Demonologie

 Credinţa în „întorsură” se manifestă în două chipuri: ori negativ, adică singur aducând asupră-ţi mânia demonilor, ori pozitiv, aruncând răul de la tine asupra acelora ce ţi l-au trimis, fie oameni, fie demoni. Totul e rezumat deci în formulele: „Nu face, ca să nu ţi se întâmple” şi „fă, ca să fie  făcut”. Credinţa aceasta este aşa de complicată, manifestările ei aşa de multe, încât e greu de tot să sistemizezi obiceiurile izvorîte din ea. Eu cred că jumătate din manifestările vieţii sufleteşti ale ţăranului român sunt bazate pe credinţa „întorsurii”. Multe din obiceiurile poporului sunt de neînţeles, ori pentru că nu putem găsi imediatul lor motiv psihologic, ori că poporul însuşi a pierdut temeiul credinţei şi a rămas numai cu manifestările fără rost ale unei cauze dispărute - cum au rămas de multe ori, în limbă, vorbe derivate ale unor tulpini pierdute - ori că amestecă două credinţe felurite şi le înlocuieşte, dând astfel naştere unui adevărat non-sens psihologic. De aceea e grea sistematizarea.

Mie n-o să-mi scoată nimeni din cap că toate credinţele poporului - fără excepţie, toate - sunt lucruri foarte  înţelepte şi mai ales foarte poetice. Nu e nărod cine le crede, nărod e cine nu poate să le înţeleagă. Dacă e absurditate, metaforă şi alegorie în artă, atunci fără îndoială credinţele „deşarte” ale popoarelor sunt şi ele absurdităţi. Noi ne batem şi ne războim cu religia formelor aşa cum vreau popii, dar cu religia inimii suntem totdeauna de acord. lar credinţele deşarte nu sunt alta decît o  religie a sentimentelor. Logică? Logica a fost născocită atunci când au început oamenii să fie zăpăciţi şi răi, precum legile contra unui abuz se fac când abuzul începe să existe. Logica ştie să ceară argumentat şi frumos o bucată de pâine, dar numai sentimentul ştie şi poate să i-o dea.

În Biblie se spune cum a scos Dumnezeu pe Lot din Sodoma, poruncindu-i să nu se uite îndărăt. Nevasta lui Lot nu s-a  tinut de poruncă şi s-a făcut stâlp de sare. Dreptcredincioşii sunt convinşi că aşa s-a întâmplat cum zice Biblia; necredincioşii rîd de acest basm al lui Moise. Cuminţi sunt aceia, care explică prin metaforă cuvintele lui Moise: Femeia s-a făcut stâlp de sare, de spaima lucrurilor ce-a văzut, aşa cum am zice noi „s-a făcut piatră, de spaimă” şi cum într-adevăr zicem cu verbele „a încremenit de spaimă”, „a înlemnit”, „a împietrit”, „a înmărmurit”. Oricum am explica vorbele lui Moise, un lucru rămâne în picioare: iudeii credeau în „întorsură”. Moise ne relatează în basmul său o credinţă a poporului judaic: „să te păzeşti de uitătura îndărăt că-ţi aduce pieire”. Biblia spune hotărât că îngerii au cerut de la Lot să nu se uite îndărăt.

Mitologia  greacă povesteşte că Orfeu a coborât în Tartar şi prin cântec a înduplecat pe Pluto să-i dea îndărăt pe moarta sa nevastă, Euridice. Singura poruncă a lui Pluto a fost ca Orfeu să meargă înainte şi să nu se uite, cât va ţine drumul până în lumea de deasupra, îndărăt spre Euridice. Orfeu nu s-a putut  stăpâni şi când era aproape să iasă din Tartar, s-a uitat îndărăt şi atunci Euridice a dispărut ca prin farmec. Şi acesta e un basm. Dar şi el e întemeiat pe credinţa „întorsurii”: căutătura îndărăt îţi aduce pieire. Virgil spune şi el hotărât că Pluto a cerut de la Orfeu să nu se uite îndărăt „nac hanc dederat  Proserpina legem”. Iar Proserpina e doamna duhurilor din Tartar, cu care poţi face legământ. De aceea vorbeste Virgil de „călcarea legământului cu Stăpânul”, „rupta  tyranii foedera”. Acesta e chipul pozitiv al „întorsurii”: tu singur aduci asupră-ţi răul, chemi puterile demonice.

Oameni luminaţi îndeajuns, convinşi de absurditatea superstiţiilor, nu s-ar întoarce pentru nu ştiu ce din cale, când au plecat de-acasă şi şi-au adus în drum aminte că şi-au uitat acasă batista ori altceva. E absurd să crezi că, dacă te vei întoarce de la poartă în casă, n-are să-ţi meargă bine ori ţi se va întâmpla vreun rău şi cu toate acestea nu ştiu dacă sunt doi într-un oraș care să fie absolut liberi de această credinţă. Ea e cu mult mai puternică decât toată filozofia cărţilor, căci a răzbit prin sute de veacuri şi a trecut prin miliarde de oameni pînă la noi. Pornind de la credinţa în demonica putere a căutăturii îndărăt, nu e de mirare de ce ţaranul nu să uită îndărăt noaptea niciodată, nu se uită nici ziua când trece printr-o pădure, cu carul printr-un râu, pe o punte. Degeaba-l  strigi. Când fac fetele farmece ori vrăji, una dintre cele mai de căpetenie condiţii ale reuşitei este căutătura drept inainte. „Pe cale, atât când se duce la pârâu, cât şi când se întoarce cu apa, caută să nu se uite defel înapoi, nici să vorbească cu nimeni, căci cum se va uita îndărăt... desfacerea nu e de nici un folos”. În chip negativ, întorsura e o alungare a puterilor demonice prin simplul mijloc că faci întors un lucru: mergi cu spatele înainte, sari îndărăt peste un lucru, numeri ori reciţi invers o serie de numere ori câteva vorbe, arunci îndărăt un lucru etc.

A intra cu spatele înainte într-o casă străină nu e un lucru frumos, dar e obișnuit şi cerut chiar de legile „etichetei” ţărăneşti într-anumite împrejurări. Morţii nu se mai întorc de la groapă, acasă, zice ştiinţa, dar credinţa zice altfel. Morţii, dacă ştiu drumul, se întorc iute şi bine acasă, nu ca oameni, ci ca strigoi. De aceea morţii sunt scoşi cu picioarele înainte din casă, tot aşa sunt duşi până la groapă. „Capul poate să ştie drumul de la groapă până acasă, numai picioarele să nu-l ştie”. Dacă mortul e strigoi, sătenii îl dezgroapă şi-l întorc cu faţa în jos în sicriu. Când nu poate să moară omul, ai casei îi întorc aşternutul cu capul la picioare. Când bea ţăranul apă, suflă peste ea şi varsă câteva picături. Când a băut din pahar, apa cea rămasă o azvârle îndărăt peste cap. Când bea rachiu, întoarce paharul cu fundul în sus şi zice „atâta rău!”. Departe griva de iepure dacă socotim că prin întoarcerea paharului el vrea să arate că a băut până la fund şi că atâta rău îşi doreşte, cât rachiu a mai rămas în pahar. „Atâta rău” e o formulă şi e adresata puterilor demonice.

Credinţa în întorsură se manifestă în foarte multe chipuri, dar toate s-ar  putea reduce la cinci tipuri.
1. Căutarea îndărăt. Ştim în ce constă aceasta din cele două exemple, al Bibliei şi al mitologiei greceşti şi din credinţa noastră în răul întoarcerii din drum. Aceasta în chip negativ. În chip pozitiv, credinţa se manifestă în mergerea cu spatele înainte, în sărirea cu spatele înainte: adică prin alungarea duhurilor rele, prin „desfacere”. Pe credinţa întoarcerii din drum şi a căutăturii îndărăt se întemeiază cele două zicători ale noastre „a merge pînă la calea întoarsă” şi „a întoarce capul cuiva”. E de sine înţeles că „duce-te-ai până la calea întoarsă” e un blestem, nu prin aceea că doreşti omului un nesucces, ci pentru că îi pofteşti întâlnirea cu duhul-rău. Iar „întoarcerea  capului” e oarecum o vrăjire, o căutătură îndărăt, o cădere în puterea demonilor. Gândul omului se poate abate spre bine, dar că capul i se întoarce numai spre rău. Tocmai asta, că „a întoarce capul cuiva” are totdeauna înţeles rău, e mărturie că e la mijloc o putere a duhurilor rele.

2. Azvârlirea unui lucru îndărăt. Condiţia principală este să nu te uiţi îndărăt când azvârli lucrul. Iar acel lucru trebuie să fie ori vrăjit şi descântat - şi atunci poate să fie orice lucru - ori să aibă în sine însuşi puterea demonică ori antidemonică d.e. usturoi, busuioc, pământ de la capul unei punţi, sânge de nouă fraţi, păr din cosiţa unei fete violate, iarba lui Tatin, cuie de fier găsite, linguri adunate de pe maidan, cap de şoarece, scurmătură de cioară, cuib părăsit de rândunică, ochi de codobatură, scamă de la un sac cu făină furată etc. Azvârlirea se face totdeauna peste cap, ori peste umărul stâng, peste cel drept niciodată. Când un om visează că va muri, stă trei zile de-a rândul cu spatele la fereastra deschisă şi azvârle peste umăr în drum usturoi - ca s-alunge demonii şi să scape de moarte. Apa descântată, câtă a rămas neîntrebuinţată, să azvârle de vrăjitoare îndărăt peste cap: toată puterea  iadului s-ar aduna asupra vrăjitoarei şi a bolnavului, dacă apa descântată n-ar fi azvârlită peste cap. În poveşti e un sine qua non al mântuirii feţi-frumoşilor, ca să azvârle peste cap în calea zmeului trei lucruri date lui de Sfânta Vineri (nu e corect când povestea spune că i s-au dat de Sfânta Joi, ori Luni, ori altă sfântă). Acele trei lucruri variază în povești, dar peria nu lipseşte, căci ea are în toată mitologia noastră o putere antidemonică. Femeile ca să nu deoache copiii din leagăn, scuipă de trei ori peste umărul stâng sau cel puţin scuipă spre stânga, ca s-alunge demonii. Curios e faptul că ţăranul îşi azvârle peste cap măseaua scoasă din gură şi nu se uită unde-i cade, „ca să crească altele”, zice el. Nu lui, ci oamenilor în general; azvârlirea ei se face în numele omenirii întregi. Îţi aduci aminte de Deucalion al mitologiei greceşti. Dinţii scoşi şi-i aruncă ţăranii şi peste casă. Ori peste umăr, ori peste casă e acelaşi lucru; tot aşa peste un râu. Trebuie să fie ceva moştenit din timpurile primitive ale oamenilor într-acest trio: e totuna trupul, locuinţa şi râul. Apa descântată s-azvârle şi peste casă.

Când s-au împăcat doi duşmani, iau trei lucruri (d.e. trei coji de nucă) şi fiecare azvârle peste casa sa un lucru; cu al treilea merg împreună la un râu şi, cu faţa întoarsă, îl azvârlă dincolo. Râurile despart triburi şi neamuri; poate că ei azvârlă ura lor peste râu într-alt trib? Un obicei frumos e al podurilor la îngropăciuni şi într-acest obicei se cuprinde şi azvârlirea banului peste o gârlă peste care a trecut mortul: un bărbat azvârle de pe un mal un ban dincolo şi aşteaptă până trece convoiul peste pod, uitându-se înainte. Dincolo, alt bărbat azvârle alt ban, dar acest bărbat stă cu spatele spre râu. Imi explic că un barbat, prin azvârlirea banului, privind înainte, dă pe mort în puterea morţii; celălalt întors, alungă duhurile rele.

3. Recitarea formelor pe dos. Îmi pare rău că am uitat o formulă de aceasta, pe care însumi eu am  spus-o în copilărie, ca să scap de gâlci. Îmi  descântase o babă, apoi îmi spuse[se] două versuri, pe care le-am rostit după ea, stând cu faţa spre ulcică - tot aşa şi ea - şi am recitat după dânsa tot aceleaşi versuri. Formula: „De-o fi făcut cu una/ Eu îi fac cu două/ De-a făcut cu două/ Eu îi fac cu trei” şi aşa mai departe pînă la zece e foarte obișnuită în descântece de făcătură şi e o simplă inversiune.

O formulă simplă şi cunoscută este aceea a ţărăncilor, la Sân-Vasiu, când  dau grăunţe descântate găinilor străine şi zic: „Mie ouăle, ţie penele” - adică vecinei - iar vecina ştiind că i-a vrăjit cineva găinile, borboroseşte singură asupra unei pene de găină: „Penele ţie, ouăle mie”, adică invers. Şi cum toate vecinele ar vrea să puie mâna pe ouă străine şi să-şi apere pe ale lor, cât e satul de mare, în ziua Anului nou toate femeile borborosesc formula aceasta şi direct şi invers. Recitarea pe dos a formulelor magice a fost cunoscută în toate timpurile. Maccareus, tovarăşul lui Odiseu, povesteşte mântuirea sa şi a fârtaţilor săi de fermecătoriile Circei, spunând: „Spargimur inocuae sucis melioribus herbae,/ Percutimurque caput conversae verbere virgae;/ Verbaque dicuntur dictis contraria verbis .

In  Evul Mediu existau o mulţime de formule magice, care nu erau nimic alta decât vorbe luate din vânt şi care citite invers rămâneau tot aceleaşi. Îndeobşte cunoscută e „Sator arepo tenet opera rotas” care a încurcat multă vreme pe filologi: ei căutau un înţeles într-aceste vorbe, până ce unul mai deştept le-a dovedit că vorbele acelea n-au nici un rost, decât că se pot citi invers.

5. Întoarcerea pe dos a lucrurilor. Mai întâi îmbrăcarea pe dos a hainelor. Ca să alunge duhurile rele, ciobanii când ies cu oile la munte îmbracă de obicei cămaşa ori pe dos, ori cu gura la spate. Când femeile înţarcă pe copil, îmbracă pe dedesubt o cămaşă cu gura la spate. Hainele se poartă pe dos cu intenţie. Când n-ai intenţie şi îmbraci o haină pe dos fără să bagi de seamă, o să capeţi bătaie, dar scapi de bătaie dacă îţi calci haina în picioare. Însăşi îmbrăcarea cojocului pe dos nu e o chestiune aşa de simplă cum li se pare celor ce văd într-asta o simplă cruţare a hainei. Nu haina vrea ciobanul să şi-o cruţe, ci sufletul. Credinţa e foarte răspîndită; prin mahalalele oraşelor tot aşa de mult ca la ţară. Mai ales  printre femei. Eu am  cunoscut o studentă de la universitate, care îşi îmbrăca întotdeauna un ciorap pe dos. Ciorapul e cu deosebire haina care se îmbracă pe dos, prin oraşe.

Despre întoarcerea ulcelei, la descântec şi farmec, am pomenit. Fără asta nu se poate face nici un fel de vrajă. În descântece „de leac” tot aşa. Pe copilul deocheat îl dezbraci şi-i torni în cap cărbunii cu apa în care au fost stinşi, întorci pe urmă ulcica cu gura în  jos. Dacă n-o întorci, totul e degeaba. Iar întoarcerea lucrurilor din casă e aşa de frecventă, că ai face din înşirarea lor un catastih cât toate zilele de lung. Femeile, care nu lucrează vinerea, merg aşa de departe cu credinţa lor, încât vinerea întorc cu gura în jos doniţele din casă, oalele, albia, întorc toporul, sapa etc.  Dacă ar veni Sf. Vineri prin casa lor, ca să vază dacă lucrează, ele i-ar da dovezi prin însăşi starea obiectelor din casă, că n-au lucrat. Aceasta li-e răspunsul.

Întoarcerea lucrurilor din casă e mai obișnuită când e un mort în casă. Pe cel ce se luptă cu moartea îl dau ai casei jos, îi pun pe podeală aşternutul întors, de la cap la picioare. Însăşi perna i-o pun la picioare. Pe mort îl scot din casă cu picioarele înainte. Albia în care l-au scăldat o întorc cu gura în jos şi o ţin aşa şapte zile. Pe timpul când lumea petrece mortul la groapă, ai casei răstoarnă patul cu picioarele în sus; chiar masa, pe care pun mâncările pomenii în timpul îngropării, o răstoarnă cu picioarele în sus. Întoarcerea omului cu capul în jos, e însoţită de o putere demonică. Fiindcă nu poţi sta cu picioarele în aer, drept în sus, e destul să te dai peste cap, ca să intri în puterea demonilor. Oamenii ieşiţi din mormânt se dau peste cap şi se fac strigoi. În poveşti dai foarte des de acest obicei. Făt-Frumos, ori calul său, se dă peste cap şi se metamorfozează în butuc, în floare, în roată de fier, în ce voieşte.

Împotrivit  puterilor demonice e orice obiect de fier, întors spre demoni, dar mai ales cuţitele şi topoarele, întoarse spre demoni cu partea ascuţită. Pe cel dus prin aer pe un băţ de alun - vrăjit cu ulcica, pe dragoste - nimic nu-l poate opri din cale, decât un cuţit împlântat cu mănunchiul în pămînt. Peste cuţit nu poate trece. Cu această credinţă îmi explic eu obiceiul ţăranilor de-a pune toporul cu ascuţişul în sus, când bate piatra. Se înţelege că furtuna şi grindina e adusă de demoni, toporul le înfrânge puterea. Obictele întoarse se pot conjura ori contra demonilor ori pentru chemarea lor. Totul atârnă de intenţia omului. Un exemplu cunoscut de conjurare a lucrurilor îl avem noi într-o poveste a strigoiului. Un strigoi se iubea cu o fată şi venea nopţile la ea. Fata, în urmă, a dat de veste că e strigoi; de spaimă, a întrebat pe o babă care a învăţat-o ce să facă. Când a venit strigoiul noptea a găsit uşa încuiată şi a cerut să-i deschidă, fata n-a voit. „Deschide  tu, masă!”, zise strigoiul. Masa: „Nu pot, că sunt întoarsă!”. Strigoiul a chemat pe rând toate lucrurile din casă, dar fata le întorsese pe toate şi nici unul n-a putut să deschidă. „Deschide tu cleşte, tu scaun, tu pâine, tu cojocule”. În urmă: „Deschide tu, opaiţule!”. Şi iată, că opaiţul care ardea şi era neîntors a sărit de la locul lui, să deschidă uşa. Dar atunci au cîntat cocoşii, strigoiul a dispărut ca să nu mai vie.

de George Coșbuc

Ziua Facerii

 Marţea nu e bine să croieşti cămăşi, nu e bine să legi „gura  pânzii” şi nu e bine să îmbraci haină nouă, dar mai ales nu e bine să pleci la un drum mai lung, fiindcă într-o marţi a urzit Dumnezeu lumea, adică lumea s-a pornit într-o marţi. Asta e o credinţă de obşte a românilor. Alţii, mai puţini, cred că toate acestea nu e bine să le faci sâmbătă, tot pentru acelaşi mare păcat, fiindcă sâmbătă s-a pornit lumea. De unde ne-a venit nouă credinţa asta şi ce rost are ea? Acum, eu n-am să mă ocup să vă înşir vorbe ca să vă lămuresc că această credinţă e o superstiţie, pentru că asta o ştiţi dumneavoastră poate mai bine de cum o ştiu eu. Dar gândesc că poate nu ştiţi de unde şi cum ne-a venit superstiţia şi încă eu aş încerca să văd de v-o pot spune.

Mai  întâi de toate, credinţa că marţea s-a pornit lumea a prins rădăcini între popoarele ortodoxe ale Europei. Apoi de la acestea au luat-o şi alte popoare, de alte religii, dar n-o au întru atâta sfinţenie ca neamurile de  la care au luat-o. Aşadar, credinţa de care vorbim are ceva strânsă legătură cu religia ortodoxă a creştinilor şi numai a celor din Europa.

După Biblie, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Nu se spune în ce zi a început, dar se spune în care zi s-a odihnit; şi dacă s-a odihnit sâmbăta, a şaptea zi, atunci ziua dintâi a lumii a fost duminică. Apoi atunci de ce nu spunem că duminică a pornit Dumnezeu lumea? Şi că duminică nu e  bine să pornim la drum  lung? Aşa ar fi după cele ce ni le arată Biblia. Dar credinţa din  taifasul nostru n-are de lucru cu Biblia, măcar că tot facerea lumii îi este temeiul şi de acolo porneşte, de la ziua dintâi a lumii. S-au făcut fel de fel de socoteli, cam câţi ani pot să fie de la facerea lumii, aşa cum înţelegem facerea ei după spusele Bibliei. Acum, unii au scos un număr de ani, alţii altul, câte-o seamă de numere mai  apropiate, altele depărtate foarte, câte cu 2.000 de ani şi mai mult. Aşa că nu se potrivesc doi cu doi şi anumit tot nu ştim nimic. Dar feluritele popoare au primit ca adevărată anumită numărătoare de care se ţin. Aşa, iudeii spun că lumea a fost făcută cu 3760 înainte de anul naşterii lui Hristos. Catolicii o spun în trei feluri, dar şi ortodocşii tot în trei feluri o spun: cei ce se ţin de patriarhul Alexandriei o spun într-un fel, cei de sub patriarhul Antiohiei într-alt  fel, iar cei din Europa se iau după cum s-a hotărît în Constantinopol.

 Anul acestor din Europa e 5508 înainte de Hristos. Acesta e anul de la facerea lumii,  de la Adam, „leatul” sau „veleatul” de la zidire. Toate cărţile noastre bisericeşti până mai acum o sută cincizeci de ani întrebuinţau numai leatul de la facerea lumii, tot aşa şi cronicarii, numai că ei puneau pe lângă leatul acesta şi anul de la Hristos, de cele mai multe ori. Cum au ajuns cei din Constantinopol să statorească anul 5508 înainte de Hristos ca an al facerii lumii şi cum au  ajuns  alţii să statorească alt an, e o socoteală lungă şi nu e pentru noi. Pentru noi ajunge atâta, că aşa au statorit lucrul şi unii si alţii. Dar orice an ar fi statorit pentru facerea lumii feluriţii învăţaţi, un lucru au trebuit să-l ţie toţi la fel: să potrivească aşa anii, încît cel din urmă an al veacului vechi să fie an bisect şi aşa că anul 1 de la Hristos (adică anul care începe era creștină) să înceapă într-o sâmbătă. Adică, ziua întâi a întâiei luni, a întâiului an care începe veacul cel nou trebuie să fie sîmbătă. Şi aşa este pentru toţi creştinii. Dacă noi spunem că întîiul an al erei creştine e anul 5509, dacă unii catolici spun că e 5201, alţii altfel, e totuna, pentru că toţi aceşti ani, feluriţi după număr, arată acelaşi an care a început (1 ianuarie) cu o  sîmbătă.

Toţi aceşti ani se potrivesc la sfârşitul lor, adică li se încheie şirul în anul 1 al erei creştine, dar fireşte nu se potrivesc la începutul lor, la capul şirului. Iar această nepotrivire face că lumea „a pornit” după unii într-o  zi, după alţii într-alta. Toţi zic că cea din urmă zi a veacului vechi s-a sfârşit într-o vineri şi cu sîmbătă s-a început noul veac, dar nu toţi au la fel aceeaşi zi ca întâia zi a tuturor zilelor la începerea  lumii.

După numărul nostru, al ortodocşilor din Europa, în anul 5508 înainte de Hristos, ziua întîi a anului (1 ianuarie) a fost marţi. Aşa urma. Căci dacă anul 1 după Hristos s-a început cu sâmbăta, anul de dinaintea lui (anul 1 înainte de Hristos) s-a început cu joi, anul 2 s-a început cu miercuri, anul 3 cu marţi, anul 4 cu luni, anul 5 ca bisect cu sîmbătă şi apoi tot aşa mergînd înapoi spre începutul lumii vezi că anul 5506 a început cu joi, 5507 cu miercuri, iar anul începăturii 5508 cu marţi.

Aşadar, întâia zi a întâiului an al lumii a fost marţi. Marţea a pornit lumea. Numai după calculele bizantinilor „începe lumea” într-o marţi. Deci numai popoarele ortodoxe ale Europei au în veleatul Lumii lor marţea ca prima zi a tuturor zilelor. Acum, eu cred că prin călugări a ajuns la ştiinţa poporului că marţea s-a urzit lumea şi apoi ştiinţa asta a fost adusă în legătură cu credinţele lui superstiţioase şi aşa a devenit şi ea credinţă fără nici un rost. Că unii vorbesc şi despre sîmbătă ca zi  în care s-a urzit lumea, poate că vine din faptul  că au auzit ceva despre sâmbătă ca zi de începătură a erei creştine, a noului veac sau - poate mai curând - fiindcă şi sâmbăta se poate lua ca întâia zi a lumii, dacă te ţii de cei ce încep anii cu martie. (În Evul Mediu se obișnuia şi una şi  alta: numărau anii începându-i ori de la ianuarie, ori de la martie şi lucrul acesta face şi astăzi cronologiştilor multă încurcătură pentru cele doua luni ianuarie şi februarie care puteau fi luate şi într-un an şi într-altul de după el). Iar în anul 1 al lumii ziua întâi de martie a fost sîmbătă.

de George Coșbuc

Sărbătorile creştine

 Părinţii bisericii au fost siliţi să treacă cu vederea şi alte lucruri de-ale păgânilor. Numai Paştele - cu sărbătorile care se schimbă, atârnând de Paşte - sunt stabilite de biserica creştină fără să fi avut amestec şi înrâurire  păgânismul la stabilirea lor. Dar sărbătorile statornice, acelea cu zi anumită, cad toate în zilele de sărbători ale pagânilor care s-au  încreştinat. De ce ? Fiindcă era greu să-i faci pe pagânii încreştinaţi să se lase deodată şi cu de-a sila de obiceiurile lor din strămoşi, să-şi lepede sărbătorile, să-şi uite idolii lor şi zeii. Ei trebuiau deprinşi cu încetul. Astfel s-au lăsat neatinse zilele lor de sărbători, dar în loc de zeii lor, cu încetul, s-au rânduit sfinţi creştini într-aceste zile, ca să fie sărbătoriţi. Toţi zeii păgâni au fost înlocuiţi cu sfinţi creştini. Iată ce scrie Papa Grigore cel Mare, către nişte călugări care căutau să le facă silă păgânilor încreştinaţi ca să se lepede de zeii lor: „Spuneţi lui Augustin că, după multă chibzuire, iată la ce convingere am ajuns, în ce priveşte încreştinarea englezilor. Cu nici un chip să nu dărâmaţi bisericile lor păgâneşti, ci să daţi jos numai idolii, să stropiţi clădirea cu aghiazmă, să clădiţi un altar şi să puneţi icoane. Căci, dacă acele clădiri sunt trainice, noi trebuie să le prefacem din temple păgâne în adevărate case ale lui Dumnezeu, ca astfel poporul, când va vedea că nu i se dărâma templele, să aibă tragere de inimă spre creştinism, să se întoarcă cu drag de la păgânism spre noi, să cunoască pe Dumnezeul nostru cel blând şi îngăduitor şi cu atâta mai cu drag să s-adune la biserică, cu cât vor şti că se  adună la locul unde au fost obișnuiţi să s-adune şi părinţii lor. Oamenilor inculţi şi spiritelor înăsprite nu le poţi tăia deodată felul lor de viaţă”.

Dintre aceste sărbători, Crăciunul e cea mai de căpetenie. Cum am spus, germanii păgâni sărbătoreau cu jertfe de vite şi cu jocuri începerea, adică naşterea anului lor, 9 zile. Cum să-i facă părinţii bisericii pe germanii încreştinaţi să se lepede dintr-odată de sărbătorile acestea? Era cu neputinţă. Deci le-au lăsat, dar le-au dat un caracter creştinesc: au înlocuit „naşterea anului” cu „naşterea lui Christos”. Sărbătorile păgânilor erau solare, adică sărbătoreau fenomene din natură şi mişcările soarelui. Aşa, tocmai în toiul verii, popoarele nordice aveau sărbătoarea lui Donner, zeul tunetelor, la şase săptămâni după solstiţiu (20  iulie). Sărbătoarea le-a fost lăsată, o are şi astăzi întreaga biserică creştină. Donner însă a fost înlocuit cu un sfânt, cu Ilie prorocul. Ba chiar şi puterile zeului păgân au rămas pe seama sfântului nostru. Donner aleargă peste nori cu carul de foc, tunând şi fulgerând. Iar Ilie tot aşa, în credinţele poporului. Dintre zilele de sărbători ale romanilor păgâni, mai  însemnată e Parilia, pentru noi. Ea se serba la 21-23  aprilie, tocmai în toiul primăverii, la șase săptămâni după echinocţiu şi cu șase săptămâni înaintea solstiţiului de vară şi însemna biruinţa luminii şi a căldurii asupra întunericului  şi a frigului iernii. Sărbătoarea a rămas şi la creştini: la 23 aprilie, îl sărbătorim pe eroul care biruie asupra balaurului din peşteri întunecate, pe Sf. Gheorghe.

George Coşbuc

Baba Dochia

 Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba trimite pe nora sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase în cămașa și îngheţă de frig. Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei că Dochia – fie fata, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împaratul şi aşa mai departe. Pe scurt, că legenda e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească Dumnezeu ! Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă.

Întâi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Când e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e vremea caldă; iar când dă zăpada cu viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace pe timp cald şi când o ajunse gerul îşi leapădă cojoacele. De ce ? Nu e aşa povestea; e nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul, cu atât se îmbrăca mai bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi îngheţă. Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că o spun litvanii, sârbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.

Al doilea. Povestea nu e românească – vreau să zic, nu e numai a românilor – şi, după cât e dovedit pân-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt aşa: baba, răutăcioasă, trimite pe noră-sa să-i facă neagră lana cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lâna neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rând nouă cojoace şi totuşi îngheaţă. Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori bulgărească; nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei roman ori o tradiţie romană.

Să stăm la legenda noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia? Şi de ce? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adâncă, are un rost uimitor de frumos şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de două mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, dacă nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi tocmai fiindcă o spun atâtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian. Ce-or fi având de împărţit ungurii cu Traian? Legenda Dochiei exista, probabil şi la arabi şi la persani şi la popoarele de pe lângă Gange; ce-au avut ăştia cu Traian? Şi încă cum îi de ani înainte de-a fi Traian pe lume…

Legenda „Dochiei” e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii, nu a românilor şi una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturii, cu ploile, cu vânturile, cu schimbările lunii, cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au  zăpăcit întâi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Când se întunecă soarele, îl mănâncă vârcolacii, când tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, când se cutremură pământul, se mişcă peştii pe care stă pământul şi câte nenumărate! Toţi ştim lucruri de acestea măcar câte un leghion la număr. Ce sunt Sân Toaderii? Prorocul  Ilie? Atanasie al Ciumii? Moşii? Haralambie cu aripi de foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile? Ce sunt ielele, vântoasele, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana? Şi ce e în urmă baba Dochia? Toate acestea sunt  întrupări ale fenomenelor din natură.

Credeţi că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe? Şi că Sf. Gheorghe e tânăr şi omoară balaurul, iar Sf. Dumitru e bătrân cu barbă albă şi-l ţin închis în Sân-Toaderii de toamnă? Sf. Gheorghe e tânăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf. Dumitru e bătrân, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă. E întâmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei  Dochia? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică? Nu. Toate  sunt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.

Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi veșnic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, câmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să fie, ori să nu  fie, în poveste el n-are a face. Sf. Petru e soarele. Restul poveștii e acesta: E iarnă. Pământul e acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lână albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lână neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lâna cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pământul care e negru. Nora  (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sf. Petru. Acum cere baba: să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămâie cerul senin, alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului; aşa zice ţăranul: e senin ca laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere nurorii  să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sf. Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzirea câmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin „zilele babei” cu ger, cu viscol (lucru ce se întâmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rând nouă cojoace. Ce sunt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare: tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe  partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vânturi şi ploi. Cele nouă cojoace sunt cele 9 zile răutăcioase.

De ce e vorba de o babă? Pentru că babele sunt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce noră sau fată vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu câmpiile, la începutul  primăverii, ca o mamă cu fata vitregă sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia? La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l: ce sfânt cade pe ziua de 1 martie, ziua întâi a lunii de primăvară? Sfânta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au  aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele  bisericii creştine, desigur nu s-au gândit la Dacia şi la Traian şi nici la români şi n-ar fi zis doar: hai să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei. Nu. Întâmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am  luat-o că „babă” a legendei. Dacă o  chema altfel, baba noastră nu s-ar  fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.

de George Coşbuc

Babele sfinte

 Eroul solar face în drumul său, popasuri la vreo sfântă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte: Vineri, Duminică, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sunt blânde, bune şi totdeauna gata să-l ajute pe erou; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sâmbătă sunt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc, căci ele reprezintă principiul răului.

Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sunt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un fel de hocus-pocus al basmelor cu care te poţi juca după buna ta  chibzuială. Dar, pe cât de bine ştie cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu  altceva şi că stă acolo unde-l vede şi nu într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele  din basme sunt anumite personificări, bine stabilite, cu însușiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor neclintit. A amesteca pe Sf. Luni cu Sf. Vineri, ca şi când ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a-l purta pe erou pe la toate sfintele pe rând - şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă - nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi când l-ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.
Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare până la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar însuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să corespundă, cât se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi privite ca egale. E deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale  soarelui. Aceste două fenomene sunt reprezentate şi personificate în Sf. Miercuri şi Sf. Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri zilele cele mai sfinte din săptămână. O să mă opresc acum la aceste două personificări înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întâi singure, iar mai târziu în legătură cu celelalte.

Numele „Vineri” n-are nevoie de demonstrări întrucât îi priveşte originea. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică, e una cu zeiţa Venus, iar Sf. Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor târzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţie, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi mulţi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai  înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum aceste fenomene sunt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pământul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pământul. Din noapte s-a născut pământul şi tartarul. E o concepţie a tuturor neamurilor primitive că pământul iese din noapte încetul cu încetul ca şi când ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi  în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pământul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosebeşte pământul; acum îl vezi. Dar Hesiod spune că se naşte pământul şi tartaruI. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc toate  popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, cu pământul? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spună că se naşte pământul şi (apoi) tartarul, ci pământul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pământul are sub el un tartar.

Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele; e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, veșnicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti. Într-o epocă însă, mai tîrziu, specific grecească, vremea care le amestecă pe toate l-a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a  născut cu mult în urma lui  Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aici nu mai e un ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întâi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos, după ce i-a născut pe toţi zeii - adică se săvârşise creaţiunea - şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a  aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul lui se adunase spumă şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea se numeşte născută din spume. Fără îndoială, acest mit e născut târziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţie ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o câmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi, chiar în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca „o margine a cîmpiei”. Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sunt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost  personificată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita.

Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat  Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, până ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis - aşa cum o arată statuia din Neapole, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirându-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.

Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rând n-o ştia aşa; pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sunt cele mai frumoase fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întâi prin Venus şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes - tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezenta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brâu al ei, vestitul brâu în care stau toate frumuseţile şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucându-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau veșnicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e potrivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunericului, dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a  trăit, cum am zice noi, necununată şi l-a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte  târziu, se vede că mitul lui s-a născut târziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici.

Eu am băgat de seamă că toate atributele Sf. Vineri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curând, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vântului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui "Hercules şi Cacus" s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sunt că Hermes într-adevăr e amurgul şi vântul serii. Intr-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele) cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de câini - în toate mitologiile indo-germane vânturile sunt personificate în câini - de Sarama şi Sabala, îl biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide zmeul cu atîtea capete; câinii sunt, cum am mai spus: N-aude, Na-vede etc. Acum să-l lăsăm pe însuşi Breal să vorbească: "Noi n-am vorbit până aici de o împrejurare a mitului, care se raportează la cea mai adâncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, când află că vacile-i sunt închise, o trimite pe căţeaua sa Sarama să i le caute - adică pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii. Sarama are doi căţei numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M.Weber, de la adjectivul  sarvara „negru”. Intr-un imn către Jama (zeul  morţii) se spune că aceşti doi câini, care sunt descrişi având fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boli: „Tu care alungi bolile, care protegi casele, care te poţi schimba luând toate chipurile, fii-ne prieten’’...  Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri: el îi duce lui Phrixos lâna de aur, îl ajută pe Perseu contra Gorgonei, o cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos  (Cerber) în regatul morţilor la Pluto.

Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui câine care reprezintă vântul furtunii. Acest câine, în mitologia vedică, ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm câinele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vânt. Vântul e înaripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu înaripat în toată mitologia greacă. Vântul geme, urlă, dă sunete, vâjăie, e veșnic vorbăreţ, e veșnic pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vâră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecărească. Vântul cântă; în amurg, boarea e un cântec dulce, de aceea  Hermes e cântăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vânt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vântul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunericul amurgului dă lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură dinaintea ochilor noştri. Amurgul „fură” lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie. Hermes? El e zeul tâlhăriei. Fură tot ce poate. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.

Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vânt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ: cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu celălalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lângă acest fapt şi pe lângă celelalte că el l-a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaugă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi  şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mâner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lângă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricât s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi poezia acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pașnice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea când se lupta ziua cu noaptea.

După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vântul de pe-nserate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sf. Vineri şi Sf. Miercuri. Atributele, precum vom vedea, le sunt aceleaşi. Dar cu o deosebire. S-au schimbat rolurile; Sf. Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă dimpotrivă, amurgul, iar Sf. Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat - ca două lucruri opuse să-şi schimbe  locul. E ceea ce se întâmplă şi în limbă; sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decât cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sf. Vineri la apus şi a Sf. Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea „negură” cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgâne, întunecându-le şi producând confuzii în mitologia noastră. Sf. Vineri a noastră reprezenta zorile odată - şi chiar astazi simţi că ţăranul nu şi-a pierdut cu totul conştiinţa despre  acest  lucru - dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul  solar sau cu însuşi soarele cel adevărat, nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţie încă nu e deplină - aproape de 2000 de ani şi poate n-o fi niciodată - Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură: în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar câteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte puternic şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgânităţii ei.

Dacă legenda creştină a adus-o pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să pună la răsărit pe Sf. Duminică, pentru că duminică a reînviat Hristos; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei. In basme, aceste două sfinte sunt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sf. Miercuri e o pânză neagră – noaptea - iar îndărăt de la Sf. Miercuri la Sf. Vineri e o pânză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintâi sfântă după Sf. Vineri e Sf. Sâmbătă. Nu e chestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sâmbătă e un produs al legendei creştine. Întîi de toate: sâmbătă toată ziua, Mântuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sâmbătă a cutreierat lumea morţilor, duminică a înviat. Noaptea e lumea morţilor, amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sâmbăte. A doua: repulsia ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sâmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sâmbetei a cutreierat Hristos, când s-a scoborât din limb. De aceea, sâmbăta nu e într-adevăr sfântă. Prin analogie i se zice sfântă, dar numai în descântece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative care se raportează la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi veșnic posomorâtă. În basme, sâmbăta n-are ce căuta.

E nonsens când culegătorii noştri de basme îl poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos şi pe la o Sf. Sâmbătă. Nu, ea nu e sfântă decît de frică, adică în imprecaţiile mistice, când vracii şi descântătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor? Eroii sunt păgâni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de-ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri, nori, neguri, arşiţă etc., dar nu cu stafii, care sunt concepţii ale credinţei în suflet. Sâmbăta nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită şi la dreapta şi la stânga de ele cu un râu mare, numit Apa Sâmbetei. Sf. Vineri duce sufletele până la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sâmbăta, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sâmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sâmbetele morţilor. Dar nu singură sâmbăta e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de râu a Sf. Sâmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cântători, vremea numită „pe la mânecate”. Şi ea e stăpâna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhurilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor care ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vântoaselor. Dacă Sf. Sâmbătă e mai mult stăpâna morţilor, Sf. Marţi e stăpâna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spânzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Râu-de-rouă. Roua e sfântă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfântă, dintr-aceleaşi motive ca sâmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.

Marţea şi sâmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amândouă sunt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele: 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori „pe nemâncate” când „se porneşte ziua”, credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. Dumnezeu cel păgân, al mitologiei noastre, soarele - a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel arici, pe care-l întâlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. În toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele soarelui sunt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţii a ariciului alături de Dumnezeu în  creaţiune: soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de „pe mânecate”, e stăpâna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vreun lucru de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. „Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate, nici a începe vreun lucru mai de căpetenie” şi „drept aceea româncele nu îndătinează nicicând în această zi a începe vreun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoara: a urzi, a porni pânza, a croi o cămaşă”. Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vreun rău e dintre cele mai  înrădăcinate în poporul  nostru. În general marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sunt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă etc., va să zică pedepsele sunt atmosferice, din ele îl recunoşti pe Jupiter al atmosferei. Dar de alt soi sunt pedepsele Sf.Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecingine, albeaţă etc., va să zică pedepse corporale şi tot de acelea care distrug frumuseţea. Din ele o recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea, totdeauna li se pune în vedere moartea. „Femeile să nu taie guri de cămăşi că e  semn  de moarte”. „Femeile care se lau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul”. Grăunţele semănate marţea nu vor răsări niciodată. „Marţea şi sâmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din casă într-aceste două zile”.

Dincolo de Râu-de-rouă e locaşul zorilor, personficate în Sf.Miercuri. În grădina ei creşte bradul lumii. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminică. Dubla personificare e datorată creştinismului. După concepţia păgână, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminică, dar şi sfânta asta are dublă însemnătate, în descântece şi în colinde e numită Maica Precistă. Intre Sf. Joi şi Sf. Duminică e un antagonism veșnic. Ele sunt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, îl ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. Într-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general e personificată în Sf. Duminică. Şi precum Hristos, în colinde mai ales, e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precistă, „cu veștmântul mohorât, lung din cer şi până în pământ". Sf. Duminică e Cosânzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.

A rămas Sf. Luni. In mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă cu luna. Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. În schimb însă, în mitologiile popoarelor moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpâna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor.

Creştinismul a dat avânt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de obiceiuri referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgân, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţia că Soarele e frate cu Luna, şi şi este; în mitologie, cu toate acestea nu e niciodată Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui - fiindcă acestea două nu sunt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci - Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dulcei lumini a lunii pe cîmpie, adică „bătaia lunei” nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vânătoarea ei cu câini, care îl sfâşie pe Acteon, e alergarea razelor pe „munţi” de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină; dac-ar fi luna, câte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascundă prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută!

Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. In basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem câteva balade în care e cântat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui său cu ea. Are rol în descântece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce reprezintă ea, într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte? În imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost are.

de George Coșbuc

Babă

  În diferitele sale sensuri prin mulţimea derivatelor de tot felul, „baba” este una din vorbele cele mai circulatoare în grai. Reduplicarea silabică ba-ba, ca şi alte reduplicări analoage de sonuri labiale şi dentale: ma-ma, pa-pa, ta-ta, na-na , da-da etc., alcătuiesc în toate graiurile omeneşti, până şi în cele mai străine unul altuia, un fond primordial, comun antropologic, din care s-a format terminologia familiară pentru părinţi şi neamuri. Acest fond primordial comun s-a diferenţiat însă pretutindenea prin trei factori:

1° schimbări fonetice şi metatetice, astfel că din „baba” s-au putut face „abab”, „aba”, „bubu” etc.;

2° diferita aplicare a aceleiaşi reduplicări, astfel „baba” într-un grai însemnează pe „mumă”, în alt grai pe „tată”, aiurea pe unchieșu etc. ;

3° diferita desfăşurare ulterioară a sensurilor la trecerea termenului din cercul familiar în cercul cuvintelor comune, astfel că „baba” a putut să ajungă în unele graiuri la sensul de preot, iar în altele la acela de copil. Numai la slavi, după toate dialectele lor, primitivul ba-ba a căpătat înţelesul de „grand'mère” şi apoi de „vieille femme”, iar de la slavi d'a-dreptul, mai ales de la poloni, au împrumutat-o pe „babă” românii fără ca s-o aibă neo-latinii din Occident.

Toate accepţiunile cuvântului „babă” în limba noastră se găsesc de asemenea şi în cea poloneză, deşi unele din ele lipsesc altor dialecte slavice. Cu sensul cel fundamental slavic de „bunică”, „babă” se mai aude la românii din Sălaj (Tribuna din Sibiu, 1890 No. 85); mai pretutindenea însă acest sens a dispărut, rămânând în locu-i acela de „femeie bătrână”. Dispariţiunea s-a început cam în sec. XVII.

În sens de „femeie bătrână", care este cel mai răspândit, „babă” e în antiteză cu „moş” sau cu „moşneag”, o antiteză care ne întâmpină la tot pasul în literatura poporană.

Babele sunt privite ca fiinţele „cele mai d'a dracului”, de unde vine obişnuita însoţire a cuvântului „babă” cu epitetele peiorative: „cloanţă”, „cotoroanţă”, „hârcă”, „talpa-iadului”, „hoanghină” etc. Unele din asemenea babe doftoroaie şi vrăjitoare ajung în popor a fi atât de vestite, încât numele lor răsună din gură în gură: baba cutare.

O altă îndeletnicire favorită a babelor este de a boci la înmormântări. Bocetele formează în literatura poporană o adeverata poezie băbească, câteodată de o frumseţe rară. De aici însă orice plâns femeiesc, ba şi bărbătesc, se califică ironic ca „bocire băbească”.

Până n-ajunge „cătărambă”, o babă nu se crede încă a fi bătrână, după cum nu e bătrân nici „moşul” până n-ajunge „ghiuj” sau „vâj”. De aceea expresiunea „babă bătrână”, ca şi „moş bătrân”, nu e un pleonasm.

Copiii cei crescuţi prea mult timp pe mâinile mamelor şi ale bunicelor poartă din vechime în popor dispreţuitoarea poreclă de „feciori de babă”, despre care vorbeşte deja Cantemir (Descriptio Moldaviae ed. Papiu p. 151).

B.P. Haşdeu