desăvârşire falsă, pe care dânşii o îmbrăţişaseră fără s-o fi cercetat mai de-aproape. Vom vorbi numai cu aceştia din urmă, a cărora rătăcire e de bună credinţă.

Dobrowsky îi împărţea pe toţi slavii în două ramuri: o ramură orientală, în care el îi baga pe ruşi, pe bulgari şi pe sârbi şi o ramură occidentală, în care el îi pune pe poloni şi pe bohemi. Criteriile acestei clasificări, aşa cum ni le dă Dobrowsky (Institutiones linguae slavicae, Vindob. 1822, p. I), sunt toate fără nici o greutate. Primul criteriu este că slavii orientali zic „razum”, pe când cei occidentali „rozum”; ultimul criteriu este că slavii orientali zic „desnitza”, pe când cei occidentali „pravitza”; şi tot aşa sunt şi celelalte opt din numărul total de zece criterii. După nişte asemenea criterii, rutenii trebuie despărţiţi de slavii orientali, căci ei zic „rozum”, nu „razum”.

Nu după deosebiri lexicale şi nu după forme rare sau izolate se clasifică dialectele unei familii lingvistice, ci ele trebuie clasificate după trăsăturile cele fundamentale fonetice. Astfel, de exemplu, ceea ce caracteriza graiul rusesc şi pe cel rutenesc după toate dialectele şi în toate monumentele literare, cât nu s-a furişat în ele limba bisericească paleo-slavică, este aşa numitul pleni-son  adică sonurile lichide „l” şi „r” provoacă o reduplicare vocalică a silabei, de ex.: „golova” în loc de „glova” sau „glava”, „gorod” în loc de „grod” sau „grad”, „koroli” în loc de „kroli” sau „krali” etc. Acest pleni-son, cu care s-au bălăbănit toţi slaviştii, începând de la Vostokov şi până la Potebnia, este atât de esenţial şi atât de circulator în graiul ruşilor şi al rutenilor, încât izbeşte de la cea dintâi clipă urechea oricărui ne-rus sau ne-rutean. Nici polonii, nici bohemii, dar nici sârbii, nici bulgarii, nu cunosc câtuşi de puţin acest fenomen fonetic, de ajuns el singur pentru a construi o unitate dialectală deosebită ruteno-rusă.

Unitatea ruteno-rusă este aceea pe care Iornande o numea „anţi”, „Antes”, spunându-ne că ei stăpânesc dincolo de Nistru şi că sunt ramura cea mai puternică a ginţii slavice: „fortissimi eorum”, ceea ce e adevărat până astăzi. Alături cu unitatea ruteno-rusă, fără să vorbim aici despre dialecte mici, care lesne îşi pot găsi locul intern sau intermediar îndată ce se va stabili o adevărată clasificare a dialectelor celor mari, ne întâmpină alte două unităţi slavice dialectale: unitatea polono-bulgară şi unitatea bohemo-sarbă.

Pe polono-bulgari îi caracterizează:

1. Vocală nazală. În vechea bulgară, adică în aşa numita paleo-slavică, aceasta vocală se reprezintă prin literele cirilice rostite ca „on” şi „en” în francezul „bon” şi „fân”; la poloni ea se scrie astăzi prin „a” şi „e” cu cedilă. La bulgarii actuali, vocala nazală s-a păstrat numai în unele localităţi sau în unele vorbe, dar totuşi s-a păstrat cu o deplină certitudine. Fenomenul a fost indicat mult de Grigorović, apoi studiat de Miklosich (Die Sprache d. Bulgaren, Wien, 1858) şi urmărit de Hattala (Knijizevnik, t. ÎI, p. 461 sqq.). Între vocală nazală polonă şi cea bulgară nu există cea mai mică diferenţă. Nici ruteno-rușii, nici bohemo-sârbii nu cunosc această particularitate, atât de caracteristică pentru fonetismul polono-bulgar. Luând exemple din textul publicat de Hattala, noi vedem bulgăreşte „enzik” = polonul „jezyk (ienzyk)”, pe când ruseşte, rutenește, bohemește şi sârbeşte cuvântul suna „iazyk” sau „iezik” fără nici o nazală; bulgăreşte „reinka” = polonul „reka (renka)”, pe când ruseşte, rutenește, bohemește și sârbeşte: „ruka”. Vorbele noastre „poruncă”, „rând”, „muncă”, „răspântie”, „oglindă” etc., noi le-am împrumutat anume din vechea bulgară şi sub aceeaşi formă nazală le-am fi putut împrumuta de la poloni, numai de la bulgari şi de la poloni, niciodată de la ceilalţi slavi. La ceilalţi slavi, vocala „on” şi „en” nu ne întâmpină nici în graiul de astăzi, nici în monumentele lor cele mai vechi, afară numai de dialectul sloven, despre care vom vorbi mai jos.

2. Sonul „dz” pe lângă „z” nu există nici la ruteno-ruși, nici la bohemo-sârbi, ci numai la polono-bulgari. În grafica cirilică „z” se scria „3” şi se numea „zemlia”, iar „dz” se scria „s” şi se numea „dzialo”, fiecare son posedând câte un semn grafic deosebit. Câte un semn grafic deosebit au ambele sonuri şi în alfabetul slavic cel numit glagoliţa (glagolitic s.m.). Miklosich a dovedit demult că litera „s” şi cea corespunzătoare din glagoliţa exprimă totdeauna anume sonul „dz” (Rad jugoslov. Akad., IX, 11-16). Tot aşa în textele cirilice româneşti „s” se rosteşte totdeauna „dz” şi este mai cu seamă des în cele moldoveneşti: radză, brândză, zălog etc. Poloneşte se scrie „z” „ziemia” şi „dzien”. La bulgarii de astăzi, sonul „dz”, ca şi vocala nazală, nu se mai aude pretutindeni, dar pe unde s-a păstrat, acolo sună curat polon (fraţii Tzankof, Gramm. d. bulg. Spr. 7). În bulgarul „dzvaneţ” = „clopoţel”, „dz” sună întocmai ca în polonul „dzwonek” „clopoţel”, ruseşte „zvonok”, bohemește „zwonec”. Nimic analog la toţi ceilalţi slavi, afară de slovaci, la care către elementul

bohem s-a adăugat cel polon. Bielo-rușii sunt pe jumătate poloni prin consonatismul lor. La ruteni, „dz” sună numai în cuvintele împrumutate de la poloni sau de la moldoveni; iar la muntenegreni este un italienism : „z dolce” ca în „razzo” sau „pranzo”.

3. În fine, polonii şi bulgarii se întâlnesc în sonul „ia”, pe care ruteno-rușii şi bohemo-sârbii îl rostesc „ie”. În alfabetul cirilic acest „ia” e reprezentat prin litera numită „iati”.  În acest mod, trei particularităţi fonetice de cea mai mare însemnătate: vocala nazală „on” şi „en” dublul „z” şi „dz” (3, s) şi iatismul în loc de ietism, stabilesc o unitate dialectală polono-bulgară în opoziţie cu unitatea dialectală ruteno-rusă.

Unitatea bohemo-sârbă, pe de altă parte, se caracterizează prin :

1. Funcţiunea vocalică a lui „r”. Bohemește şi sârbeşte se zice deopotrivă „trn”, „prst”, „krk” etc., acolo unde toţi ceilalţi slavi trebuie să recurgă la o vocală propriu-zisă: „tern”, „perst”. Nici ruteno-rușii, nici polono-bulgarii nu cunosc acest fenomen.

2. Din toate dialectele slavice, numai bohemii şi sârbii posedă cantitatea prosodică: vocale lungi şi vocale scurte în sensul cel clasic muzical al cuvântului. O vocală lungă la bohemi poate fi scurtă la sârbi şi viceversa, după cum este chiar în unele dialecte boheme sau sârbeşti, dar fenomenul în sine e acelaşi şi el deosebeşte cu totul unitatea bohemo-sârbă de celelalte două unităţi: cea ruteno-rusă şi cea polono-bulgară.

A pretinde că rutenii şi ruşii au avut şi ei odată vocala nazală sau vocala lichidă şi le-au pierdut mai în urmă sau că polonii nu avuseseră dintru întâi pe „dz” şi l-au căpătat mai târziu, este a confunda noţiunea concretă de dialect naţional cu noţiunea abstractă de limbă primitivă comună unei ginţi. E vorba de ruteni, de ruşi, de poloni, de bohemi, de când rutenii sunt ruteni, de când ruşii sunt ruşi, polonii poloni şi bohemii bohemi, iar nicidecum nu e vorba de o teoretică epocă anterioară unitară. Ei bine, de când rutenii sunt ruteni şi ruşii ruşi, adică dintr-o perioadă cu mult mai veche decât sec. VI - şi numai acest secol ne interesează pe noi în studiul de faţă - ei n-au nici o urmă de vocală nazală a polono-bulgarilor, de vocală lichidă a bohemo-sârbilor, de „dz”, de cantitatea prosodică etc.

Oricare ar fi fost, sub raportul fonetismului, ipotetica „limbă primitivă comună” a slavilor, ea se diferenţiase în câteva dialecte mari dintr-un timp imemorial, fiecare mare dialect dobândind un caracter propriu prin acelaşi proces prin care s-au caracterizat mai încoace bulgarii şi sârbii: stratificaţiune. Această lucrare a substraturilor eterogene asupra diferenţierii slavilor era cât pe-aci s-o ghicească eminentul lingvist Baudouin de Courtenay, elev al lui Ascoli, dar a trecut iute pe deasupra-i cu următoarea observaţiune nedezvoltată şi neaplicată: „Probabil o înrâurire străină, de alt neam, a comunicat deosebitelor grupuri de dialecte şi sub-dialecte slavice caracterul cel distinctiv al fiecărui grup”.

Trei straturi deopotrivă slavice aşezându-se fiecare în trei regiuni diferite peste câte un alt fel de substrat etnic, unul a devenit bohem pe Elba, celălalt polon pe Vistula, cel de al treilea ruteno-rus pe Nipru sau pe aiurea; şi din acelaşi moment fonetismul fiecăruia din ele este un fonetism aparte. Substratul bohemilor va fi fost tătăresc sau finic, nu se ştie ; cu mai multă siguranţă se poate crede că substratul polonilor a fost litvan şi numai asupra acestuia din urmă noi ne vom opri o clipă. Litvanii nu sunt slavi, după cum nu sunt nici germani, ci o ginte indo-europeană separată. Prin încălcări succesive din partea altor neamuri, ei au ajuns a fi puţin numeroşi, dar totuşi se împart în două mari dialecte: cel litvan propriu-zis şi cel letic, după ce un al treilea dialect, cel prusic, a dispărut cu desăvârşire. „Leţii” sau „latîșii” sunt ramura cea mai nordică, lângă Marea Baltica; litvanii propriu-zişi, ramura cea sudică sunt din vecii vecilor în coasta polonilor, în acelaşi chip în care bascii sunt în coasta spaniolilor sau bretonii în coasta francezilor, adică: înghiţind spaniolii substratul iberic, au rămas neînghiţiţi numai bascii; înghiţind francezii substratul galic, au rămas neînghiţiţi bretonii; înghiţind polonii substratul litvan, pe care-l cotropiseră la aşezarea lor în regiunea Vistulei, numai o parte din acel substrat a rămas neînghiţită. Acea vocală nazală pe care n-o au ruteno-rușii şi bohemo-sârbii, pe care n-o are nici chiar ramura cea letică a litvanilor, litvanii propriu-zişi o au pe deplin dezvoltată, de unde dânşii, ca substrat, au dat-o stratului polon.

 În invaziunile polonilor peste Dunăre, înainte de aşezarea lor acolo, au participat uneori şi cete vecine de ruteni de peste Nistru, adică în graiul lui Procopie şi al lui Iornande pe lângă „slavini” au fost şi „anţi”, din care unii n-au putut să nu rămână şi ei peste Dunăre. Pe de altă parte, la năvălirea bohemilor în latura superioară apuseană a Peninsulei Balcanice, i-au însoţit o seamă de cete învecinate de poloni, după cum ne dă a înţelege însuşi Constantin Porfirogenetul, când ne spune că unul din principii sârbi era venit din regiunea Vistulei. Dar grosul naţionalităţii bulgare s-a format din poloni, cu un amestec prea mic de ruteni, iar grosul naţionalităţii sârbe s-a format din bohemi, cu un amestec prea mic de poloni ; în ambele cazuri fără nici un ingredient de ruşi propriu-zişi.

Aceste două straturi slavice, cel polon de o parte şi cel bohem de alta, s-au suprapus deopotrivă stratului anterior românesc, aşezat el însuşi de la Marea Neagră până la Marea Adriatică peste substratul primitiv tracic, adică s-au suprapus celor două dialecte latine trans-danubiane dispărute: cel mezo-latin şi cel iliro-latin. Românii de peste Dunăre au fost slavizaţi astfel pe deasupra, ceea ce vrea să zică că slavii de peste Dunăre au fost romanizaţi astfel pe dedesubt: raport de strat şi de substrat.

B.P. Hasdeu