Macedoromâni

 Există în Transilvania o grupă însemnată de locuitori români care nu numai prin tip, caracter şi datini, dar chiar şi prin singularităţi lingvistice şi viaţa mai mult orientală se deosebesc de celălalt element român de peste Carpaţi. Suvenirurile familiare şi sociale ale acestui trib sunt în aşa strânsă legătură cu Peninsula Balcanică, încât istoricul şi etnograful care-şi va lua frumoasa misiune să studieze diferitele ramuri ale elementului român, nu va putea să nu bănuiască că această colonie a fost odată stabilită în Dacia Aureliană.

Aceştia sunt păstori şi proprietari de turme, aşezaţi în comunele de lângă Braşov numite Săcele unde ei au format o populaţie de o importanţă economică oarecare nu numai pentru Transilvania, dar chiar şi pentru comerţul şi industria Austriei întregi. Deşi aceşti păstori au traversat secole împreună cu ceilalţi conlocuitori prin toate vicisitudinile provinciei, cu toate acestea Transilvania a rămas pentru dânşii un pământ cu mult mai puţin cunoscut decât munţii şi văile Balcanilor. Între ei şi ceilalţi români ai Carpaţilor nu s-a dezvoltat până la anul 1848 nici cea mai mică legătură familiară sau socială, n-a existat nici o comunicaţie de rasă sau interese. Viaţa lor internă a fost totdeauna mărginită în familiile aceluiaşi trib, iar viaţa externă - legată din părinte în fii de plaiurile şi munţii Turciei.

De la Carpaţi şi până în Grecia cutreierau numeroasele turme ale acestor păstori, la care, întocmai ca la românii din Macedonia, domneau bunăstarea materială, abundenţa, satisfacţia. Această comunicaţie permanentă cu regiunile trans-danubiene, această gravitaţie instinctivă către Hem şi mai departe, să nu fie oare o reminiscenţă a patriei de altădată? Mai există de-a lungul Carpaţilor meridionali ai Transilvaniei şi alte triburi însemnate de păstori români, cum sunt cei de la Sibiu şi Haţeg, dar românii din Săcele n-au avut cu ei nici un contact direct, deosebindu-se unii de alţii într-un mod pronunţat. Pe când păstorii de la Sibiu şi Haţeg exprimă în fizionomie, în datinile şi spiritul lor, un caracter mai vechi pământean, românii din Săcele, din contră, ni se înfăţişează întru toate căa o colonie exotică, în care nu se poate descoperi cea mai mică părticică din tipul elementelor sedentare ale Transilvaniei.

Înalţi, viguroşi, maiestuoşi, cu o figură frumoasă şi impozantă, de multe ori serioasă, cu părul negru ori castaniu, cu ochii vii şi expresivi, ei par a reprezenta un tip italic în care nu este nimic dac sau slav. Femeile lor, înalte şi zvelte, cu o faţă albă-rumenă şi fragedă amintesc imaginaţiei privitorului un cer mai albastru, o climă mai blândă. În mersul lor se exprimă o demnitate şi o eleganţă admirabilă; în ochii lor cei negri, melancolici sau azurii se oglindeşte de multe ori un cer misterios şi infinit, ce ne descoperă patimile lor psihice, chinurile vieţii lor singuratice. Astfel aflăm la dânşii, bărbaţi şi femei, toate acele particularităţi ce ne uimesc privindu-i pe păstorii români din Pind sau Moscopole, despre care Pouqueville rosteşte în modul următor: „Aceşti păstori, ce poartă pe frunte întipărirea secolelor sunt, cei mai mulţi, tari şi bine făcuţi. Capul lor are proporţiile romane, iar timpul ce slăbeşte tipul naţional n-a putut a-i confunda nici cu grecii, nici cu albanezii. Femeile lor, înzestrate de natură cu bogatele culori de care Rubens a dat model şcolii moderne, au o gură garofată şi frăgezimea sănătăţii. Înalte şi cu talie subţire, ele au toate părul castaniu sau bălai şi ochi albaştri plini de dulceaţă”.

„Ţânţarii - zice un alt scriitor francez, Ami Boué - sau românii Pindului sunt oameni bine făcuţi şi viguroşi, cu păr negru ori castaniu, cu figuri inteligente, cu frumoase fizionomii şi cu talii adevărat romane”. În privinţa caracterului, românii din Săcele sunt de o inteligenţă naturală foarte vivace, sobri , neînvinşi la osteneală, buni economi; ei mai posedă şi acea calitate distinctivă a „ţânţarului”: isteţimea în speculaţiune, plăcerea şi dexteritatea de a trăi în ţări străine. Femeile lor, foarte blânde, nu se dedau la lucruri anevoioase, ci se ocupă cu ţesutul şi cu facerea de covoare şi ciorapi. În scurt, atât la bărbaţi cât şi la femei se vede acelaşi tip, fizic şi moral, ca şi la macedoromâni, de care ei se apropie nu mai puţin în datinile vieţii lor familiare şi sociale.

Acel orientalism misterios, imprimat aşa de tare în viaţa popoarelor balcanice de la venirea otomanilor în Europa şi care deloc nu este proprie gintei latine, domneşte şi la românii din Săcele ca o ereditate istorică. Astfel vedem femeile subordonate cu totul bărbaţilor, o subordonare ce nu provine atât din respect, pe cât mai mult din acel spirit oriental ce-şi are sorgintea în inegalitatea condiţiei femeii. Ele nu cunosc dansul, nici alte întruniri ori distracţii publice, atât de plăcute celorlalte românce de ambele laturi ale Carpaţilor. A vorbi cu vreo fată nu numai că nu este permis unui străin, dar este aproape imposibil, fiindcă după datinile lor, este interzis fetelor a se arăta în public. Căsătoriile se stipulează în general din partea părinţilor, fără ca junii să se fi văzut vreodată; ba chiar şi la fidanţare, ginerele primeşte de la viitoarea sa soţie numai un buchet de flori fără ca să le fie iertat a începe o conversaţie. Fata se retrage, îndată ce a asistat, ca o simplă martoră, ca o statuie de marmură, înaintea viitorului său soţ.

Tot astfel ni-i descriu etnografii pe românii din Macedonia. Ne vom mărgini a-l cita aici pe răposatul Bolintineanu: „D. Cosmad - un român macedonean din Salonic – mi-a zis că ar fi dorit să mi-o arate pe fiică-sa, dar datinile lor sunt ca fetele să nu se arate la străini. La românii macedoneni - continuă Bolintineanu mai departe - mai de multe ori când un june se însoară, n-o vede pe fată, ci rudele lui, femei sau oameni bătrâni, trebuie s-o vadă pentru dânsul; el o vede numai la logodnă sau la cununie; şi odată logodit, nu poate s-o mai vadă pe fată până la cununie”.

În costumul românilor din Săcele se recunoaşte iarăşi caracteristicul port al macedoromânilor, în care culorile roşii şi verzi nu sunt deloc exprese, iar galbenul - foarte puţin. Astfel descrie Ami Boué şi costumul românilor din Macedonia: „Românilor şi grecilor din Tracia şi Tesalia le sunt cu totul interzise culorile strălucitoare, cum sunt cele roşii şi galben-deschise. Oamenii avuţi poartă o căciulă neagră destul de ridicată, mai largă deasupra ca dedesubt, iar în contra frigului şi ploii ei se prezervă cu o manta de pănură sură, închisă sau neagră”.

Nu mai puţin interesante sunt unele particularităţi lingvistice, care se observă mai ales la femei. Astfel, pe lângă accentul macedonean, femeile din Săcele pronunţă de regulă articolul „le” din plural cu o variaţie foarte apropiată de „li” al macedonenilor, zicând mai mult: fetili, braţili, cărţili etc. în loc de fetele, braţele, cărţile. De asemenea, ele îl substituie pe „di” lui „de”, zicând: di unde, di supra, di mult, şi alte multe singularităţi analoge ce ne întâmpină în pronunţia săcelenilor.

Este remarcabil că toate aceste particularităţi lingvistice se mai aud numai în limbajul femeilor, căci bărbaţii le-au părăsit cu totul, trăind o viaţă mai mult externă, pe când femeile sunt restrânse la viaţa casnică şi astfel scutite de orice influenţă din afară. În fine, chiar şi numele de familie ce se mai păstrează la colonii din Săcele ne-ar putea procura oarecari indici despre descendenţa lor. Astfel sunt numele de familie din Săcele: Goga, Cioga (Bocioga), Giuvelca etc., care figurează şi la românii din Pind. Toate acestea ne fac a crede că grupa păstorilor români din Săcele şi-a avut leagănul în Peninsula Balcanică, aceasta în urma stabilirii otomanilor pe ruinele Imperiului Bizantin. Dacă ipoteza noastră nu este prea riscantă, timpul imigrării lor din Macedonia şi a primei apariţii în Transilvania s-ar putea fixa într-un mod aproximativ. În tot cazul, trebuie să-l căutăm în nişte perioade de mari tulburări interne şi crâncene persecuţii, când locuitorii Tesaliei şi Macedoniei s-au văzut ajunşi la suprema necesitate de a-şi părăsi vechile lor aşezăminte şi să-şi caute un adăpost în sânul Carpaţilor.

Englezul Leake ne spune că, după tradiţiile locuitorilor din Kalarites (oraş în munţii Pindului), ei s-au retras acolo din Tesalia în a doua jumătate a sec. XVI, cam pe la anul 1580 şi el adăugă că această tradiţie pare a fi foarte probabilă, fiindcă este de crezut că ei n-au părăsit şesurile fertile ale Tesaliei mai înainte de a fi simţit opresiunea cuceritorilor şi imposibilitatea de a le rezista. De asemenea, ne împărtăşeşte istoricul Valvasor că românii din Carniolia au imigrat din Turcia pe la anul 1543, iar Minucio Minuci în „Historia degli Uscochi”, tipărită la 1602, afirma că în sec. XVI au trecut din Turcia în provinciile creştine o mulţime de oameni ce nu mai puteau trăi sub tirania otomană. În această perioadă de refugiere generală a putut să se opereze şi imigrarea macedoromânilor în Transilvania. Aceleaşi cauze au trebuit să producă aceleaşi efecte, aceleaşi mişcări în triburile păstorilor români de peste Dunăre şi astfel este foarte probabil că, atunci când o parte din locuitorii Tesaliei s-au retras la Kalarites şi o parte în Carniolia, un alt trib a trecut în sânul Carpaţilor. De altminteri, chiar şi din istoria Imperiului Otoman rezultă că epoca cea mai teribilă ce a domnit asupra Tesaliei şi Epirului, a fost către finitul sec. XV şi prima jumătate a sec. XVI. La 1192 a început Baiazid II campaniile sale în Epir, care au fost continuate de Soliman (1537) în Albania şi Bosnia. În tot timpul acesta, teritoriul românilor macedoneni a fost teatrul unui război sângeros, dinaintea căruia a trebuit să-şi caute alte adăposturi.

Nicolae Densușianu

Alanii

 În cealaltă parte, în apropierea lăcaşurilor amazoanelor, alanii se învecinează cu regiunile orientale şi, împărţiţi în populaţii numeroase şi mari, se îndreaptă spre ţinuturile asiatice şi despre care am aflat că se lăţesc până la Gange, un fluviu ce separă ţările indienilor şi merge de se varsă în Oceanul austral. Împărţiţi în două continente ale lumii, aceşti alani ale căror diferite popoare nu găsim cu cale să le enumerăm aici, deşi sunt separaţi de mari depărtări, cutreieră ca nomazii regiuni nemărginite. Cu trecerea vremii însa, din cauza moravurilor lor şi a felului sălbatic de viaţă, precum şi din cauza aceluiaşi chip de a se înarma, au ajuns la un singur nume şi s-au numit cu toţii cu numele generic de alani. Ei n-au nici un fel de case şi nici grijă de a trage brazdă, ci se hrănesc cu carne şi mai cu seamă cu lapte şi şezând în carele lor cu coviltire acoperite cu scoarţe de arbori, pornesc prin singurătăţi nesfârşite. Şi când ajung la locuri cu păşune, îşi aşează carele lor în formă de cerc şi, ca sălbaticii, se apucă să mănânce.

După ce s-a isprăvit păşunea de pe câmp, îşi duc mai departe cetăţile lor, puse oarecum în care. În acestea bărbaţii se culcă cu femeile lor, în acestea se nasc şi cresc copiii, aceste care sunt locuinţa lor obişnuită şi ori încotro s-ar duce, aici îşi au căminul lor familiar. Mânând înaintea lor turmele, le duc la păşune şi cea mai mare grijă a lor este grija pentru rasa cailor. Ei caută câmpii pline de iarbă şi localităţi acoperite cu pomi roditori. Şi astfel, trecând din loc în loc, nu duc lipsă nici de alimente nici de hrană pentru vite, hrana pe care le-o procură solul umed şi cursul des al apelor ce ei străbat. Toţi cei mici de vârstă, precum şi femeile nerăzboinice, se ocupă de treburile uşoare din preajma carelor. Tineretul însă, deprinzându-se din copilărie cu obiceiul călăriei, socotesc lucru ruşinos să meargă pe jos şi toţi, învăţând arta războiului, devin luptători. De aceea şi perşii (de fapt parţii n.m.) care sunt de origine din Sciţia sunt foarte pricepuţi la lupte.

Aproape toţi alanii sunt înalţi şi frumoşi, cu părul puţin cam bălai, inspiră groază, însă n-au ochii înspăimântători; sunt iuţi în mânuirea armelor şi întocmai ca hunii, dar ceva mai blânzi şi ca trai şi ca moravuri. În drumurile lor după jaf şi după vânat ajung până la lacurile Meotide şi până la Bosforul cimerian şi de asemenea până în Armenia şi în Media. Şi, pe cât oamenii liniştiţi şi blânzi caută rapausul cel plăcut, pe atâta pe ei îi încântă primejdiile şi războaiele. La ei acela este socotit ca fericit, care şi-a dat viaţa în luptă, căci cei ce îmbătrânesc şi pleacă din lume de o moarte întâmplătoare sunt încărcaţi de tot felul de ocări urâte, ca fiind degeneraţi şi netrebnici. Şi nimic nu se laudă mai mult la ei decât de a fi omorât un om şi, tăind capetele celor omorâţi şi jupuindu-le pielea de pe cap ca pradă glorioasă, împodobesc gâtul cailor lor cu aceste falere de război. La ei nu se poate vedea nici templu nici altar şi nici măcar un bordei nu se găseşte care să fie acoperit cu trestie ci, după un obicei barbar, se înfige în pământ o spadă goală căreia i se închină, ca lui Marte, zeitatea adorată în acele regiuni. Au un mod cu totul deosebit de divinaţie: leagă la un loc nuiele de lemn cât mai drepte şi, adăugând nişte descântece secrete, le desfac într-o anumită zi şi află astfel viitorul. Ei nu cunosc ce este sclavia, toţi sunt născuţi liberi şi-şi aleg de conducători pe cei mai distinşi în armele de război.

Ammianus Marcellinus (332-395)

Colinde

 Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.

Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.

Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin a substituit numirile cântecului păgân. În loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis Sf. Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci, colindele care cânta naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar însă sau mai niciodată pe acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.

 Avem  două feluri  de colinde :

Unele sunt cântece de laudă la adresa stăpânului casei. Originea lor sunt cântecele ce le cântau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificându-i faptele sale, mai ales pe cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză - căci altfel cu greu afli o explicare în colindele noastre - preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întâmplări din tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vânătoreşti, sunt în acest gen. Colinda îl face erou pe însuşi stăpânul casei sau pe un fiu al său, numindu-l cu numele. În colind de tânăr se povesteşte simplul fapt că „în prundurile mării, în marginea ţării” stau două oşti, a leşilor, care au domn şi a românilor, care n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că: „Ăst domn bun de casă/ Are un cocon/ Bun de a-l face domn”.

Şi-l cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tânăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strângă frâul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimişii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sunt ostaşi bătrâni, care îl vor învăţa toate acestea. Iar coconul pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde cântă faptele povestite de evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi răstignirea. Originea lor trebuie căutată în cântece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrâns. Cu mult mai multe sunt acelea care cântă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origine - fie mai veche, fie mai nouă decât creştinismul - n-au de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Mării, ni se spune că Maria, Maica Domnului, pe când se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, Sf. Ioan. Atunci Sf. Maria de ciudă şi de  mânie, „dete în foc ca să ardă”, dar „Busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou să se omoare sărind în apă, însă apă n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria şi pentru ce lucru puţin!

Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea originea în creştinism. Într-altă legendă se spune că Maica Domnului, când a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în special sasul, care e zgârcit şi cum spune colinda: „de veste când a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlăţat, câinilor ne-a dat, în goană ne-a luat”.

 Într-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgâne şi creştine. Aşa, în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sf. Vineri venea la Dumnezeu şi se plângea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar „Cetatea Irodului” i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat. În această colindă zeitatea păgână Venus, devenită Sf. Vineri, devine o martiră: cetatea  Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpânul ploilor etc. Tot atâtea confuzii sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cântate de colinde, puţine la număr, explică originea sau însuşirile unor animale, care sunt privite ca sfinte sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întâietatea ca animale  folositoare.  Boul „răstoarnă pământul de răsare grâul roşu”; calul „te duce, te şi aduce” ; iar „oaia hrăneşte şi te îmbracă”. Într-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut grâul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrimi şi vinul din sângele ce-i curgea pe urma piroanelor.

 George Coșbuc

Baba Dochia

 Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba trimite pe nora sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase în cămașa și îngheţă de frig. Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei că Dochia – fie fata, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împaratul şi aşa mai departe. Pe scurt, că legenda e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească Dumnezeu ! Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă.

Întâi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Când e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e vremea caldă; iar când dă zăpada cu viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace pe timp cald şi când o ajunse gerul îşi leapădă cojoacele. De ce ? Nu e aşa povestea; e nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul, cu atât se îmbrăca mai bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi îngheţă. Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că o spun litvanii, sârbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.

Al doilea. Povestea nu e românească – vreau să zic, nu e numai a românilor – şi, după cât e dovedit pân-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt aşa: baba, răutăcioasă, trimite pe noră-sa să-i facă neagră lana cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lâna neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rând nouă cojoace şi totuşi îngheaţă. Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori bulgărească; nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei roman ori o tradiţie romană.

Să stăm la legenda noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia? Şi de ce? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adâncă, are un rost uimitor de frumos şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de două mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, dacă nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi tocmai fiindcă o spun atâtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian. Ce-or fi având de împărţit ungurii cu Traian? Legenda Dochiei exista, probabil şi la arabi şi la persani şi la popoarele de pe lângă Gange; ce-au avut ăştia cu Traian? Şi încă cum îi de ani înainte de-a fi Traian pe lume…

Legenda „Dochiei” e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii, nu a românilor şi una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturii, cu ploile, cu vânturile, cu schimbările lunii, cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au  zăpăcit întâi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Când se întunecă soarele, îl mănâncă vârcolacii, când tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, când se cutremură pământul, se mişcă peştii pe care stă pământul şi câte nenumărate! Toţi ştim lucruri de acestea măcar câte un leghion la număr. Ce sunt Sân Toaderii? Prorocul  Ilie? Atanasie al Ciumii? Moşii? Haralambie cu aripi de foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile? Ce sunt ielele, vântoasele, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana? Şi ce e în urmă baba Dochia? Toate acestea sunt  întrupări ale fenomenelor din natură.

Credeţi că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe? Şi că Sf. Gheorghe e tânăr şi omoară balaurul, iar Sf. Dumitru e bătrân cu barbă albă şi-l ţin închis în Sân-Toaderii de toamnă? Sf. Gheorghe e tânăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf. Dumitru e bătrân, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă. E întâmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei  Dochia? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică? Nu. Toate  sunt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.

Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi veșnic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, câmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să fie, ori să nu  fie, în poveste el n-are a face. Sf. Petru e soarele. Restul poveștii e acesta: E iarnă. Pământul e acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lână albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lână neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lâna cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pământul care e negru. Nora  (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sf. Petru. Acum cere baba: să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămâie cerul senin, alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului; aşa zice ţăranul: e senin ca laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere nurorii  să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sf. Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzirea câmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin „zilele babei” cu ger, cu viscol (lucru ce se întâmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rând nouă cojoace. Ce sunt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare: tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe  partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vânturi şi ploi. Cele nouă cojoace sunt cele 9 zile răutăcioase.

De ce e vorba de o babă? Pentru că babele sunt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce noră sau fată vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu câmpiile, la începutul  primăverii, ca o mamă cu fata vitregă sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia? La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l: ce sfânt cade pe ziua de 1 martie, ziua întâi a lunii de primăvară? Sfânta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au  aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele  bisericii creştine, desigur nu s-au gândit la Dacia şi la Traian şi nici la români şi n-ar fi zis doar: hai să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei. Nu. Întâmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am  luat-o că „babă” a legendei. Dacă o  chema altfel, baba noastră nu s-ar  fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.

de George Coşbuc

Bulgar

  Fiind vorba despre numele „bulgar”, pe care şi l-au însuşit mai târziu slavinii lui Iornande şi ai lui Procopie, aici este locul de a observa în treacăt că până în timpii de tot noi el era cu desăvârşire necunoscut românilor. Moşii şi strămoşii noştri numeau totdeauna pe bulgari „șchiai”. Aşa, de exemplu, despre cucerirea Bulgariei de către turci, cronicarul oltean Moxa (Haşdeu, Cuv. d. bătrâni, I, 402) zice: „Baiazid prinse pre șușmanul domnului șchiailor de-l tăie, ani 1395, atunci luară turcii ţara șchiailor cu totul”. Cuvântul „șchiau”, ca simplu epitet, căpătase în gura poporului român înţelesul de „naiv” sau „rustic”.

Mitropolitul Dosoftei zice într-un loc (Synaxar, 1683, Dec. 29, f. 244 a): „om prostac şi șchiau şi cu totul ţărănatec”. Să se bage de seamă că în „șchiau”, nefiind un nume personal sau topic, ci un termen comun, s-au păzit cu rigoare legile fonetice: „șchiau” derivă din „sclavum” prin aceeaşi trecere a lui „cl” în „chi” şi prin aceeaşi vocalizare a lui „v” între vocale ca în „cheie” din „clavem”, „cheamă” din „clamat”, „râu” din „rivum”etc. Românii dară nu cunoşteau decât numele cel primitiv al ramurei polone aşezate în secolul VII peste substratul meso-latin, „sclavini” la Iornande. Albanezii, al căror fonetism se apropia, în această privinţă şi-n altele multe de cel românesc, nici dânşii nu numesc pe bulgari altfel decât „ştia”, Bulgaria „Ştiinica”. Despre rolul substratului românesc în naşterea şi-n dezvoltarea slavilor trans-danubiani au vorbit mai mult sau mai puţin unii şi alţii, mai ales reposatul Miklosich şi eu însumi în studiul meu „O pagină din sintaxa romano-albaneză” (Cuv. d. batr, II p.611 687). Va fi mult, mult, foarte mult de vorbit de acum înainte. Aici noi vom atinge un singur punct, care va întregi cele zise mai sus despre polonismul bulgarilor şi bohemismul sârbilor. Cele trei unităţi dialectale slavice se deosebesc una de alta nu numai prin fonetism, dar şi prin accentuaţiune. Ruteno-rușii au o accentuaţiune de tot liberă: accentul poate să cadă pe oricare silabă a cuvântului. La poloni şi la bohemi, din contră, accentul este nestrămutat şi anume: la poloni totdeauna pe silaba penultimă, la bohemi totdeauna pe prima silabă. Aşa, de exemplu, numele raului Ialomiţa poate să fie accentuat ruseşte în trei feluri: Iàlomiţa, Ialòmiţa şi Ialomìţa; poloneşte numai: Ialomìţa; bohemește numai Iàlomiţa - trei sisteme de accentuaţiune cu desăvârşire deosebite.

 De aici urmează că la bulgari, după cum este la poloni, accentul ar trebui să cadă totdeauna pe penultima, iar la sârbi, după cum este la bohemi,  totdeauna pe prima; şi întocmai aşa ar fi fost, dacă substratul românesc cel trans-danubian n-ar fi zguduit accentuaţiunea celor două straturi slavice de acolo. Românii, ca şi italienii, având o accentuaţiune pe deplin liberă, au altoit-o sârbilor şi bulgarilor. Această libertate de accentuaţiune s-a socotit până acuma la sârbi şi la bulgari ca un semn de unitate dialectală cu ruşii, pe când în fapt, ruşii, precum am văzut, n-au avut deloc de-a face nici cu bulgarii, nici cu sârbii. Însă accentuaţiunea românească n-a putut să distrugă peste tot la sârbi şi la bulgari cele două sisteme anterioare, astfel că sistema penultimară, cea polonă, se mai recunoaşte până astăzi la bulgari, iar sistema primară, cea bohemă, se mai recunoaşte până astăzi la sârbi. Şi iată cum:

1. Unele sub-dialecte bulgare, bunăoară zagoricenii şi costurenii accentuează totdeauna pe penultima întocmai ca polonii, mutând accentul în flexiune iarăşi întocmai ca polonii.

2. La sârbi, zdruncinându-se accentuaţiunea bohemă prin înrâurirea substratului românesc, a rămas totuşi tendinţa de a accentua pe cât se poate mai sus, astfel ca la auz să pară ca şi când accentul ar fi totdeauna pe prima silabă. Din această cauză, că o dovadă de tendinţa cea generală, când un nume se construieşte cu o prepoziţiune, numele poate să devină atonic, urcându-se accentul pe prepoziţiune, ceea ce la numele disilabice sau polisilabice e peste putinţă în celelalte dialecte slavice.

 Cunoscutul profesor de la Belgrad, d. Stoian Bošković, actualul ministru al Serbiei în România, mi-a observat într-o zi că din toţi străinii, slavi şi ne-slavi, bohemii sunt aceia care învaţă mai lesne şi vorbesc mai bine sârbeşte şi nu e de mirare, de vreme ce numai pe bohemi nu-i poate încurca vocala „r”, cantitatea prosodică şi accentuaţiunea sârbească.

 În acest chip băgarea sârbilor şi bulgarilor în unitatea ruteno-rusă a fost până acum ca un fel de iluziune optică, datorită împrejurării că ruşii, sârbii şi bulgarii au acelaşi alfabet şi aceiaşi limbă bisericească. Limba bisericească mai cu deosebire,  adică vechea bulgară, a servit a forma limba rusească cea literară, dându-i un aspect mai depărtat de graiul rusesc poporan şi apropiind-o într-un mod artificial de graiurile slavice trans-danubiane  şi aceeaşi limbă bisericească a fost în curs de secole limba oficială şi literară a sârbilor, astfel că la prima vedere ruseşte, sârbeşte şi bulgăreşte se pare a fi mai-mai totuna, deşi în realitate aceste trei graiuri aparţin la trei unităţi dialectale diferite. Prin fonetism, până şi prin accentuaţiune, întrucât nu s-a amestecat în ele substratul cel românesc, bulgara este un vechi dialect polon, sârba un vechi dialect bohem. La bulgari, fără îndoială, înrâurirea românească se resimte mai puternic decât la sârbi, ceea ce însemnează una din trei:

1. Sau că stratul sârbesc a fost, în provinciile pe care le-a ocupat, mai numeros decât stratul bulgar în celelalte provincii;

2. Sau că meso-latinii au fost mai compacţi şi mai energici sub bulgari decât iliro-latinii sub sârbi ;

3. Sau că sârbii n-au încetat mult timp de a fi în contact cu dialectele cele înrudite de la Iliria în sus până la Bohemia, pe când bulgarii s-au văzut deodată despărţiţi de trunchiul polonilor, aşa că cei dintâi au putut să reziste mai bine decât ceilalţi acţiunii substratului românesc.

Cate-trele cauzele au putut să concurgă la producerea efectului; cauza a treia însă ni se pare a fi fost cea mai decisivă: grabnica izolare a bulgarilor de elementul polon şi prelungita comunitate a sârbilor cu elementul bohem.

B.P. Hașdeu