Ptolemeu

 Originar din Ptolemais (Egipt), Ptolemeu a trăit pe la mijlocul sec. II e.n. la Alexandria, unde a făcut cercetări astronomice şi a scris diferite lucrări, unele fiind astăzi pierdute. Concepţia să geocentrică, expusă într-un manual din care s-au păstrat doar versiunea arabă şi două comentarii, s-a impus în antichitate, a dominat în Evul Mediu până la Kepler, iar în unele privinţe până la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Ptolemeu a pus de asemenea bazele geografiei matematice într-un Îndreptar geografic, în care sunt calculate longitudinea şi latitudinea a 8.000 de localităţi. Această lucrare a reprezentat un mare progres pentru geografia vremii şi a contribuit la întărirea autorităţii ştiinţifice a autorului. Principalul izvor al lui Ptolemeu pentru Îndreptar, mai ales pentru regiunile nordice, a fost Marinos din Tyr, un geograf din sec. II e.n., care a determinat primul longitudinea şi latitudinea localităţilor.

ÎNDREPTAR GEOGRAFIC

II.11.11. Iar la răsărit de munţii Abnobae locuiesc dedesubtul suebilor casuarii, apoi nertireanii, apoi dandutii; dedesubtul acestora locuiesc turonii şi margivii; dedesubtul camavilor, chatii şi tubantii; deasupra munţilor Sudeţi - teuriocaimii, iar sub munţi, varistii; urmează apoi Pădurea Gabreta (a Boemiei, azi); dedesubtul marvingilor locuiesc curionii, apoi hatuorii şi până la fluviul Dunărea parmaicampii; dedesubtul Pădurii Gabreta marcomanii, sub aceştia sudinii, iar până la fluviul Dunărea adrabaicampii ; dedesubtul Pădurii Hercinice (între Sudeţi şi Carpaţi) cvazii, dedesubtul acestora se află minele de fier şi Pădurea Luna (în Moravia), sub care locuieşte un neam mare, baimii, până la Dunăre; iar în continuarea acestora, lângă fluviu, racatriaii şi racataii lângă coturile [fluviului].

II.15.2. Părţile apusene ale acestei provincii (Panonia inferioară) sunt locuite, mai spre miazănoapte, de amantini; mai jos de aceştia, de hercuniaţi; apoi, de andizeţi; pe urmă de breuci; părţile răsăritene însă, cât mai spre miazănoapte, le locuiesc araviscii, iar mai spre miazăzi scordiscii.

III.5.1. Sarmatia europeană se mărgineşte la miazăzi cu iazigii metanasti din locul unde se termină Munţii Sarmatici şi până unde începe muntele Carpatos şi cu Dacia care vine în continuare pe aceeaşi paralelă până la gurile fluviului Boristene şi cu ţărmul Pontului de aici până la râul Carcinites.

6. Apoi, dintre fluviile care se află mai jos de Boristene (Nipru), pe de o parte fluviul Tyras (Nistru) însuşi mărgineşte părţile Daciei şi Sarmatiei de acolo de unde coteşte, până la terminare, pe de altă parte, raul Axiaces curge şi el prin Sarmatia, puţin mai sus de Dacia până la muntele Carpatos.

7. Locuiesc Sarmatia ca triburi foarte mari venedii, pe lângă întreg Golful Venedic; şi, mai sus de Dacia, peucinii şi bastarnii; iar pe lângă toată coasta Meotidei, iazigii şi roxolanii; şi mai spre interior decât aceştia, hamaxobii şi alanii sciţi (sarmaţii).

8. Triburi mai mici locuiesc Sarmatia lângă fluviul Vistula, mai jos de venedi - gitonii, apoi [vin] finii, iar după aceea sulonii. Dedesubtul lor [trăiesc] frugudionii, apoi avarinii - pe lângă izvoarele fluviului Vistula; mai jos de aceştia ombronii, apoi anartofracţii (populaţie celtică), apoi burgionii, mai departe arsieţii (un trib dacic), sabocii, piengiţii şi biesii (probabil triburi dacice),  pe lângă muntele Carpatos.

9. Mai spre răsărit de cei pomeniţi ca fiind aşezaţi mai jos de venedi sunt galindii, sudinii şi stavanii, până la alani. Mai jos de aceştia, igilionii, apoi costobocii şi transmontanii (o ramură a costobocilor), până la Munţii Peucini.

10. Dedesubtul acestora [locuiesc] gelonii, hipopodii şi melanhlenii, dedesubtul cărora [locuiesc] agatârşii, apoi aorsii şi pagiriţii. Pe lângă cotitura fluviului Tanais [trăiesc] oflonii şi tanaiţii, mai jos de care [se află] osilii, până la roxolani. Iar [la mijloc], între hamaxobi şi roxolani, [locuiesc] peucanalii şi exobigiţii. Iar între peucini şi bastarni, [vin] carpianii (triburi dacice pontice), mai sus de care [sunt] gevinii, apoi bodinii. Între bastarni şi roxolani, [sunt] hunii şi mai jos de munţii lor, amadocii şi navarii.

11. Pe lângă lacul Byce [locuiesc] torecazii, iar pe lângă „Alergarea lui Ahile”, taurosciţii. Mai jos de bastarni, lângă Dacia - tagrii şi mai jos de ei, tirageţii.

Aşezarea Daciei

III.8.1. Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu aceea parte a Sarmatiei europene care se întinde de la muntele Carpatos până la cotitură pomenită a fluviului Tyras, la apus cu iazigii metanasti, pe lângă râul Tibiscos, iar la miazăzi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos până la Axiopolis, de unde, până în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru.

3. Locuiesc Dacia în partea cea mai de miazănoapte, dacă începem de la apus: anarţii şi teuriscii (populaţii celtice) şi costobocii, iar dedesubtul lor [vin] predavensii şi ratacensii şi caucoensii, tot aşa, mai jos de aceştia [sunt] biefii, buridavensii şi cotensii şi mai jos de ei albocensii, potulatensii şi sensii (ordessenses sau argessenses), după care [sunt], în partea cea mai de miazăzi, saldensii, ceiagisii şi piefigii.

4. Cele mai însemnate oraşe din Dacia sunt următoarele: Ruconium, Docidava, Porolissum, Arcobadara, Triphulum, Patridava, Carsidava, Petrodava, Ulpianum, Napoca, Potaissa, Salinae, Praetoria Augusta, Sangidava, Angustia, Utidava, Marcodava, Ziridava, Singidava, Apulum, Germizera, Cumidava, Ramidava, Pirum, Zusidava, Polonda, Zurobara, Aizisis, Argidava, Tibiscum, Sarmizegethusa regia, Aquae, Netindava, Tiasum, Zeugma,  Dierna, Acmonia, Drubetis, Frateria, Arcinna, Pinum, Amutrium, Sornum.

Aşezarea Moesiei Superioare

III.9.1. Moesia Superioară se mărgineşte la apus cu Dalmaţia, pe aceeaşi linie pomenită, [linie] mergând de la gura râului Savus şi până la muntele Scardos; la miazăzi, cu o parte a Macedoniei pe linia trasă de aici la muntele Orbelos, până la punctul unde se termină ea, la răsărit cu o parte a Traciei, de la punctul terminal până la râul Ciabrus, pe lângă Moesia Inferioară, până la unirea râului Ciabrus cu Dunărea, iar la nord se mărgineşte cu acea parte a fluviului Dunărea de aici şi până la râul Savus.

2. Locuiesc părţile de lângă Dalmaţia ale acestei provincii tricornensii; părţile de lângă râul Ciabrus, moesii; cele de la mijloc, picensii, iar cele de lângă Macedonia, dardanii.

3. Pe fluviul Dunărea sunt oraşele: Singidunum, Tricornium, Viminacium, Taliatis, Egeta, Dorticum, Ratiaria moesilor colonie.

Aşezarea Moesiei Inferioare

III.10.1. Moesia Inferioară se marginește la apus cu acea parte a râului Ciabrus despre care am vorbit; la miazăzi, cu partea Traciei de peste muntele Haemus de la [râul] Ciabrus până la Pont, la miazănoapte cu acea parte a fluviului Dunărea ce merge de la pomenitul râu Ciabrus până la Axiopolis şi cu Dunărea, care de aici încolo poartă numele de Istru, până la vărsarea ei în Pont.

2. Apoi partea de miazăzi a acestei diviziuni îşi întrerupe cursul cu puţin înainte de vărsarea în Pont. Partea mai de la miazănoapte, care formează o baltă numită Thiagola, se varsă în Pont prin gura numită tot Thiagola sau Psilon. Partea mai de miazănoapte se desparte şi ea în două, partea mai de miazănoapte a acestei despărţituri se varsă prin gura Pseudostomo, iar partea mai dinspre miazăzi se varsă prin gura numită Caton.

3. Coasta de miazănoapte a Moesiei se mărgineşte cu ţărmul Pontului ce vine după acele guri, până la punctul terminal pomenit de lângă Tracia. Ţinuturile din partea de apus a Moesiei Inferioare sunt locuite de tribali, iar cele răsăritene mai jos de gura Peuce de troglodiţi; iar gurile, de peucini. Ţinuturile de pe lângă Pont la ocupa crobisii. Mai sus de aceştia se află oinensii şi obulensii. Ţinuturile aşezate însă la mij]oc sunt locuite de dimensi şi piarensi.

7. Ţărmul începând de la gura cea mai de miazănoapte a Istrului şi până la gurile fluviului Boristene şi ţinutul din interior, până la fluviul Hierasos, este locuit mai jos de tirageţii sarmaţi (geţi) şi de harpi (carpi?), iar mai sus de peucini, de către britolagi (celtici).

9. Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o sunt insula numită Boristene şi insula lui Ahile sau Leuce (Insula Şerpilor).

Capete negre

 Sub regele maghiar Carol-Robert, saşii din Ardeal ajunseseră la o însemnătate politică atât de mare, încât pe la 1320 ei nu s-au temut chiar de a se răscula contra Ungariei cu arma în mână, conduşi de contele lor Henning: „comes Henningus de Villa Petri erecto vexillo, aggregata multitudine Saxonum”. Saşii dară aveau pe atunci o armată proprie a lor, de care îşi permiteau a dispune într-un mod independent de Ungaria. La 1330 bulgarii şi românii purtând un război contra regelui sârb Ştefan Milutin, cu dânşii erau aliaţi şi saşii, e ceata trimisă în ajutorul lui Alexandru Basaraba, desigur fără autorizaţiunea Ungariei. Vorbind despre acel război, un act sârbesc menţionează pe saşi „dominium Saxonum”, după cum obişnuiau a se intitula cele şapte cetăţi ale Ardealului. Printr-o eroare de lectură, editorul actului a publicat  ca şi când ar fi „dominium Iasonum”, ceea ce n-are nici un sens istoric. Profitând de confuziunea grafică cirilică, d. Réthy ne asigura că aliaţii românilor erau ungurii iazigi, aşezaţi în Ţara Românească, ba încă mai adaugă o ipoteză topografică: Principatul Iazigilor din Muntenia nu putem să-l circumscriem deocamdată, dar bănuim că putea fi între Olt şi Ialomiţa, afirmând că acei iazigi erau anume mahomedani, căci mahomedani îi trebuie pretutindeni cu orice preţ d-lui Réthy. De astă dată el mahomedizează pe saşi: saşii mahomedani -  nu glumă.

Astfel la sufixul slavic „-in” şi la „pater post filium”, se mai agaţă acum un puternic principat unguresc mahomedan între Olt şi Ialomiţa, înfiinţat prin dreptul de cucerire al unui „i” în loc de „s”. Dacă ar citi cineva greşit Bethy pentru Réthy, d. Réthy s-ar metamorfoza într-o femeie, Elisabetha, ceea ce n-ar fi mai de mirare decât mahomedizarea saşilor. Iar d. Ioan Costa se razgâia de mândrie, mai-mai gata de a batjocori pe Clain, Şincai, Maior, Cipariu şi Haşdeu.

Încă un argument de aceeaşi natură din arsenalul d-lui Réthy, nu documentar, nici etnografic, ci oarecum din sfera bellelor-arte. Ca probă că stema cu capetele cele negre a Basarabilor caracterizează pe mahomedani, d. Réthy ne spune că într-o biserică ungurească din Ardeal se află o veche icoana  unde este reprezentată lupta între regele maghiar Sfântul Ladislav şi un tătar sau un peceneg sau un cuman, un mahomedan în orice caz. Pentru a face d-lui Réthy o deosebită plăcere estetică, îi atrag atenţiunea asupra miniaturilor din secolul XIV, reproduse în cronica italiană lucchesă a lui Sercambi, unde, în bătălia de la Nicopole din 1396, pe stegul turcesc figurează un cap negru, mai negru decât chiar în biserica cea secuiască din Ardeal. Arabii fiind poporul ales al lui Mahomed, iar arabii cei mai cuceritori în Europa fiind maurii, adică „Negrii”, de aici creştinii se apucaseră a figura pe musulmani în genere prin „negri”. Aceasta o ştie şi d. Réthy. Nici arabii însă, nici turcii, nici ceilalţi mahomedani, ceea ce d. Réthy nu vrea s-o ştie, nu-şi atribuiau vreodată ei înşişi blazonul cel cu capetele negre. După creştini este negru şi dracul, dar nici dânsul nu se zugrăveşte aşa, nici nu joacă vreun rol în heraldică. Ceea ce iarăşi n-o ştie d. Réthy, este că, înainte de naşterea creştinismului şi cu mai multe secole înainte de Mahomed, deja sub Cezar (Strab. XVI, 4, 27) grecii numeau uneori pe arabi - negri, confundându-i cu etiopii. D. Réthy dară, să lase în pace mahomedanismul cu musulmanii sau busurmanii lui. Un englez numit Muryson poartă în stema nobilitară un cap negru, fiindcă „Mury” seamănă cu „Maurus” însemnând pe arab. Întocmai aşa românul Basaraba poartă în stema nobilitară de asemenea un cap negru, fiindcă numele se termină prin „-arab”. Nici Muryson, nici Basaraba nu erau mahomedani. N-au fost mahomedani nici italienii saraceni, nici românii sărăcini. Ei au dreptul de a purta în stema lor nobilitara un cap negru, întrucât numele lor se aseamănă cu Saracenus = Arabs = Maurus.

Să se observe însă că la românii de care se interesează d. Réthy, numele de familie Sărăcin, de unde numele cel topic Sărăcineşti, nu se trage deloc din „arabii saraceni”, ci este o simplă formaţiune din adjectivul sărac „pauvre”, întocmai după cum Mușatin din cronica moldovenească este aceeaşi sufixaţiune din adjectivul mușat = frumos. Aşa numitul rebus în heraldică nu cere o echivalenţă etimologică, cu atât mai puţin o provenienţă etnică, mulţumindu-se cu o simplă asemănare fonetică. A afirma dară, după cum o face d. Réthy, cum că orice stemă nobilitară cu un cap negru indică prin aceasta o origine mahomedană, este un curat non-rebus. Cu o astfel de interpretare naturalistă a blazonului ar fi permis d-lui Réthy să susţină într-o zi că moldovenii au purtat coarne pe frunte, de vreme ce au un zimbru în stema lor. Nimic, absolut nimic nu poate fi de mirare la d. Réthy, care excelează totdeauna prin extrema naivitate a expunerii. Încă un exemplu. Pentru a apropia pe Basaraba de musulmani, d. Réthy are aerul de fineţe de a ne da a înţelege într-un loc că forma cea corectă este Masaraba, fiindcă într-un text unguresc rău descifrat el a găsit „Mazarath wayuoda”. Mai încolo, vorbind despre kinezii români din diploma de la 1247, acolo unde regele maghiar Bella IV ne spune el însuşi că dânşii erau „români olachi”, anume Ioan, Farkas şi Seneslav, d. Réthy ne spune că Farkas era ungur, iar Seneslav era bulgar. De ce oare nu mai adaugă că acel al treilea chinez, Ioan, era evreu, de vreme ce numele este de originea ebraică? O asemenea copilărie compromite ştiinţa maghiară.

B.P. Haşdeu

Unguri

 Tuturor istoricilor noştri le-a rămas necunoscut un preţios hrisov de la împăratul bizantin Vasile Bulgaroctonul, care după ce nimicise primul imperiu bulgăresc ne spune în anul 1020 ca „în întrega Bulgarie se afla împrăştiaţi români, iar lângă râul Vardar, adică în Rumelia, locuiesc o seamă de unguri”. Acei români din 1020 nu erau meso-latinii cei găsiţi de slavini în Balcani în secolul VII şi dispăruţi apoi prin amestec cu dânşii, ci erau românii cei alungaţi de către unguri din Panonia pe la 900-950, pe care gonindu-i maghiarii, o seamă din aceşti maghiari au rămas şi ei în Rumelia.

Menţiunea ungurilor la un loc cu românii în hrisovul împăratului Vasile Bulgaroctonul e foarte caracteristică. Pretinde-vă un Hunfalvy, pentru a nu-şi pierde procesul cu românii, cum că acei unguri locuiau peste Dunăre tot din epoca lui Aurelian, ca şi colonia cea ungurească de lângă Ohrid, pe care o menţionează Anna Comnena. Despre aceşti unguri vorbeşte şi Anonimul regelui Bela, când ne spune că, în invaziunea peste Dunăre, pierzând pe căpitanul lor, ei din prostie nu s-au mai întors în Ungaria: „stultus populus, quia mortuo domino suo viam non dilexit redire ad patriam suam”. Dânşii au rămas dincolo de Balcani din prostie, fie şi aşa, deoarece nu avem nici o probă contrarie; românii însă, alungaţi din Panonia de neamul acestui „stultus populus”, au trebuit să rămână peste Dunăre de nevoie.

Năvălirea ungurilor a avut o importanţă extremă pentru istoria Peninsulei Balcanice în veacul de mijloc. Pe românii din Dacia, tari prin cetatea munţilor, Arpad şi urmaşii săi n-au fost în stare să-i sfărâme sau să-i gonească, ci chiar din contră au fost aproape totdeauna bătuţi de dânşii ; pe românii însă cei de pe şesul Panoniei, rău adăpostiţi şi poate şi rău organizaţi, maghiarii i-au alungat şi de aici următoarele două consecinţe:

-         dintâi, către naţionalitatea sârbă, plămădită din amestecul bohemilor cu iliro-latinii, s-a mai altoit acuma un element daco-latin, de astă dată nu ca substrat, ci numai ca accident, dar un accident foarte însemnat prin înrudirea sa cu substratul;

-         al doilea, s-a născut naţionalitatea macedo-româna, care în curs de vreo două sute de ani, de la sec. X până la sec. XII, n-a încetat de a se tot lăţi, de o parte până la poalele Balcanilor, de alta până la nordul Eladei. Calea fiind odată deschisă, din când în când puteau a se mai adăuga către acei macedo-români cete noi de români din Dacia sau din cei ieşiţi cu dânşii tot din Pannonia şi care se opriseră printre sârbi.

Să nu fi fost năvălirea ungurilor, nu s-ar fi plămădit acel puternic imperiu româno-bulgar al lui Ioniţă Asan, care dete Bizanţului prima adevărată lovitură de moarte. Când alatureaza cineva dialectul daco-roman sau al românilor propriu cu dialectul macedo-român al armânilor şi cu cel istriano-român al rumerilor, nu poate să nu constate urmatorele:

1° Aceste trei dialecte diferă între ele mai puţin decât dialectele provinciale din Italia şi din Franţa, iar prin urmare e peste putinţă ca ruperea continuităţii între ele să fie veche. Separaţiunea s-a operat foarte târziu, după ce totalitatea unei singure limbi româneşti fusese deja pe deplin formată, crescută şi consolidată, ceea ce s-a întâmplat anume între sec. III-IX, în curs de şase sute de ani, în ţara unde Traian îşi pusese piciorul trecând podul de la Severin şi de unde apoi elementul românesc s-a întins treptat în Ardeal, în Banat, în Panonia.

2° Dialectul daco-roman prezintă o dezvoltare liniştită organică, în care nu ne întâmpină contrastul între un prea mare conservatism pe de o parte şi între o prea mare desfigurare pe de alta, ca la macedo-români şi cu atât mai mult la istriano-români. Un asemenea contrast este rezultatul unei zguduiri. Orice zguduire dezechilibrează. Dialectul macedo-român şi cel istriano-român s-au zdruncinat prin colindările lor, pe când cel daco-roman s-a mişcat simetriceşte, rămânând nestrămutat în aceleaşi condiţiuni teritoriale, climaterice şi etnice.

Faimoasa teorie a lui Rosler este o ipoteză anti-linguistică şi anti-istorică totodată. Anti-linguistică, de vreme ce ea se întemeiază pe absoluta neştire a legilor de formaţiune a dialectelor. Anti-istorică, fiindcă ea uită în genere că popoarele din veacul de mijloc se împingeau de la nord spre sud, niciodată de la sud spre nord şi uită în special ca românii erau atunci ciobani, iar migraţiunile ciobanilor sunt totdeauna iarăşi de la nord spre sud, niciodată de la sud spre nord. Când e vorba de începutul popoarelor şi de epoci întunecoase din viaţa lor, orice studiu exclusiv istoric duce la încheieri greşite; la încheieri greşite, nu mai puţin, duce orice studiu exclusiv linguistic. Pentru a nimeri adevărul sau a ne apropia de adevăr, trebuie neapărat un studiu paralel istorico-linguistic. Când un text istoric se întăreşte printr-un fapt linguistic sau viceversa, ambele urmărite pe o cale strâns metodică, atunci şi numai atunci adevărul e găsit.

B.P. Hașdeu

Trans-danubieni (români)

  Noi înlăturăm cu totul pe faimosul Notarius Anonymus Belae regis şi celelalte fântâni în care se afirmă că maghiarii la intrarea lor în Panonia au găsit acolo pe slavi, mai corect pe sloveni şi pe români. Acele fântâni pot fi criticate, pot fi bănuite, pot fi spulberate, pot fi hunfalvizate, puţin ne pasă. Ca punct de plecare, nouă ne ajunge un text istoric mai presus de toate textele: existenţa românilor în Moravia. Este un text, pe care o mie de Rösleri nu vor fi în stare să-l răstoarne şi nici măcar să-l răstălmăcească în felul lor. Acei români cum oare ar fi putut ei să nimerească în Moravia, dacă nu i-ar fi împins într-acolo din Panonia năvălirea ungurilor ?

Aşadar, naşterea macedo-românilor, a istriano-românilor, a moravo-românilor datează deopotrivă din sec. X, nefiind ei toţi altceva decât nişte daco-romani împinşi din Panonia spre sud şi spre apus prin năvălirea maghiară. Tocmai aceasta rezultă şi din cronica rusească a lui Nestor, scriitor din secolul XI, care zice sub anii 886-898 (ed. Miklosich p. 12): „au trecut lângă Kiew ungurii, pe dealul ce se numeşte cel unguresc şi ajungând la Nipru au aşezat corturile lor, căci umblau şi ei cu corturi ca cumanii şi venind din părţile răsăritului s-au repezit peste munţi mari şi au început a face război cu românii şi cu slovenii care locuiau acolo, fiindcă dintâi locuiseră acolo slovenii, apoi românii au cuprins pământul slovenilor. De aici ungurii i-au gonit pe români şi au rămas cu slovenii, pe care i-au supus şi de atunci se cheamă Ţara-Ungurească şi au început ungurii a face război grecilor, prădând Tracia şi Macedonia până la Tesalonica şi au început a face război cu moravii şi cu bohemii...”. În acest preţios text nu numai se constată că ungurii i-au găsit pe români în Panonia, dar se mai constată totodată că mişcarea cea centrifugă a ungurilor s-a făcut anume în cele două direcţiuni: spre sud către Balcani şi spre apus către Moravia. Prima mişcare ne-a explicat deja mai sus originea românilor trans-danubiani de astăzi, iar a doua mişcare pe aceea a moravo-românilor.

În cronica lui Nestor trebuie despărţită cu stăruinţă partea cea de la început, în care nu se afla nici o indicaţiune cronologică, de partea cea următoare, unde evenimentele sunt înşirate an după an, anume de la anul 852 încoace. Prima parte, o stângace ţesătură de legende, n-are aproape nici o valoare istorică. Acolo, bunăoară, Nestor ne spune dintâi că „vlahii i-au alungat pe toţi slavii din regiunea Dunării făcându-i să plece spre nord, apoi mai jos ne povesteşte că apostolul Andrei i-a găsit pe slavi tocmai la Novgorod, de unde rezultă că acea alungare a tuturor slavilor din regiunea Dunării se întâmplase cu mult timp înainte de Crist, de vreme ce pe timpul apostolilor ei erau deja aşezaţi la Novgorod, iar prin urmare numele vlahilor nu se mai poate aplica nici chiar la vechii romani, astfel că şcoala lui Schaffarik se văzu silită a preface pe acei vlahi în gali şi a născoci o fantasmagorie a unor lupte pre-istorice între slavi şi celţi. Încă o dată, prima parte a cronicii lui Nestor e aproape o galimaţie. Cu totul altceva este partea cea cronologică. Aici călugărul de la Kiew, înşirând lucruri apropiate de timpul său şi despre care el avea informaţii precise, devine unul din izvoarele cele mai preţioase pentru istoria medievală a Europei orientale. De această natură este şi relaţiunea de mai sus a lui Nestor despre mersul ungurilor pe lângă Kiew, despre trecerea lor prin Carpaţi, despre intrarea în Panonia, despre lupta cu slovenii şi cu românii, despre gonirea românilor. Aceasta relaţiune rezistă oricărei răstălmăciri rösleriene.

Primul text, care mentionează pe macedo-români, este din anul 976, adică numai vreo optzeci de ani după năvălirea ungurilor în Panonia. Acel text se cuprinde anume la bizantinul Kedrenos (II, 435) şi ne spune că atunci un principe bulgar a fost ucis de nişte drumaşi români. Românii cei fugăriţi din Panonia nu erau încă aşezaţi nicăieri în mod statornic, ci alcătuiau deocamdată cete de bejenari fără adăpost.

B.P. Hașdeu