Xenopol şi Negru Vodă

 Adversarul cel mai fără rezervă al teoriei mele din „Istoria critică” este d. Xenopol, adversar foarte cuviincios şi mai cu seamă foarte meşter. El nu primeşte pe nici un Negru-vodă, afară de acela din cronica muntenească cea din epoca lui Matei Basaraba, adică nu primeşte decât pe Radu-Negru cel descălecat din Făgăraş anume la anul 1290. După d. Xenopol acest Negru-vodă era tot din familia Basarabilor, dar nu severinean, ci ardelean neaoş. Pe lângă cronică, d. Xenopol se reazemă pe documentele de la Câmpulung. Într-o notă el zice: „este de observat că d. Haşdeu, pentru a-şi întemeia argumentarea, nu aminteşte prin nici un cuvânt de cele 6 documente, care pomenesc despre hrisovul lui Radu-Negru”. În aparenţă, obiecţia e zdrobitoare. În realitate însă, cele 6 docurnente ale oraşului Câmpulung, chiar dacă ele ar fi originaluri, nu nişte simple copii ca cele existente, sunt întocmai omogene cu documentele cele despre Tismana, Cozia, Cotmeana, ba şi despre mănăstirea tot de la Câmpulung, a căror absolută falsitate eu am demonstrat-o în „Istoria critică”. Prin urmare, faţă cu o asemenea perfectă omogenitate, nu eu trebuia să mă mai opresc degeaba asupra mistificării cronologice ale celor 6 documente relative la oraşul Câmpulung, ci însuşi d. Xenopol era dator să se opresca asupra Tismanei, Coziei, Cotmenei, mai în special asupra mănăstirii de la Câmpulung, pe când pe toate acestea el nu le aminteşte prin nici un cuvânt.

Încă ceva ca un apendice la acea abilitate. D. Xenopol se face a nu fi citit în „Istoria critică” la pag. 148 un hrisov original din anul 1576, în care se constată limpede că numele Negru-vodă îl purtase tatăl lui Mircea cel Mare, adică Radu-vodă cel de pe la 1370. Despre acest Radu-Negru - un adevărat Radu-Negru – este un hrisov original, nu copie, şi este un hrisov cu mult mai vechi decât toate cronicele munteneşti păstrate până astăzi. D. Xenopol nu vrea să ştie nimic despre acest hrisov, iar pe tatăl lui Mircea cel Mare îl numeşte numai Radu fără nici un adaos de Negru. O asemenea adâncă tăcere despre un act necontestabil este inexplicabilă altfel decât numai dară ca un fel de abilitate, un hazliu neznai al muscalului. Pe la 1450, după bătălia de la Kossovo, Domnul muntean Dan-vodă îl trimise la sultanul Murad pe boierul Murgu ca să încheie cu Turcia un tratat de pace. Acel ambasador român scrisese pe la 1460 o pretiosisimă notiţă cronologică moldo-munteană, pe care o poseda în manuscris Luccari. D. Xenopol recunoaște epoca şi extrema importanţă a acelei notiţe. Este cea mai veche schiţă de cronică română tocmai de pe la jumătatea secolului XV, sub generaţia imediat următoare după marele Mircea.

Încă o dată, d. Xenopol o recunoaşte. Ei bine, acea cronică confirmă ea oare pe un Radu-Negru de la 1290? Nicidecum. Luccari ne spune că „Negro-Voievoda” domnea la 1310 şi era tatăl lui Vladislav Basaraba, adică nici un fel de Radu, ci celebrul Alexandru Basaraba, bunicul marelui Mircea. Izbindu-se de acest text, d. Xenopol zice: „Deosebirile în privirea datei, pe care Luccari o pune la 1310 în loc de 1290, numele nedeplin al întemeietorului Negru-vodă în loc de Radu-Negru, ne arată tocmai că Luccari nu reproduce tradiţia curată, astfel cum ea se află în gura poporului, şi deci tocmai această variaţiune, precum şi greşeala învederată care face din descălecător tatăl lui Vladislav Basarab, dau o mai mare valoare spuselor sale”. O mai mare valoare, da, nu însă în favoarea teoriei dlui Xenopol, pe care o dărâmă cu desăvârşire cronica lui Murgu.  Tot aşa, „bonne mine a mauvais jeu” face d. Xenopol în privinţa căsătoriei regelui sârb Milutin cu fiica unui Domn al românilor, o căsătorie pe care atât de bine o fixează Cantemir la anul 1274, prin confruntarea textului lui Gregoras cu textul lui Pachymeres. D. Xenopol nu-l băga în seamă pe Pachymeres şi zice : „Nu poate deci să se refere Valahia lui Nicefor Gregoras decât la Muntenia, iar principele a cărui fiică Milutin o ţinuse în prima lui căsătorie nu poate fi decât Radu-Negru, întrucât în cei 10 ani trecuţi de la 1290, data întemeierii statului muntean, până la 1300, epoca când Milutin voieşte să încheie a patra lui căsătorie, el avuse timpul de a ţine şi a lepeda pe cele trei ale lui femei”. A lepeda 3 neveste în 9 ani, fie, dar d. Xenopol uită că la 1299 Milutin era de 45 ani, deci pentru prima oară se va fi căsătorit în 1290 la vârsta de 36 ani, flăcău unguresc, întârziind peste măsură pentru hatârul teoriei, deşi tot după aceeaşi teorie a d-lui Xenopol regele sârb era aşa de grabnic de a schimba 3 neveste în 9 ani! Cantemir fixă acea căsătorie la anul 1274, Engel la 1276, bunul simţ nu permite a pogorî data mai jos; dar atunci ce facem cu 1290?

În sfârşit, actul unguresc din 1291 despre Ugrin ca stăpân al Făgăraşului nu i se pare d-lui Xenopol a fi o incompatibilitate pentru a-l aşeza la 1290 pe un Radu-Negru ca duce al Făgăraşului: unul, argumentează d. Xenopol, era stăpân peste oraşul Făgăraş, celălalt era duce al întregii ţări a Făgăraşului. Urmează că Radu-Negru era senior direct, iar Ugrin vasal. Fie. Cum de se întâmplă însă că vasalul Ugrin se duce a se judeca departe, tocmai la Belgrad, fără a se menţiona măcar în diplomă seniorul direct? S-ar putea întâmpina ca Radu-Negru îşi va fi pierdut ducatul cu un an înainte prin plecarea peste Carpaţi, dar pierzând ducatul, cum de mai rămânea el duce? Despre Ugrin eu unul susţin pur şi simplu că el n-a stăpânit niciodată vreo moşie în Ţara Făgăraşului, ci numai căpătase un drept pe hârtie. D. Xenopol a scăpat din vedere acest motiv de recurs, singurul serios, dar prin care procesul lui Radu-Negru de la 1290 totuşi nu se câştigă.

Până la mine nimeni nu ştiuse că tatăl lui Alexandru Basaraba se numea Tugomir. D. Xenopol adoptă acest punct documental şi zice: „Tatăl lui Alexandru Basarab este deci după documentul maghiar Tugomir, după acel muntenesc Negru Basarab, de unde se vede că ambele aceste nume erau purtate de una şi aceeaşi persoană şi că întemeietorul Munteniei era el însuşi un Basarab”. D. Xenopol ţine foarte mult ca întemeietorul Munteniei să fie totodată Radu. Acum dară acest întemeietor poartă nu un dublu, ci un triplu nume: Tugomir-Radu-Negru Basarab, ceva des la spanioli, fără exemplu la români. D. Xenopol mai ţine în acelaşi mod la titulatura lui Negru-vodă cel din 1290 ca duce al Amlașului şi Făgăraşului, fiindcă aşa este în cronică. Nesocotind această particularitate, când ajunge apoi la diploma lui Vladislav Basaraba din 1372, unde titulatura se publică totdeauna înainte: „dux novae plantationis terrae Fagaras”, d. Xenopol observă: „Credem cu Dl. Haşdeu, Ist. Crit. p. 19, că trebuie citit novae plantationis „et de” Făgăraş, căci Făgăraşul, ducatul vechi de baştină al voievozilor munteni, numai nova plantatio nu putea fi”. Dar la mine acea „nova plantatio” în diploma din 1372 se explică prin „Amlaş”. D. Xenopol va trebui să şteargă Amlașul din titulatura lui Negru-vodă cel de la 1290. Ştergând Amlaş, de ce să nu şteargă şi Făgăraş?

B.P. Haşdeu

Ban

 Ban (plur. „bani”), s.m.; 1. d'abord prince ou souverain de la Petite-Valachie, plus tard vice-roi de la meme province, enfin le premier des boyards de la Valachie;

2. dignitaire moldave, intermédiaire entre le grand-porte-épée et le grand échanson.

Introducerea statornică a boieriei de vel-Ban în Moldova datează din anul 1705, cu a doua venire la domnie a lui Antioh Cantemir, despre care Ion Neculce (Letop. ÎI, 313), zice aşa: „pre Lupul Bogdan iar l-au pus hatman, pre Maxut vel Postelnic, pre Ilie Cantacuzino vel Spătar, pre Savin Zmucilă vel Ban; şi de atuncea se aşăză această boierie cu temei în Moldova de este aşezată la rând, ca mai înainte vreme, deşi era la vreun Domn, uneori şedea mai sus, iar alteori mai gios, după cum le fusese alte boierii, aşa şedea şi cu Bănia la divan; iar de aici înainte i s-au aşezat rândul după Spătarul cel mare şi i s-au făcut şi venit boieriei câte un ban de drobul de sare de la ocnă...”.

Era a imitare nominală foarte scăzută a treptei de mare Ban din Muntenia, unde aceasta boierie a fost într-adevăr „mare” şi n-a încetat niciodată de a sta în fruntea tuturor celorlalte. Cantemir, Hron. II p. 372: „până astăzi Banii în Ţara Muntenească, măcar că supt ascultare şi voia Domnului sunt, însă după privileghii poate fi, carile d'început au fost având, şi la boierie sunt mai de frunte şi altă putere au peste Olt, nu numai a giudeca ce şi cu moartea pre vinovaţi a căzni şi tot acel vechi titlu de Ban îşi ţin”.

Înlăturându-se inovaţia din Moldova, istoria Băniei ne înfăţişează patru perioade:

1°. Până pe la 1300 Banul Severinului era singurul suveran al Olteniei;

2°. De pe la 1300 până la 1600, întâi Ban al Severinului, apoi Ban al Craiovei (Ist. crit. 2. I p. 81 § 21), uneori Ban al Mehedinţiului ca în actul latinesc de la Vlad-vodă din 1511 : „Radulo Bano de Mehedince” (Marianburg, Kleine Siebenb. Gesch. Pesth 1806 p. 224), câteodată Ban al Jiului ca într-un hrisov din 1533 (Condica Mss. a mănăstirii Govora 1753, în Arch. Stat din Buc. p. 111; cfr. Venelin, p. 164), Banul scăzu la a doua treaptă după Domnul Ţării Româneşti, dar era mai totdeauna din dinastia Basarabilor, rudă foarte de aproape a Domnului, care-l numea şi-l lăsa să fie stăpân peste cele cinci judeţe ale Olteniei, având o curte a sa princiară deosebită la Craiova, o judecată, o armată etc.;

3°. De pe la 1600 până pe la 1700, Ban al Craiovei - un fel de vice-rege al Olteniei, numit de către Domn dintre oamenii cei mai de frunte, mai ades dintr-o veche familie boierească, rar dintre străini, exercitând în marginea celor cinci judeţe o autoritate administrativă şi judiciară aproape suverană;

4°. De pe la 1700 încoace, până la stingerea vechii organizări ierarhice, Ban al Craiovei era primul boier al Ţării Româneşti, uneori fanariot, figurând în fruntea sfatului domnesc, având reşedinţa totdeauna în Bucureşti şi bucurându-se de o autoritate curat nominală asupra Olteniei, unde administrau de fapt „ispravnicii” de judeţe sub supremaţia unui „caimacam al Craiovei”. Cu toată scăderea treptată a importanţei politice, Banul rămase până la urmă un personaj atât de mare, încât chiar în ultima perioadă dete naştere la locuţiunea proverbială: „voia la dumneata ca la Banul Ghica” cu sensul de: poţi să faci tot ce-ţi place.

Primul „Banus Sewrinensis” de acest fel al ungurilor, întrucât se poate constata prin documente, a fost un „Leukus” la 1233; şi aproape la acelaşi timp se referă următorul pasaj din cronica orientală a lui Fazel-ullah-Rasid (D'Ohsson, Hist. d. Mongols, I p. XXXV): „În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda, care mergea spre drepta, după ce a trecut Ţara Oltului, îi iese înainte Bazaranbam cu o armată, dar e bătut”. Adică : dintr-o parte, spre apus era Banul de Severin cel unguresc Leukus, iar de altă parte, spre răsărit era românul Basaraba-ban. Negreşit, nu atunci pe la 1230 în ajunul năvălirii mongole, ci cu mult mai înainte se vor fi înfiinţat „Banii de Severin” şi anume cei româneşti, deoarace cei unguri n-au fost niciodată decât un fel de reacţiune contra Basarabilor, un titlu aşa zicând de contrabandă. Nu este o socoteală încărcată de a crede că Bănia oltenească trebuie să fi existat deja cel puţin de vreun secol, cam de pe la 1100-1150.

Între 1189-1378 principele Bosniei îşi dădea titlul de Ban şi de mare Ban. Pe la 1253 ne întâmpină un Ban la Ragusa (Daničić, Rječnik I p. 25). În Slavonia, Croaţia şi Dalmaţia, Banii apar pe la 1150; în Serbia, aşa numiţii Bani de Maciva, „Bani Machovienses”, pe la 1270 (Fejér, Cod. Diplom. passim). Temeșiana n-a fost niciodată Bănie, ci numai din cauza legăturii sale cu Oltenia, căreia îi aparţinuse în parte din timp în timp şi-a căpătat numele modern de Banat, pentru prima oară abia în secolul XVI sub formă de „Banat de Lugoj şi de Caransebeş”. În Ardeal, de asemenea, n-au fost Bani; românii de acolo îi cunoşteau însă pe cei unguri pe de o parte, bunăoară la 1275 „Alexander Banus Comes Scibiniensis et de Doboka” (Fejér, .Cod. dipl. V, 2, 298), iar pe de altă parte îi cunoşteau pe Banii Basarabi din Oltenia, astfel ca suvenirea (amintirea) Banilor, ca şi când ar fi existat chiar în Ardeal, s-a păstrat în poezia populară. La sârbi însă titlul de Ban se putea aplica într-un mod onorific la orice principe sau om puternic, iar în Ragusa şi-n Muntenegru el se întrebuinţează până astăzi cu sensul de „seigneur” sau „monsieur” (Karadžić, Lex. ad voc.). Bulgarii n-au avut Bani, dar i-au cunoscut pe cei din Oltenia şi pe cei din Serbia, încât în poezia epică bulgară, Ban e aproape sinonim cu Crai. Dan Basarab, fratele marelui Mircea, trăieşte până astăzi în poezia populară bulgară, mai ales în colinde, sub numele de „Dan-Ban, Dan-Vodă”.

Ban - latin nu este şi nu poate fi. E adevărat însă că sârbii l-au primit de la români, dar pe o cu totul altă cale. Cuvinte curat persane, ca „cioban” bunăoară, străbăteau în veacul de mijloc în regiunea dunăreană mai cu seamă prin mijlocirea celor două mari popoare turanice năvălitoare, pecenegii şi cumanii, care veneau în Carpaţi după o lungă şedere la coastele Persiei. Un vocabular cumanic din secolul XIV, ajuns din fericire până la noi, este plin de persianisme (Kuun, Codex Cumanicus, passim). Ei bine, nimic nu poate fi mai persan ca Ban: „ban” (zendicul „van”), „possessor, dominus, vir magnus, illustris” (Vullers, I, 184). De la persani „ban” a trecut la toţi vecinii lor, turani şi ne-turani. Aşa la armeni compusul marz-ban era titlul capului oştirii (De Lagarde, Abhandl. p. 64). Alanii din Caucaz, când au înaintat în Europa împinşi de huni, unul din principii lor se chema „Sangi banus” (Jornande). Continuitatea teritorială de la Oltenia prin Serbia până la Adriatica este învederată. Pe acest spaţiu geografic ne-ntrerupt, pecenegul sau cumanicul Ban „Domn” nu putea să călătorească decât plecând din România, prima staţiune balcanică a pecenegilor şi a cumanilor, astfel că după mine nu este nici o îndoială că oltenii îi avuseseră pe Bani înainte de a-l fi căpătat sârbii.

B.P. Haşdeu

Şcoala Ardeleană

 Primul filolog ardelean, care pare a poseda idei mai solide despre originea limbii române, e Petru Maior. În „Dialogul pentru începutul românilor” între Nepot şi Unchi, dialog ce figurează în fruntea Lexiconului de la Buda (1852), se elucidează chestiunea: de unde se trage începutul ţesăturii limbii care azi în gura românilor se aude? La această întrebare Nepotul adăugă că există două păreri: una, că limba româna e limba latină stricată şi scăzută de la floarea limbii latine, cealaltă, că erau două limbi, una grăită de popor şi alta de învăţaţi. Unchiul respinge prima părere - cea admisă de Klein, Şincai, Iorgovici şi mai târziu de alţii - pe cuvântul că (p. 63): „limba poporului romanilor celor de demult vecuește până astăzi în gura românilor noştri”. Dar pe când latina vulgară, transportată în celelalte provincii, s-a alterat prin contact cu populaţii indigene, în Dacia ea rămase neatinsă, deoarece, după părerea autorului, populaţia de baştină a fost cu desăvârşire exterminată, astfel că (p. 69): „limba româna toată e limba romana, care fu alcătuită de latina poporană”.

Şi mai explicit îşi expune Petru Maior părerile sale în „Dizertaţia pentru începutul limbii româneşti”, inserată în a sa „Istorie pentru începutul Românilor în Dacia”. Iată pasajul în chestiune (p. 236): „Limba românească e acea limbă latinească, comună, care pe la începutul sutei a doua, era în gura românilor şi a tuturor italienilor. Deoarece limba latinească era comună după vremea ieşirii romanilor din Italia la Dachia, cumplite schimbări au mai suferit în Italia, urmează că limba românească e mai curată limbă latină a poporului român celui vechi decât limba italiană cea de acum”. Elementul slavon e, ce-i drept, reprezentat, dar el nu s-a atins de „ţesătura limbii româneşti cea dinlăutru” şi uşor ar fi „de s-ar învoi românii spre aceea a scoate cuvintele de la slavoni şi a face curata limba românească”.

Petru Maior are meritul necontestat de a fi întrevăzut originea vulgară, iar nu literară, a limbii române. Acesta vedere justă îl conduce însă, la o concluzie din cele mai paradoxale. Pe când pentru predecesorii săi latina literară nu era decât „o veche românească”, Maior, identificând într-un mod arbitrar limba româna cu latina vulgară din epoca Republicii, o consideră pe cea dintâi anterioară evoluţiei literare şi conchide că româna e mama limbii latine. El împinge această identificare până acolo încât susţine că Iulius Caesar vorbea româneşte cu soldaţii săi. Pe ce se bazează însă o asemenea fantastică ecuaţie? Să relevăm unul singur din argumentele sale şi anume natura articolului definit: post-punerea articolului ar fi preitalică, dar prepunerea-i la italieni o influenţă germanică. Emiţând această ipoteză, nedemonstrată şi nedemonstrabilă, ajunge la concluzia neaşteptată (p. 243): „Măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fiica limbii latine adică celei corecte, totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii celei latineşti”. Tocmai această natură caracteristică a articolului românesc, prin originea-i preromană şi neitalică, vorbeşte contra ipotezei favorite a istoricului, că elementul roman a rămas neatins în noua sa patrie. Principiul romanităţii limbii române, departe de a fi fost fecund iniţiatorului sau, l-a condus la un mod de a vedea diametral opus istoriei şi etnologiei.

După Petru Maior, ajungem la prima publicaţie lingvistică a răposatului Laurian, la „Tentamen criticum”, după Papiu Ilarian „cea mai îndrăzneaţă, cea mai adâncă, cea mai filozofică cercetare de limbă ce posedă limba română”. Păcat numai că materialele elaborate în această filozofică cercetare aparţin nu limbii române, ci unei limbi ideale, ale cărei gramatici şi vocabular autorul se sileşte a le reconstrui pe cale inductivă. Autorul atribuie limbii române, dacă putem numi astfel idioma Tentamenului, acelaşi caracter de seculară imobilitate, ce o admitea deja P. Maior. De la secolul al XII-lea, ba chiar din epoca lui Traian, limba n-a încercat vreo modificare în formă ei (p. LV). Această lipsa de alteraţii sensibile rezultă, după Laurian, din analiza dialectului daco-român şi macedo-român. Barbarismele din vorbirea zilnică ar dovedi îndeajuns, prin mărginirea lor teritorială, originea lor posterioară. Afară de aceste barbarisme cu o circulaţie mărginită, limba însăşi n-ar fi suferit nici o modificare fundamentală. Prin urmare, spre a restabili limba în puritatea şi genuitatea ei, trebuie nu numai să omitem toate vorbele străine, fie ele cât de vechi, dar şi pe ea însăşi s-o reconstruim, aşa cum va fi sunat aproximativ în timpul lui Traian sau cel puţin în secolul al XII-lea, ceea ce şi face sau încearcă a face autorul. Vrând a da Europei culte o idee de limba româna, reproduce formula „Tatalui-nostru” în 4 variante, din care ne mulţumim a cita prima formulă, celelalte fiind aproape identice (p. LVII): „Patre nostru, qui esci in celi, sanctifice-se nome teu; advenia regnu tea; fia voluntatea ta, assico in celo et in terra, pane nostra quotidiana da nobe adie et remitte nobe debite nostre, assico et noi remittimu a debitori nostri et nu ne induce in tentatione, vero ne libera de malu”. Acest specimen de limbă probabil din secolul XII a fost obţinut prin inducţie. Ca reconstrucţia unei faze dispărute după vederi subiective (varianta se potriveşte mai bine cu cea siciliană), specimenul ar avea tot interesul unei curiozităţi lingvistice dacă autorul însuşi nu şi-ar face iluzia de a reproduce, în loc de o limbă pur ideală, un exemplu din „lingua Romana vulgo Valachica”. Ca dovadă că o ia drept atare, probează şi primele sale exemple sintactice (p. 213): „unu pupillu pectinatu, una sagetta acutita, due vergine petite, patre meu e forte morbosu” etc.

Şi aici avem ocazia de a constata, ca nişte principii fecunde şi originale, că reconstruirea prototipurilor şi continuitatea dialectală (cf. p. LVIII : dialectul sard formează tranziţia la cel spaniol şi dialectul piemontez la cel francez), care abia după două-trei decenii ne întâmpină în lucrările unui Schleicher sau Ascoli, rămân sterile, puse în serviciul unor idei preconcepute. Ceea ce în scrierile lui Şincai, Iorgovici şi Maior era încă o încercare oarecum sfioasă, o vedem aici aplicată pe o scară întinsă şi ridicată la rangul de sistem. Dar împingând-o până la ultimele consecinţe, ea îşi găsi propria condamnare în rezultatele obţinute. Tot urcându-se de la un tip lingvistic la altul, autorul nu simţi că terenul îi scapă şi se pomeni astfel planând într-o regiune ideală, care nu mai avea cu cea reală decât o analogie aproape imperceptibilă.

Cipariu, prin vastele sale cunoştinţe mai ales în domeniul literar al trecutului, poate fi considerat ca reprezentantul prin excelenţă al etimologismului. El i-a imprimat o nouă direcţie şi a inaugurat studiul istoric al limbii noastre prin cercetarea amănunţită a monumentelor graiului. Dar rămas străin de progresele lingvistice ale secolului, el a luat sub patronajul său teoriile vechii filologii, care recunoaşte grămăticului autoritatea de a întreprinde o restaurare formală şi lexicală, a limbii naţionale. În loc de a vedea în limbă opera inconştientă a naturii umane, care nu poate fi radical modificată decât odată cu firea însăşi a naţiunii, Cipariu împărtăşeşte credinţa secolului al XVIII-lea despre o perfecţionare artificială a graiului. Şi o astfel de perfecţionare grămăticul o zăreşte într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. S-a văzut că pentru Laurian punctul de plecare începe cu secole înainte de apariţia primelor monumente literare. Cipariu porneşte de la înşişi aceste monumente şi caută a reda formelor actuale înfăţişarea lor arhaică şi uniformă. „A reduce limba la una formă mai omogenia, mai primitivă”, iată principiul suprem al acestei tendinţe. Pentru dânsa acţiunea continuă a timpului, a progresului asupra transformărilor limbii este ca şi cum n-ar exista. Influenţa seculară a elementului etnic trebuie să dispară înaintea voinţei energice a grămăticului de a reînsufleţi moartele, uitatele, parazitele forme, cuvinte şi semnări; a lepăda slovenismele şi în locul lor a pleni cu termeni luaţi, când alte funtane ne vor lipsi, din dialecte romane, a togmi cele impromutate după formele şi exemplele ce ne înfăţişează structura limbii, iar nu după liusioretatea buzelor, după plăcutul urechielor”.

Cu un cuvânt, grămăticul devine cea mai înaltă autoritate care decide în ultimă instanţă şi cu o severă rigurozitate ce-i bun şi ce-i rău în materie de limbă. Nimic nu poate rezista unei asemenea jurisdicţii: nici evoluţia normală şi inconştientă a graiului, nici progresele culturale, nici exemplul marilor scriitori. Formele moderne neaoş româneşti, mai mlădioase şi mai sonore, apar în ochii săi ca contrare structurii limbii: lui îi trebuiesc forme ţepene şi greoaie, iar nu cele uşoare la rostire şi plăcute la auz. Pironit în făgaşele trecutului, grămăticul, împovărat de erudiţie, devine incapabil de a aprecia progresele actualităţii. Cipariu, după Petru Maior şi în opoziţie cu gramaticii anteriori, are meritul de a fi accentuat originea vulgară a limbii noastre. El emite cu această ocazie părerea că limba româna ar fi de origine mai veche decât cea latină (p. 82): „Noi nu putem suferi să ne zică că limba noastră s-a schimbat sau corupt din latină, când după dreptate se cădea a zice, că latina s-a schimbat depărtându-se de la formele vechi latine, care sunt şi ale noastre, apropiindu-se către cele greceşti”.

Exagerările etimologice ale predecesorilor săi, mai ales ale autorului Lexiconului de la Buda, găsesc într-însul un apreciator drept şi sever, care ridică o energică protestare contra acelor proceduri excesive, ce ameninţă a compromite seriozitatea învăţaţilor noştri înaintea areopagului ştiinţei occidentale (p. 234): „Când latinomanii veniră la derivarea etimologică, din limba latină cu cele cumnate, se făcură de râsul lumii literate şi al străinilor chiar şi celor mai moderaţi, care le replicară că românii nu au destulă cunoştinţă de principiile filologice sau că le lipseşte simţul istorico-moral. Asertele lor, derivând „slava” mai bine din „salva” al latinilor decât să recunoască că e curat slovenesc şi că imperatorii romanilor au vorbit chiar româneşte către legiunile romane se părură în ochii învăţaţilor Europei ca o bătaie de joc de toată istoria şi filologia clasică”. Nimic nu poate dovedi mai bine sterilitatea etimologismului decât această muncă fără preget a unui Cipariu. Gramatica în care el depuse rezultatul îndelungii sale activităţi, a fost uitată a doua zi după apariţia ei. Când părerile trecute fură sistematizate şi prezentate sub o formă dogmatică, atunci ieşi la iveală contrastul între teoriile expuse şi ştiinţa secolului şi reacţia deveni irezistibilă. Dar din acest naufragiu al ideilor subiective, una singură va persista şi va constitui gloria viitoare a ilustrului filolog: aprofundarea limbii actuale prin studiul minuţios al fazelor trecutului. Şi din acest punct de vedere „Principiile de limbă” (1866), ca şi „Analectele literare” (1858), prin bogăţia informaţiilor şi absenţa oricărui dogmatism, au exercitat o acţiune fecundă asupra evoluţiei filologiei române.

În acelaşi timp, când Cipariu codifică în opera-i gramaticală principiile etimologismuluil în privinţa formelor limbii, alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli întreprinseră şi duseră grabnic la capăt codificarea materialului ei lexical. Principiile erau şi mai riguroase, şi mai absolute. Într-adevăr, cu greu s-ar putea găsi aiurea un exemplu analog de grandioasă rătăcire. Autorii, care luară asupră-şi această uriaşă întreprindere, erau negreşit departe de a presimţi că împingând subiectivismul până la ultimele sale limite, vor aduce, mai mult decât toate combaterile adversarilor lor, prăbuşirea întregului edificiu, la a cărui înălţare munceau de aprope o sută de ani atâţia bărbaţi vrednici de laude. Ceea ce n-au reuşit a face protestările în numele ştiinţei şi conştiinţei, au săvârşit-o ca prin farmec „Dicţionariul” şi „Glosariul Societăţii academice”. Când aproape întregul avut intelectual al poporului s-a văzut pus la index în numele unui pretins purism şi când vorbelor pline de viaţă şi de simţire li se substituiră nişte aglomerări de sonuri ce nu vorbeau nici minţii nici inimii, se putu crede un moment, că o asemenea rătăcire va avea cele mai grave urmări. Dar concepţia era atât de unilaterală şi forma sub care ea fu prezentată naţiunii atât de bizară, încât seriozitatea cea mai înaltă căpătă o înfăţişare hazlie şi printre rândurile celor două groase volume pari a întrevedea mutra zâmbitoare a lui Pepelea, care aruncă un val de crudă ironie asupra plăsmuirilor artificiale şi asupra întregului acest arsenal de erudiţie pedantescă.

Arma teribilă a ironiei a dat lovitura de graţie şcolii etimologice. Rătăcirea seculară care cuprinse minţile cele mai harnice ale învăţaţilor ardeleni, a căzut copleşită sub povara propriei sale exagerări. Dacă acţiunea etimologismului s-a consumat pentru totdeauna dincoace de Carpaţi, el continuă a exercita rigorile sale în locu-i de baştină, în Transilvania. Afară de puţine excepţii, el se oglindeşte încă în stilul cărturarilor ardeleni, dar acolo el nu s-a mărginit numai asupra societăţii culte din oraşe, ci s-a întins ca o pecingine, aşa că dascălul de la ţară şi preotul din sat îşi aştern ideile într-o limbă străină, prin concepţia şi forma-i de adevărată fire a graiului naţional. Ceea ce a contribuit mai ales la acestă tristă stare de lucruri este stilul macaronic al ziarelor şi al revistelor din Ardeal, asupra căruia s-a atras în diferite rânduri atenţia ca asupra unui pericol ce ameninţă individualitatea însăşi a naţiunii. Dar şi acolo trebuie să recunoaştem simptomele unei ameliorări lente şi inevitabile şi timpul nu este departe când etimologismul îşi va fi trăit traiul chiar şi în centru-i de provenienţă şi de expansiune.

Lazăr Şăineanu

„Tatăl nostru”

 De pe la mijlocul secolulul al XVI-lea până aproape de pragul secolului nostru, lingvistica a străbătut o perioadă al cărei caracter diletantic primează aproape cu desăvârşire orice preocupare serios ştiinţifică. Activitatea-i se manifestă în răstimpul acestei perioade, mai ales în compilare sau colecţionare de specimene de limbi, care tindeau mai mult a satisface curiozitatea învăţaţilor decât contribuiau la progresul adevărat al ştiinţei. Formula „Tatălui-nostru” servea drept substrat tuturor acestor specimene. O idee preconcepută a dat impulsul şi a călăuzit, peste un secol şi jumătate, cercetările de asemenea natură: ideea că toate lirnbile se trăgeau dintr-un prototip comun, din limba ebraică, care, după expresia lui Casaubonus, îl avea de părinte pe însuşi Dumnezeu, iar de talmaci pe Moise (Deus hujus linguae pater, Moses vero interpres erat). Aceasta filiaţie necesară a tuturor limbilor din cea ebraică a devenit fatală pentru evoluţia ulterioară a lingvisticii întocmai ca sistemul lui Ptolomeu pentru Astronomie impunându-i o seculară staţionare, până ce Leibniz o scoase din acest cerc vrăjit şi-i imprimă independenţa şi soliditatea vederilor sale filozofice.

Două sunt lipsurile inerente mai tuturor acestor colecţii de „Tatăl-nostru”: imperfecţiunea reproducerii, care rezultă dintr-o necunoştinţă personală a celui mai mare număr din limbile publicate, şi excluderea absolută - până la Hervas şi Adelung - a analizei gramaticale. Cel dintâi dintre lingviştii numiţi considera toate compilările anterioare drept „vana curiosidad”, iar cel din urmă le numeşte cu drept cuvânt „blosse Curiositäten-Cabinetter”. Cu toate acestea, poliglotele de „Tatăl-nostru” reprezintă, cum am spus, aproape întreaga activitate lingvistică a celor din urmă, două secole, şi ele nu pot fi trecute cu vederea de istoricul care urmăreşte fazele de evoluţie ale ştiinţei limbii. Publicaţiile de acestă natură sunt, pe de altă parte, foarte greu accesibile. Preocupat de atari consideraţii, am crezut folositor a strânge într-un mănunchi părerile emise de învăţaţii lingvişti ai Occidentului despre originea şi natura limbii şi a naţiunii române. Sau, în lipsă de păreri, probele de limbă, formulele de „Tatăl-nostru”, ce dânşii reproduc cu această ocazie.

Cea mai veche dintre aceste probe, formula publicată de Megiser, e anterioară „Tatălui-nostru” de marele logofăt Luca Stroici, „cea dintâi încercare de a scrie cu litere latine”, cum o numeşte dl. Haşdeu şi ea merită deci a fi pusă în fruntea monumentelor cu caractere latine. Este apoi interesant a vedea, cum un lingvist de forţa lui Hervas ascrie limbii române o poziţie definitivă între celelalte idiome neolatine şi declară, cu decenii înaintea întemeietorului filologiei romanice, neîndoioasa sa origine (Catalogo, 180): „Lingua latina, matrice de' dialetti valaco, italiano, spagnuolo, francese e portoghese... Il linguaggio valaco o moldavo e dialetto immediato della lingua latina e conservasi puro nella Valakia, sebbene essa è circondata da genti che parlano idiomi differentissimi, quali sono îl turco, greco, illirico, ungaro e teutonico”. Nu mai puţin interesant este a urmări sforţările ortografice de a reda, printr-un alfabet insuficient, numeroasele nuanţe fonetice ale limbii române. Semnul „ă”, bunăoară, îl găsim notat cu „ae”, „u”, „e”, „ä” şi „y”. Întâiele colecţii de „Tatăl-nostru” confundă limba română (wallachisch) cu cea walisă sau walonă (wallisch, wallisisch, wallonisch, wälsch); ba încă Megiser o gratifică cu acelaşi epitet ca şi limba chineză (chinische Sprach).

Urmează în ordine cronologică, principalele dintr-aceste compilări, cercetate din punctul de vedere special, care formează subiectul acestui studiu. Cel dintâi care a utilizat formula „Tatăl nostru” ca probă lingvistică e un german din München, Johannes Schiltberger. Acesta întreprinse, între anii 1394-1427 o călătorie prin Europa, Asia şi Africa. El străbătu Ungaria şi Bulgaria, Valahia, Transilvania şi Moldova, numită pe atunci Valahia mică. Călătorul notează pretutindeni localităţile principale şi atinge în treacăt despre limbile şi obiceiurile popoarelor ce vizită. Despre limba româna n-are decât o idee vagă, considerând-o ca o idiomă de o natură particulară. Iată pasajul privitor la Ţările Române: „Am fost şi în Valahia şi în două oraşe principale, unul numit Agrich (Argeş) şi celălalt turcesc (Bucureşti?) şi o cetate numită Uebereil (Brăila), care e aşezată pe Dunăre. Acolo negustorimea are corăbii şi galioane, pe care transportă mărfuri din ţări păgâne. Trebuie încă ştiut, că poporul din Valahia Mare şi din Valachia Mică e de religie creştină. Şi el are o limbă particulară şi lasă să-i crească părul şi barba, fără a se tunde vreodată. Am fost şi în Valahia Mică şi în Ardeal. Apoi e o cetate numită, Sedschoff (Suceava), care e capitala Valahiei mici”.

Conrad Gessner sau Gesnerus (1515-1564), bărbat de o erudiţie universală, fondatorul zoologiei moderne şi al istoriei literare, a rezumat cunoştinţele lingvistice ale timpului în „Mithridates, de differentiis linguarum turn veterum, turn quae hodie apud diversas nationes în toto orbe terrarum în usu sunt observationes”, apărută la Zurich, în 1555. În dedicaţia cărţii el observă, că constatarea afinităţii lingvistice nu-i un simplu obiect de curiozitate, ci o parte integrantă a educaţiei ştiinţifice, că particularităţile graiului şi deosebirile limbilor merită să atragă atenţia unui spirit cult şi filozofic. Gessner făcu întâia încercare mai însemnată a unei colecţii de „Tatăl-nostru” (în număr de 22), încheind cartea cu specimene din limba ţiganilor şi a cărăitorilor. În privinţa originii şi înrudirii limbilor, autorul împărtăşeşte ideile greşite ale contemporanilor săi: numai ebraica e limbă pură, celelalte simple degenerări sau amestecături. La pagina 65 reproduce un „Tatăl-nostru” reto-roman (churweltsch), iar la pagina 69, în lipsa unui specimen lingvistic, ne dă următoarea notiţă privitoare la Ţara Românească: „Valachia perquam lata regio est, a Transylvanis incipiens, usque în Euxinum protensa pelagus, plana ferme tota, et aquarum indiga: cujus meridiem Ister fluvius excipit, septentrionem Roxani occupant, quos nostra aetas Ruthenos appellat, et versus fluvium Thiran nomados Scytharum genus, quos Tartaros hodie vocitamus. Hanc terram incoluerunt quondam Getae... Postremo Romani armis subacti ac deleti sunt. Et coIonia Romanorum eo deducta, duce quodam Flacco, a quo Flaccia nuncupata. Longo temporis tractu, corrupto (ut sit) vocabulo, Valachia dicta. Sermo adhuc genti Romanus est quamvis magna ex parte mutatus, et homini Italico vix intelligibilis...”.

Hieronymus Megiser din Stutgart, câtva timp profesor la Lipsca, mort în 1616, publica la 1592 în Frankfurt o colecţie de specimene lingvistice sub titlul: „Specimen XL diversarum, atque inter se differentium, linguarum et dialectorum, a diversis auctoribus collectarum, quibus oratio dominica est expressa”. Formula românească a „Tatalui-nostru” se afla, la Megiser sub N. XLI cu titlul „in der chinischen Sprach” (confundând-o cu limba chineză de sub N. XLVI) şi sună astfel:

„Tatal nostru, cine eşti în ceriu,/ Sfinciaskase numele teu,/ Se vie imparacia ta,/ Su (Şi) se fie voja ta, cum în ceriu asa pre pomuntu,/ Puine noa de tote zilele, de-ne noa astazi,/ Su ne jerta gresalele nostre, cum su noi jertam a greşiţilor noştri,/ Su nu ne duce pre noi în kale de ispitra (sic!),/ Su ne mantujaste pre noi de reu, Amen”. Alăturam aici formula cea mai veche a „Tatălui nostru” cu litere latine, aflată de dl. Haşdeu în „Corpul legilor polone” de Sarnicki şi tipărită la Cracovia în 1597, adică 5 ani după publicarea „specimenului” lui Megiser, de care diferă în fond şi în formă: „Părintele nostru ce eşti în ceriu, swincaskese numele teu: se vie inpereçia ta, se fie voia ta, komu ie în ceru assa ssi pre pemintu. Penia noastre seçioase de noai astedei. Ssi iarte noae detoriile noastre, cum ssi noi lessem detorniczilor noştri. Şi nu aducze pre noi în ispite, ce ne mentuiaste de fitlanul. Ke ie a ta inpereçia ssi putara ssi cinstia în veczij veczilor. Amen”.

Andreas Müller prelucra într-un mod critic colecţiile existente în publicaţia apărută la Berlin, în 1680, sub titlul: „Oratio orationum, S. s. Orationis dominicae versiones praeter authenticam fere centum...”. La pagina 58 găsim, sub rubrica „walisic” (wallice), un „Tatăl-nostru” românesc reprodus în caractere latine, deşi toate celelalte se află acolo în caracterele lor originale:

„Parinthele nostru cela ce eşti en tzeri,/ Svintzascaese numele teu./ Vie enperetziae ta./ Facaese voe ta cum en tzer ase şi pre paementu./ Paene noastre tza de saetzioase dae noaae astezi./ Si lase noaae datoriile noastre, cum si noi se laesaem datornitzilor nostri./ Si nu dutze pre noi la ispitire./ Tze ne mentueste pre noi de viclianul”.

John Chamberlayne a publicat în 1715, la Amsterdam, un volum cuprinzând 142 de „Tatăl nostru”, distribuite după continente şi ţări, reproduse în caracterele originale şi cu transcrierea latină: „Oratio dominica în diversas omnium fere gentium linguas versa et propriis cuisque linguae characteribus expressa”. Afară de formula „walică” reprodusă după Müller, Chamberlayne publică alte două „Tatăl-nostru” româneşti, procurate lui de către „nobilissimus D-nus Birndorff, Ablegatus Hungariae et Transilvaniae Ecclesiarum ad Augustissimam Magnae Britaniae Reginam Annam”.

Hervas (Părintele Lorenzo) se născu la 1735 în La Mancha spaniolă dintr-o familie nobilă. A stat mult timp ca misionar în America, de unde reveni în 1767 la Cesena, în Italia. El muri la Roma, în 1809, ca bibliotecar al Vaticanului. Spre a propaga religia creştină în Lumea-Noua, Hervas învăţă multe limbi americane şi fu izbit de diversitatea lor. Cu ajutorul altor misionari adună un mare numer de vocabulare, trecu apoi la idiomele din celelalte continente şi-şi propuse a îmbrăţişa într-o operă grandioasă, istoria progreselor spiritului omenesc de la începutul existenţei sale fizice. Această enciclopedie, scrisă mai întâi italieneşte şi apoi tradusă de autor în limba-i maternă, poarta titlul: „Idea dell' Universo, che contiene la storia della vita dell' uomo, elementi cosmografici, viaggio estatico al mondo planetario, e storia della terra” şi apăru în intervalul de la 1778-1787, în 21 de volume.

„Catalogo delle lingue conosciute e notizia delle loro affinità e diversità”, 1784 (tradus în spaniolă, Madrid, 1800-1805, 6 tomuri). Tomul întâi conţine limbile americane, pe care autorul le reduce la 11 familii; al doilea, cele din insulele Marelui Ocean şi din continentul asiatic, stabileşte familia limbilor malaeziene şi polineziene şi dovedeşte înrudirea idiomelor familiei semitice; ultimele patru tomuri tratează despre limbile europene. Hervas publică între „dialetti latini” trei formule originale de „Tatăl-nostru”, omiţând pe cele împrumutate din Chamberlayne. Sub N. 262 o „orazione valaka”, ce a văzut-o într-un Breviar manuscris cu caractere ilirice, intitulat „greco-valaco”, în Biblioteca Colegiului Propagandel din Roma. Numeroasele greşeli de tipar fac această reproducere aproape neinteligibilă.

Nostim este ca Adelung, reproducând întocmai această formulă atât de coruptă, îşi dă cu părerea, ca ea ar fi „kutzo-walachisch”. În urma unor atari monstruozităţi tipografice, nu ne mai poate prinde mirarea când Megiser confundă formula română cu cea chineză, inserându-le pe ambele sub aceeaşi rubrică (vezi mai sus); nici când Hervas declară că, cu toată cunoştinţa-i perfectă a limbilor romanice, nu ajunge „a entender medianamente los libros escritos en el valaco mas puro”. Contemporan cu publicaţia lui Hervas se făcu, după îndemnul lui Leibniz şi sub auspiciile împărătesei Ecaterina, o colecţie lexicală cuprinzând un număr de cuvinte indispensabile (ca deus, caelum, pater, mater, filius etc.), redate în mai toate limbile globului. Materialele, redijate de naturalistul Pallas, apărură la Petersburg, între anii 1787-1789, în două mari volume, sub titlul: „Linguarum totius orbis vocabularia comparativa”. Opera, neavend mai nici un interes lingvistic, ne mărginim a spune, că limba română (volosski) ocupă al patruzeci şi şaselea loc între limba albaneză şi cea ungară.

Trecem în sfârşit la opera importantă, care conţine sinteza filologiei comparative de la începutul secolului (XIX) şi care formează linia de demarcaţie între ştiinţa empirică a limbii din trecut şi cea istorico-comparativă a timpului nostru. Autorul ei, Johann Christoph Adelung, născut în 1734 şi mort la 1806, a consacrat întreaga-i viaţă studiilor de limbă şi a desfăşurat o activitate surprinzătoare. El singur a ridicat limbii germane un monument lexicografic, care a reclamat, la alte naţiuni, sforţările unor Academii întregi. Lucra neîntrerupt 14 ore pe zi. Celibatar toată viaţa, Adelung avea obiceiul să zică, că femeia sa e masa de scris, iar copiii săi cele 70 de volume, mari sau mici, ce publicase în cursul celor 72 de ani ai vieţii sale. Singura sa slăbiciune era posesiunea unei mari varietăţi de vinuri străine: pivniţa sa, ce o botezase „Bibliotheca selectissima”, conţinea patruzeci de feluri.

Cu ajutorul publicaţiilor lui Hervas şi Pallas şi a propriilor sale cercetări, Adelung începuse la 1806 să scoată la lumină opera capitală a vieţii sale: „Mithridates, oder allgemeine Sprathenkunde”, din care nu apucă în viaţă decât primul volum, în prefaţa căruia el numeşte această operă „copilul cel mai mic şi probabil cel din urmă al Muzei sale, pe care l-a îngrijit şi dezmierdat cu toată gingăşia, de care obişnuit are parte a se bucura copilul cel mai mic”. Restul publicaţiei fu îngrijit de Dr. Severinus Vater, profesor de teologie la Königsberg (ajutat, între alţii, şi de către Wilhelm de Humboldt) şi terminat, la 1817, în şase volume.

Adelung adoptă, ca şi Hervas, diviziunea geografică ca principiu de clasificare şi descrie pe scurt originea, istoria şi structura gramaticală a fiecărei limbi şi dialect. Specimenele de „Tatăl-nostru” îmbrăţişează aproape 500 de idiome; fiecare probă e supusă unei cercetări critice şi lexicale, după care se adăugă şi lista publicaţiilor lingvistice privitoare la acea limbă. Sub numele de „römisch-slavisch” sau „walachisch” (ÎI, 723-738), Adelung aşeză limba româna după familia idiomelor slave. Repetă, în introducere, pe scurt, cele zise de Thunmann, îndoindu-se însă de aserţiunea acestuia, cum că în limba româna s-ar afla mai multe elemente traco-dace şi împarte limba româna în două dialecte principale: unul, daco- sau ungaro-român, dincoace de Dunăre, în Moldova, Muntenia, Transilvania, Bucovina, Banat şi Ungaria de Nord şi altul, traco-român, dincolo de acest fluviu, în Tracia, Macedonia şi Tesalia, unde formează „cea mai mare parte a populaţiei” şi care idioma e „gröber and unreiner”, amestecată cu multe elemente albaneze şi greceşti; mai observă, că clasele nobile din Moldova şi Muntenia vorbesc greceşte sau turceşte.

Descriind „caracterul” limbii române, relevează unele modificări fonetice (patru = quatuor, opt = octo) şi găseşte în conjugarea verbului o pretinsă asemănare cu cea slavonă, precum transformarea consoanei finale „k” în „č” şi „d” în „z” îi pare analogă cu cea rusă. Întâia formulă o reproduce după Stiernhelm, în prefaţa-i din ediţia lui Ulfila, care însă nu indică izvorul provenienţei sale. A doua formulă e intitulată „dacisch-walachisch” şi e reprodusă din Biblia lui Şerban Vodă, (1688), după un exemplar aflat în Biblioteca regală din Dresda. A treia formulă, calificată de „siebenbürgisch-walachisch”, e citată după „Ungarisches Magazin” (IV, 125): „Tatel nostru, karele jescht în tscherju,/ Svinzaskä se numele teu,/ Schi vie emperetzia ta,/ Schi fie voja ta cumu-i en tscherju ascha schi pre pemuntu;/ Puina noastre tscha de toate silele de-ne noao astezi,/ Schi ne jartene greschalele noastre precum schi not jertem greschitzilor noştri,/ Schi nu ne dutsche pre not en ispirata(!),/ Schi ne isbeveschte de tschel reu,/ Ke'i a ta emperetzia schi putäre schi slava den vätschi vätschilor. Amen”.

În adausurile şi îndreptările la cele scrise de Adelung asupra limbii române, Vater observă (IV, 407) că alt loc se cuvenea limbii române şi anume imediat după reto-romană „als eine eben solche, ihren ausgebildeten Schwestern nachstehende, Tochter der lateinischen Sprache”, că nu merită epitetul de „römisch-slavisch”, deoarece numărul cuvintelor de origine slavă, este „bei weitem nicht gross genug”, structura-i gramaticală se abate din contră de la cea slavă şi analogiile observate de Adelung sunt parte accidentale, parte nedecisive. Vater accentuează apoi diferenţa între dialectul daco-român şi macedo-român; cel dintâi e atât de latin, încât poezii întregi se pot traduce din italiană în româna cu cuvinte şi terminaţii corespunzătoare pur latine. În sprijinul acestei aserţiuni se referă la o poezie româno-italiană, compusă de Körösi. Continuatorul lui Adelung mai relevează vorbe româneşti ca „alb, deget, vorbă, masă, rugă” în raport cu italianele „bianco, ditto, parola, tavola, prega” ceea ce, după dânsul, ar dovedi o origine latină mai veche decât formele celorlalte limbi romanice. Aceeaşi cauză ar explica modificarea unor sunete ca „qu” în „p” (iapă, apă, opt, patru, lapte, piept şi chiar kiept pentru equa, aqua, octo, quatuor, lac, pectus), a lui „l” în „r” (moară=mola), modificări care nu afecteza cuvintele slave intrate în română. Postpunerea articolului, Vater o explică ca o particularitate a limbii române provenită dintr-o dezvoltare proprie.

Lazăr Şăineanu

Fotă

 Fotă f. I. (sensuri arhaice) 1. stofă vărgată de mai multe varietăţi din care se făceau fote. TARIF 1761:  fote cu margini roşii, fote zargele, fote otuz-beș calem. TARIF 1792: fote de Brussa şi de Ţarigrad, fote de Misir (Egipt).

2. peşchir sau şervet de şters. GHEORG. 300: după confeturi Vel-cafegiul pune pe dinaintea Domnului peşchirul cel rânduit, ce se cheamă şi fotă; 319: când se face spălare, este obiceiul a se da de la vistierie Mitropolitului o fotă de cele bune cu care se împregiura şi un burete şi un prosop de cele bune cu care şterge picioarele ucenicelor. STAM. 108: apoi l-au pregiurat cu o fotă peste mijloc.

II. (sens modern) șorţ de lână cu cusături în formă de quadrilater purtat pe dinainte de ţărănci. POT. 

III, 137: ţărăncile poartă şi iarna şi vara o cămaşă, un peştiman numit de ele fotă... AL. T. 215: salbe de mărgele? Fote şi inele? 656: le-a abătut să se îmbrace ţărăneşte... auzi, fete de boier cu fote. JIP. 32: cretinţă, mărimile, betele, fotă (stricătoarea) rău croite şi cusute; 69: rochie, cretinţe, fote, zochi...

FOTA (ar. futa), étoffe rayée importée de l'Inde; tablier ou serviette dont on se sert dans les bains; alb. bulg. sârb. futa (şi „peşchir”), incr. futa (şi fota „broboadă”), pol. fota „astar”, rus, fota „val”;  ung. futa „pânză”; sp. fota „mantilla”.

Vorba, pretutindeni populară, posedă un şir de sinonime: fota dinainte se mai numeşte în Muntenia „zavelcă” şi „pestelcă”, cea dinapoi, mai lată, în Oltenia „vâlnic” şi „opreag”, în Moldova şi Banat „catrinţă” sau „cretinţă”, în Ardeal „păstură” şi „zadie”, în Basarabia „peştiman”.

Lazăr Şăineanu

Cioban

 Cioban - păzitor de oi, sinonim cu „păstor” şi, în Ardeal, cu „păcurar”. Mircea III, fiul lui Mihnea-Vodă, care umblase mult timp fugar în munţii Ardealului, trăind necunoscut între păstori, fu supranumit „Ciobanul” (Fot. II, 41). CANT. Ier.120: ciobanii unii ca de somn adormitând în cârlige răzimaţi, alţii ca de ploaie şi de vânt rece cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pământ lăsaţi era. PANN, 84: (prov.) ştie ciobanul ce este şofranul. STANC. 344: aici era o târlă şi omul era cioban. AL. 169: El (Jianu) ia miel de la ciobani, armăsari de la mocani...

ČOBAN (pers. čuban, șüban), berger, pâtre ; bulg. rut. sârb. čoban, pol. czoban, alb. čoban „păstor român”.

Dl. Haşdeu (Etym. 2298) crede că vorba „cioban” nu ne-a venit de la turcii osmanlîi, ci de la nomazii tătari din Evul-Mediu care l-ar fi împrumutat rutenilor şi polonilor, pe când din româneşte vorba ar fi trecut în sârbă, bulgară şi turcă. Ipoteza din urmă e greu de admis, deoarece fondul osmanlîiei coincide cu al idiomelor tătare şi în cazul cel mai favorabil s-ar putea presupune, ca sârbo-bulgarii l-au căpătat de la turci pe cale independentă de români, care l-ar fi luat de la tătari, la care până astăzi ciobanii formează o clasă specială a populaţiei. Dar aşa fiind, ce-i de făcut cu ceilalţi termeni turci care stau în legătură intimă cu viaţa ciobanului: baci, caimac, câşlă, caval, chindie, iaurt, odaie şi perdea (de vite), ortoman, otac, vătaf? Aceşti termeni nu s-au luat negreşit de la tătari, ci sunt de origine turcă şi datează de la primul contact serios între români şi osmanlîi. Pe de altă parte, cele câteva elemente lexicale care au fost împrumutate de la tătari şi care sunt comune polonilor, rutenilor şi moldovenilor, nu circulă decât în Moldova şi sunt cu totul necunoscute în graiul muntean şi în idiomele balcanice, pe când din contră, menţionata terminologie pastorală îmbrăţişează un vast teritoriu în Orientul Europei. În fine, nu cunoaştem existenţa documentară a vorbei „cioban” şi deci epoca aproximativă când a intrat în limbă, dar veche nu poate fi, deoarece ea lipseşte românilor din Ardeal, care posed sinonimul „păcurar” (ca şi românii din Dobrogea, Istria şi Macedonia) alături de termenul comun „păstor”, care însă lipseşte în macedo-română; pe de altă parte, aceasta din urmă cunoaşte asemenea termenul de cioban (cf. „ciobănaş”, alături de sinonimul său „baci”).

Lazăr Şăineanu

Ageamiu

  Agiamiu (În Mold. „agemiu”) 1. novice, fără experienţă. CAL. 1875, p. 10: Împăratul a fost dovedit în isteţime de către un tânăr agiamiu; OD. III, 9: eu mă pricep cam tot atâta (la vânătoare) pre cât se pricepea vestitul agiamiu. JIP. R. Sat. 24: să arăt agiamiilor că pe un om nu-l cunoşti deloc după vorbe.

2. începător, în graiul jucătorilor. ISP. Juc. 79: cei mai giolari fac armeanul cât roata morii, cei mai agiamii îl fac mai mic. IANOV Conv. VII, 313: la cărţi sunt blând cu toată lumea, mai cu seamă cu agemii. GHICA Rev. N. II, 173: slugile scoteau din brâu câte o pereche de cărţi soioase... şi spălau pe agiamii de parale.

3. se zice de un tânăr cam naiv cu femeile. Kik. III, 163: Dorache era un agramatos, un agiamiu în chestie de femei.

AĞAMI, apprenti, novice, ignorant (mazette, inhabile au jeu) d. ar. „agemi”, étranger, non-arabe, grossier, stupide; bulg. sârb. agamiĭa „persan şi novice”. La o adică vorbind, agiamiu înseamnă cel ce vorbeşte o limbă alta decât araba, deci ignorant, barbar. Arabii din Spania numeau limba spaniolă „al-'ağamiya”, litt. străină, iar spaniolii dădeau acest nume (aljamia) castilianei corupte şi amestecate cu vorbe de ale moriscilor: sp. algaravia. litt, arabă, înseamnă „baragouin, galimatias” din cauză că limba maurilor, nefiind înţeleasă de spanioli, le făcea impresia unui „însir-te mărgărite” sau vuiet nedesluşit de glasuri (Dozy, 119 şi 145).

Lazăr Şăineanu

Bulgari

 Din aceleaşi stepe de la Nordul Mării Negre au pornit un şir de alte popoare ca hunii (sec. II-IV), avarii (557-827) şi bulgarii (660-sec. X) despre care ştiinţa de astăzi nu poate afirma nimic pozitiv în privinţa naţionalităţii lor (din cauza nulităţii resturilor lingvistice), dar care par a fi ocupat o poziţie intermediară între ramura ugrică şi cea tătărească, constituind un amestec de elemente finice şi turce. Dintre aceste popoare, bulgarii (adică o hoardă a lor de la Volga, nomadă şi idolatră), după ce luară în posesiune în sec. VI teritoriul de pe ţărmul drept al Dunării, conservară aproape 8 secole limba şi dominaţia lor peste o mare parte a peninsulei Balcanice, până ce se dizolvară în masa compactă a slavilor danubieni, adoptându-le traiul, limba şi religia şi impunându-le numai numele, aşa că, în sec. X sub bulgară se înţelege exclusiv vechea slavonă.

Tocmai fuzionarea aceasta de elemente diverse etnice, într-una şi aceeaşi naţiune a făcut aşa de complicată problemă despre originea naţionalităţii bulgare înainte de completa ei slavizare. De aici varietatea opiniilor emise de învăţaţi şi rezultatele sterile ale unei discuţii care se întemeiază exclusiv pe ipoteze mai mult sau mai puţin arbitrare. Să desprindem câteva fragmente din acest mozaic, căci problema în sine are un interes deosebit pentru noi prin contactul secular al bulgarilor cu elementul românesc, în special cu cel transdanubian.

Istoricii germani Thunmann (1774) şi Engel (1796) îi declarau pe bulgarii de astăzi drept tătari slavizaţi; sârbul Raič (1794) şi rusul Venelin (1829) le atribuie o origine slavă atât bulgarilor moderni, cât şi urmaşilor lui Asparuk, o ipoteză reluată în timpul din urmă de bulgarul Kristiovič şi de rusul Ilovaiskij, a căror slavomanie nu-i cruţă nici pe huni. Pe de altă parte, după Zeuss, bulgarii cei vechi n-ar fi decât huni retraşi spre răsărit de Pont şi ar aparţine astfel marelui neam nomad al turcilor. După ce Frähn îi declara pe bulgari drept ugro-finici amestecaţi însă cu elemente turco-slave, Schaffarik susţinu originea finică atât a bulgarilor din Moesia, cât şi a celor de lângă Volga şi această părere deveni dominantă, admisă fiind de Drinov, Jireček şi Hunfalvy. Acesta din urmă, care împinse ugromania până la ugrizarea unor popoare curat turceşti, ca pecenegii şi cumanii, scoţându-le astfel rude neaoşe cu maghiarii, găsi aici un teren favorabil pentru ipotezele sale lexicale aplicate celor câteva resturi de nume vechi bulgăreşti, unica rămăşiţă a limbii lor, analizate în timpul din urmă, de Vámbéry.

Dar episodul cel mai bizar în aceasta dezbatere e teza răposatului Rössler despre afinitatea idiomei vechi bulgare cu a samoiezilor din Oceanul glacial. El încearcă chiar a regăsi în limba română vorbe samoiede, adică urme lexicale din acea pretinsă idioma bulgară şi acestea ar fi: insir-te-margarite, mal, sur. Până şi înjurătura obscenă turcească, „sictir” îi pare un rest samoied, ce ar reprezenta numele spiritului rău la popoarele uralice. Influenţa ce această idiomă veche bulgară va fi exercitat asupra limbilor învecinate, este şi rămâne un mister din cauza caracterului enigmatic al celor câteva resturi onomastice, îmbogăţite în anii din urmă prin descoperirea unui hronograf grec din sec. XVI, ce conţine o listă de vreo 12 nume de hagani bulgari cu indicarea cronologică a domniei lor. Dar aceasta listă cu indiciile ei numerice aşteaptă încă, cu toate sforţările orientaliştilor, rostul ei lămurit. Presupunerea lui Miklosich că paleo-slavona ar fi păstrat unele resturi vechi bulgăreşti, precum şi părerea d-lui dr. Gaster despre influenţa aceleiaşi idiome asupra limbilor balcanice sunt ipoteze nedemonstrabile în starea actuală a ştiinţei.

Lazăr Şăineanu

Înjurătura la români

 Modul de a înjura al popoarelor nu e lipsit de importanţă etnologică, deoarece adesea în acele expansiuni prea libere se manifestă temperamentul particular, pornirile caracteristice ale omului din popor.

La noi, ca la unguri şi la popoarele balcanice, nimic n-a fost cruţat de profanare: chiar vorbele cele mai sfinte se asociază, în gura românului, cu expresiile cele mai triviale şi mai obscene. Crucea, legea, Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, sfinţii etc., nimic nu scapă de batjocură şi de hulă.

Această ciudată particularitate o constata, deja la 1646 pentru Moldova călugărul minorit Bandinus, iar Sulzer o relevează pentru Muntenia, observând cu oarecare exagerare (II, 356): „În privinţa înjurăturilor, muntenii întrec pe toate neamurile de sub soare, afară de italieni. Vorbele murdare sunt deopotrivă familiare celui mai mic băiat de ţăran ca primului boier şi chiar cocoanei sale şi, precum e obiceiul şi aiurea la oamenii fără educaţie, chiar în societate cu damele dânşii îşi exersează spiritul cu jocurile de cuvinte cele mai necuviincioase, făcând să alterneze murdăriile cele mai mari cu înjurăturile cele mai triviale. Spre a înjura mai energic şi cu unele adaose, se servesc de verbul latin favorit... care sună aproape ca în italieneşte. Cu această vorbă obscenă nu se cruţă nimic din ceea ce înjuratul ţine de bun şi venerabil în sine: crucea lui, pomana lui, legea lui, sufletul lui, mama lui... Şi pentru ca această nostimă vorbă să nu facă prea puţin efect, nu lipsesc a o repeta la sfârşitul înjurăturii şi rostesc această repetiţie cu o voce trăgănată şi fină de falset".

Pornirea la înjurături obscene şi execrabile e comună întregului Orient şi ea pare a veni de la turci, la care surugii sunt deprinşi a adresa vitelor aceleaşi obscenităţi ca şi la noi. Cea mai comună dintr-însele, înjurătura turcească prin excelenţă, este „sictir” („hai sictir!, a da cu sictir"), care, pierzându-şi trivialitatea primitivă, a ajuns să fie rostită în împrejurările cele mai neînsemnate, ca maghiarul „bassama” (baszoma) şi înjurătura corespunzătoare românească. Formula completă, care revine adesea când e vorba de turci, sună anasyni sictim (corespunzând rus. „ibi tfoi mati!”) litt. mama lui!, sau avradini sictim! cu acelaşi sens (Cf. anasyny, mater ejus (d. ana „mama”) şi avradyny, femina ejus (d. avrad „târfă”: ar. avret „parties secrètes du corps”).

Iată câteva exemple :

Dionisie, 222: Turcii, dacă au văzut că le mănâncă copiii şi fetele calmucii, i-au cuprins mirare de au fost zicând anasini sictim! ce lighioane de oameni au adus ghiaur muscal să ne mănânce copiii! Hristache(1818) : De nimeni nu vrea să ştie, de avrad şi de anasîna... Aricescu I, 42: Turcii nu-l ajunseră să-l taie şi clătinau din cap zicând: avradini sictim! cu puştile. Delavrancea, Sultănica, 205 : ienicerii prind pe Miu de ceafă: bre, ghiaur, anasîna sictir! Teodorescu, 121 (Jocul păpuşilor) : [Bragagiul] Bre, avradini sictir, ghiaur! 129 : [Muscalul vede pe turc] Tureski, ibi tfoi ...! [Turcul] Anasini sictim, ghiaur!

Alte înjurături sunt: (bărbăteşti) codoş, pezevenghi, puşchi; (femeiesc): codoaşcă, magmuză, paciaură. Calităţile nefavorabile denotă mai întâi defecte fizice: bondoc, chel, chior, ciolac, dizman, peltic, pipiriu, sacat, şaşiu, zaif.

Apoi poreclele: babalâc, balcâz, bursuc, dalcauc, gianabet, lichea, tălăşman, tembel ... precum şi o serie de noţiuni relative la prostie: budulac, mangafa, zevzec; la deşteptăciune: chiolhaniu, ciapcan, dahiu, ischiuzar, mehenghiu, pişicher, şiret, telpiz; la beţie: mahmur, tiriachiu, turlac; la o stare posomorâtă: matuf, sanchiu, ursuz; la rea voinţă: avan, duşman, hain; la fanfaronadă: farfara, fudul, palavragiu; şi la vagabondaj: derbedeu, dulandragiu, haidamac, haimana, iabangiu, telălău, zamparagiu.

Calităţile favorabile sunt reprezentate în foarte mic număr: chiabur, cilibiu, deliu, ogurliu, sadea... În fine, următoarele care derivă de la nume proprii: agiamiu (litt. persan), arnăut (grâu), cârjaliu, ciufut (litt. evreu), ciutac (litt. turc dobrogean) etc.

Lazăr Şăineanu

Macedoromâni

 Există în Transilvania o grupă însemnată de locuitori români care nu numai prin tip, caracter şi datini, dar chiar şi prin singularităţi lingvistice şi viaţa mai mult orientală se deosebesc de celălalt element român de peste Carpaţi. Suvenirurile familiare şi sociale ale acestui trib sunt în aşa strânsă legătură cu Peninsula Balcanică, încât istoricul şi etnograful care-şi va lua frumoasa misiune să studieze diferitele ramuri ale elementului român, nu va putea să nu bănuiască că această colonie a fost odată stabilită în Dacia Aureliană.

Aceştia sunt păstori şi proprietari de turme, aşezaţi în comunele de lângă Braşov numite Săcele unde ei au format o populaţie de o importanţă economică oarecare nu numai pentru Transilvania, dar chiar şi pentru comerţul şi industria Austriei întregi. Deşi aceşti păstori au traversat secole împreună cu ceilalţi conlocuitori prin toate vicisitudinile provinciei, cu toate acestea Transilvania a rămas pentru dânşii un pământ cu mult mai puţin cunoscut decât munţii şi văile Balcanilor. Între ei şi ceilalţi români ai Carpaţilor nu s-a dezvoltat până la anul 1848 nici cea mai mică legătură familiară sau socială, n-a existat nici o comunicaţie de rasă sau interese. Viaţa lor internă a fost totdeauna mărginită în familiile aceluiaşi trib, iar viaţa externă - legată din părinte în fii de plaiurile şi munţii Turciei.

De la Carpaţi şi până în Grecia cutreierau numeroasele turme ale acestor păstori, la care, întocmai ca la românii din Macedonia, domneau bunăstarea materială, abundenţa, satisfacţia. Această comunicaţie permanentă cu regiunile trans-danubiene, această gravitaţie instinctivă către Hem şi mai departe, să nu fie oare o reminiscenţă a patriei de altădată? Mai există de-a lungul Carpaţilor meridionali ai Transilvaniei şi alte triburi însemnate de păstori români, cum sunt cei de la Sibiu şi Haţeg, dar românii din Săcele n-au avut cu ei nici un contact direct, deosebindu-se unii de alţii într-un mod pronunţat. Pe când păstorii de la Sibiu şi Haţeg exprimă în fizionomie, în datinile şi spiritul lor, un caracter mai vechi pământean, românii din Săcele, din contră, ni se înfăţişează întru toate căa o colonie exotică, în care nu se poate descoperi cea mai mică părticică din tipul elementelor sedentare ale Transilvaniei.

Înalţi, viguroşi, maiestuoşi, cu o figură frumoasă şi impozantă, de multe ori serioasă, cu părul negru ori castaniu, cu ochii vii şi expresivi, ei par a reprezenta un tip italic în care nu este nimic dac sau slav. Femeile lor, înalte şi zvelte, cu o faţă albă-rumenă şi fragedă amintesc imaginaţiei privitorului un cer mai albastru, o climă mai blândă. În mersul lor se exprimă o demnitate şi o eleganţă admirabilă; în ochii lor cei negri, melancolici sau azurii se oglindeşte de multe ori un cer misterios şi infinit, ce ne descoperă patimile lor psihice, chinurile vieţii lor singuratice. Astfel aflăm la dânşii, bărbaţi şi femei, toate acele particularităţi ce ne uimesc privindu-i pe păstorii români din Pind sau Moscopole, despre care Pouqueville rosteşte în modul următor: „Aceşti păstori, ce poartă pe frunte întipărirea secolelor sunt, cei mai mulţi, tari şi bine făcuţi. Capul lor are proporţiile romane, iar timpul ce slăbeşte tipul naţional n-a putut a-i confunda nici cu grecii, nici cu albanezii. Femeile lor, înzestrate de natură cu bogatele culori de care Rubens a dat model şcolii moderne, au o gură garofată şi frăgezimea sănătăţii. Înalte şi cu talie subţire, ele au toate părul castaniu sau bălai şi ochi albaştri plini de dulceaţă”.

„Ţânţarii - zice un alt scriitor francez, Ami Boué - sau românii Pindului sunt oameni bine făcuţi şi viguroşi, cu păr negru ori castaniu, cu figuri inteligente, cu frumoase fizionomii şi cu talii adevărat romane”. În privinţa caracterului, românii din Săcele sunt de o inteligenţă naturală foarte vivace, sobri , neînvinşi la osteneală, buni economi; ei mai posedă şi acea calitate distinctivă a „ţânţarului”: isteţimea în speculaţiune, plăcerea şi dexteritatea de a trăi în ţări străine. Femeile lor, foarte blânde, nu se dedau la lucruri anevoioase, ci se ocupă cu ţesutul şi cu facerea de covoare şi ciorapi. În scurt, atât la bărbaţi cât şi la femei se vede acelaşi tip, fizic şi moral, ca şi la macedoromâni, de care ei se apropie nu mai puţin în datinile vieţii lor familiare şi sociale.

Acel orientalism misterios, imprimat aşa de tare în viaţa popoarelor balcanice de la venirea otomanilor în Europa şi care deloc nu este proprie gintei latine, domneşte şi la românii din Săcele ca o ereditate istorică. Astfel vedem femeile subordonate cu totul bărbaţilor, o subordonare ce nu provine atât din respect, pe cât mai mult din acel spirit oriental ce-şi are sorgintea în inegalitatea condiţiei femeii. Ele nu cunosc dansul, nici alte întruniri ori distracţii publice, atât de plăcute celorlalte românce de ambele laturi ale Carpaţilor. A vorbi cu vreo fată nu numai că nu este permis unui străin, dar este aproape imposibil, fiindcă după datinile lor, este interzis fetelor a se arăta în public. Căsătoriile se stipulează în general din partea părinţilor, fără ca junii să se fi văzut vreodată; ba chiar şi la fidanţare, ginerele primeşte de la viitoarea sa soţie numai un buchet de flori fără ca să le fie iertat a începe o conversaţie. Fata se retrage, îndată ce a asistat, ca o simplă martoră, ca o statuie de marmură, înaintea viitorului său soţ.

Tot astfel ni-i descriu etnografii pe românii din Macedonia. Ne vom mărgini a-l cita aici pe răposatul Bolintineanu: „D. Cosmad - un român macedonean din Salonic – mi-a zis că ar fi dorit să mi-o arate pe fiică-sa, dar datinile lor sunt ca fetele să nu se arate la străini. La românii macedoneni - continuă Bolintineanu mai departe - mai de multe ori când un june se însoară, n-o vede pe fată, ci rudele lui, femei sau oameni bătrâni, trebuie s-o vadă pentru dânsul; el o vede numai la logodnă sau la cununie; şi odată logodit, nu poate s-o mai vadă pe fată până la cununie”.

În costumul românilor din Săcele se recunoaşte iarăşi caracteristicul port al macedoromânilor, în care culorile roşii şi verzi nu sunt deloc exprese, iar galbenul - foarte puţin. Astfel descrie Ami Boué şi costumul românilor din Macedonia: „Românilor şi grecilor din Tracia şi Tesalia le sunt cu totul interzise culorile strălucitoare, cum sunt cele roşii şi galben-deschise. Oamenii avuţi poartă o căciulă neagră destul de ridicată, mai largă deasupra ca dedesubt, iar în contra frigului şi ploii ei se prezervă cu o manta de pănură sură, închisă sau neagră”.

Nu mai puţin interesante sunt unele particularităţi lingvistice, care se observă mai ales la femei. Astfel, pe lângă accentul macedonean, femeile din Săcele pronunţă de regulă articolul „le” din plural cu o variaţie foarte apropiată de „li” al macedonenilor, zicând mai mult: fetili, braţili, cărţili etc. în loc de fetele, braţele, cărţile. De asemenea, ele îl substituie pe „di” lui „de”, zicând: di unde, di supra, di mult, şi alte multe singularităţi analoge ce ne întâmpină în pronunţia săcelenilor.

Este remarcabil că toate aceste particularităţi lingvistice se mai aud numai în limbajul femeilor, căci bărbaţii le-au părăsit cu totul, trăind o viaţă mai mult externă, pe când femeile sunt restrânse la viaţa casnică şi astfel scutite de orice influenţă din afară. În fine, chiar şi numele de familie ce se mai păstrează la colonii din Săcele ne-ar putea procura oarecari indici despre descendenţa lor. Astfel sunt numele de familie din Săcele: Goga, Cioga (Bocioga), Giuvelca etc., care figurează şi la românii din Pind. Toate acestea ne fac a crede că grupa păstorilor români din Săcele şi-a avut leagănul în Peninsula Balcanică, aceasta în urma stabilirii otomanilor pe ruinele Imperiului Bizantin. Dacă ipoteza noastră nu este prea riscantă, timpul imigrării lor din Macedonia şi a primei apariţii în Transilvania s-ar putea fixa într-un mod aproximativ. În tot cazul, trebuie să-l căutăm în nişte perioade de mari tulburări interne şi crâncene persecuţii, când locuitorii Tesaliei şi Macedoniei s-au văzut ajunşi la suprema necesitate de a-şi părăsi vechile lor aşezăminte şi să-şi caute un adăpost în sânul Carpaţilor.

Englezul Leake ne spune că, după tradiţiile locuitorilor din Kalarites (oraş în munţii Pindului), ei s-au retras acolo din Tesalia în a doua jumătate a sec. XVI, cam pe la anul 1580 şi el adăugă că această tradiţie pare a fi foarte probabilă, fiindcă este de crezut că ei n-au părăsit şesurile fertile ale Tesaliei mai înainte de a fi simţit opresiunea cuceritorilor şi imposibilitatea de a le rezista. De asemenea, ne împărtăşeşte istoricul Valvasor că românii din Carniolia au imigrat din Turcia pe la anul 1543, iar Minucio Minuci în „Historia degli Uscochi”, tipărită la 1602, afirma că în sec. XVI au trecut din Turcia în provinciile creştine o mulţime de oameni ce nu mai puteau trăi sub tirania otomană. În această perioadă de refugiere generală a putut să se opereze şi imigrarea macedoromânilor în Transilvania. Aceleaşi cauze au trebuit să producă aceleaşi efecte, aceleaşi mişcări în triburile păstorilor români de peste Dunăre şi astfel este foarte probabil că, atunci când o parte din locuitorii Tesaliei s-au retras la Kalarites şi o parte în Carniolia, un alt trib a trecut în sânul Carpaţilor. De altminteri, chiar şi din istoria Imperiului Otoman rezultă că epoca cea mai teribilă ce a domnit asupra Tesaliei şi Epirului, a fost către finitul sec. XV şi prima jumătate a sec. XVI. La 1192 a început Baiazid II campaniile sale în Epir, care au fost continuate de Soliman (1537) în Albania şi Bosnia. În tot timpul acesta, teritoriul românilor macedoneni a fost teatrul unui război sângeros, dinaintea căruia a trebuit să-şi caute alte adăposturi.

Nicolae Densușianu