Dracul în zicători și proverbe

  Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume: ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe Iehova al lor Adonai, Elohim şi chiar citind în sfintele lor cărţi, când ajung la numele Iehova, îl rostesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-i rostească numele cu adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem: Necuratul, Ucigă-l toaca, Ducă-se pe pustii, Mititelul şi în multe alte  chipuri. Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Când pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini înţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în  faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu ori pe dracul e pornită din superstiţia omului primitiv că numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încât te miri cum „ţi-a trăsnit prin cap” să te gîndeşti tocmai acum la dânsul, ăsta e semn că acel om îţi face ori îţi plănuieşte vreun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimis sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe câţi oameni îi vin în minte, şi când pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. „Mă pomeneşte cineva”, zice ţăranul, când sughiţă şi apoi, la rândul lui, începe el pomelnicul. La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc numele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.

Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum îl înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui. „Nu e numai un drac pe lume”, zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel! Dar ele sunt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sunt mulţi. De aceea zice supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci mă mir de ce dăm pe om „dracului”, unuia singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur. V-aţi dat d-voastră cu socoteala vreodată cam ce face dracul cât e ziua? Zice românul că dracul nu face biserici. Foarte bine, dar  eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face dracul când are de lucru, dar ştie ce face când n-are de lucru, căci atunci „îşi cântăreşte coada”. Vezi că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde  îşi vâră dracul coada se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vâre coada în toate. Şi mai ştie românul că „dracul nu şade la un loc degeaba”. Fireşte, nu. El iese întru întâmpinarea oamenilor şi mai ales a beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte”. Iată dar cu ce se ocupă dracul: să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo şi să-l ademenească pe beţiv în cârciumă, cum ademeneşti pe câmpie calul cu căciula în care el crede că sunt grăunţe. Se vede că dracul îl îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii.

Câte rele se fac, prin el se fac, căci păcătosului „parcă-i şopteşte dracul la ureche”, iar bietul român când dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întâmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale: „Dracu m-a pus  să fac!”. Dar parcă numai românul e aşa? Atâta rău! „Râde om de om şi dracul de toţi”, căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunăoară aşa că „dacă te-a prins de un deget, îţi cere  mâna întreagă”, ori te lasă poate prea des să-l mai „tragi de coadă”, ba te lasă bucuros să-l apuci câteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care „ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul  de coarne”. Tot dracii cei bătrâni fac acestea: cei tineri sunt mai fără experienţă. De aceea: „fă cruce mare că e dracul bătrîn”, şi apoi bătrân la bătrân trage, de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrâneţe”. E adevărat că „nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci”, dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el că „şi dracul are stăpân” şi că la urmă „îşi sparge şi dracul opincile”, ceea ce dovedeşte totodată că dracul poartă opinci. Cât o fi el de drac, rămâne de ruşine de multe ori, căci „omul e dracul”. Când zice românul către cel îndărătnic: „am să scot eu pe dracul din tine”, deseori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelasi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpân al dracului e femeia: nu mă întind la multe argumente, gândesc că ajunge unul: „Femeia a îmbătrânit pe dracul”. De altfel, femeia şi dracul sunt prieteni buni şi tovarăşi: ştia bietul mocan ce spunea când cânta:

„Sub călcâiul cizmei mele

Şade dracul şi-o muiere

Şi mă-nvaţă a face rele”.

Multă frică are dracul şi de popă. Când vrea românul să arate că unul fuge de ceva cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales „ca dracul de tămâie” sau „ca dracul de popă”. Unul dintre cele mai plastice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea: „se uită ca dracul la popă” aşa de urât şi cu mînie, încât îl sfâşie cu ochii! Are dracul tată, mamă, copii? Are de toate. Când ni se cere un  preţ prea mare, zicem: „cere cât dracul pe tată-său”; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vândă pe prea scumpul său tată cine ştie când. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pomenită. Când ai spus cuiva să se ducă la mama  dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba: „pe unde şi-a înţărcat dracul copiii”, căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are câte un ban în scăfârlie e lucru mai puţin ştiut: „banul e ochiul dracului”. Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gât. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului”. Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămâia dracului. De obicei el e şchiop. Vorbim de „puiul de drac”, de „drac  bătrân”, iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbătrâneşte, dar nu moare căci „drac mort ai văzut vrodată?”.

De altfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te frate cu dracul până treci puntea” o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întâi: „bun e Dumnezeu, meşter e dracul”. Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul o scoţi la căpătâi” şi ca să ieşi la liman „trebuie  să faci pe dracu-n patru”, că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe dracu de coadă”. Când pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-ajutor, ci scuipi şi „scoate drace ce-ai furat”; iar ţăranul, când nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, bate boii şi iară înjură şi iacă-te că scoate carul! Nu-i aşa? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumnezeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate? Când întrebi pe român de ceva ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dumnezeu ştie? Nu, totdeauna „dracul ştie!”, va să zică dracul ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea „numai dracul nu-l cunoaşte”? Tot e meşter dracul! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viciile sunt „ale dracului”. Mai ales inteligenţa, iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre vicii, sunt „date dracului”. Vedeţi că de omul răutăcios peste măsură se zice tot aşa de bine că e „omul dracului”, ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e dat  dracului” ori „e tăiat din dracul”. Mărunţelu’ e tot aşa de „dat dracului” cu crimele lui ca şi Eminescu şi  Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi când voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: „Ei, monşer, sunt daţi dracului”. Tot respectul unor asemenea „draci”!

Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decât „s-aprinzi dracului lumânări” ori să dai ceva „de sufletul dracului” că el nici sunet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire când zici unuia „fire-ai al dracului” sau „du-te dracului”. Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de câte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi câţi îi sunt trimişi, n-ar mai rămâne oameni în lume.

Să vă mai spun două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei „drac” în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai urât şi mai slut om e dracul-gol ca urâţenie, iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta? Iar povestea cu baba şi cu vânzătorul de icoane o ştiţi. „Câte parale Sf. Gheorghe?” „Optzeci de bani!”; babei i s-a părut scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe Sf. Dumitru. „Da’ Sf. Dumitru câte parale?”, iar vânzătorul: „Sf. Dumitru ori Sf. Gheorghe tot un drac”. Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului când vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.

George Coșbuc

Horaţiu şi dacii

 Quintus Horatius Flaccus se născu în Apulia, la Venusa, 65 de ani înainte de Cristos. El muri la vârsta de 56 de ani. Tatăl său a fost comerciant. Când Horaţiu împlini 12 ani, bătrânul se aşeză la Roma pentru a-i da o creştere aleasă. Horaţiu, sfârşind cursul studiilor la Roma, a plecat spre a-şi completa învăţătura literelor la Atena. Aici, ca şi la Roma, el avu profesori renumiţi: a urmat cursurile filosofiei lui Epicur şi cursurile ce predau în Academie urmaşii lui Carneade şi ai lui Arcesilas. Horaţiu avu de colegi şi amici o mulţime de notabilităţi ai epocii sale. Fiul lui Cicero i-a fost camarad. Pe când îşi sfârşea studiile la Atena, Horaţiu făcu cunoştinţă cu Brutus, se împrieteni cu el şi curând se înrolă sub steagurile sale. La bătălia de pe câmpiile Philippelor (anul 42 î.Cr.), unde Antonius şi Octavian răzbunară moartea lui Iulius Cezar şi unde Brutus şi Cassius, trădătorii acestui mare roman şi mare imperator, se sinuciseră, Horaţiu se afla tribun al unei legiuni. El nu era fricos, dar oroarea cauzei ce servea îl făcu, pe semne, să cugete, să lepede arma şi să fugă, „relicta non bene parmula”, când văzu ruşinea conjuraţilor, când auzi – poate – la Sardes pe Brutus zicând cu căinţă lui Cassius: „mai bine-l lăsam pe Cezar să trăiască... el n-a făcut rău nimănui”.

Horaţiu renunţă dar pe veci la meseria armelor şi se întoarse la Roma, unde-l găsi pe tatăl său mort şi averea sa confiscată. Horaţiu se împacă cu biruitorul, care-i amnistiase pe toţi şi se dete studiilor şi poeziei. Cultivând muzele şi trăind în relaţie cu tot ce era mai distins la Roma, el deveni prieten intim al lui Varius, al lui Virgilius, al lui Maecenas, al lui Agrippa, al lui Pollion, al Pisonilor, al lui Tibul: „nostrorum sermonum candide judex” şi căpătă protecţia şi iubirea lui Augustus. Horaţiu era acum în vârstă de 26 de ani. Împăratul Augustus îi oferi lui Horaţiu să fie secretarul său intim, însă el refuză, preferând să rămână neatârnat. Cu toate acestea, muza lui Horaţiu a avut de multe ori influenţa asupra cugetărilor lui August. Într-o zi, Iulius Cezar, văzând căderea morală a Romei, sediţiunile nesfârşite, conspiraţiile după care câţiva ambiţioşi, armaţi cu trădarea sau cu asasinatul, dispuneau singuri de destinele Imperiului, se gândise a strămuta capitala la Troia, străbuna Romei, „Aeneadum Genitrix”. După asasinarea lui Iulius Cezar, împăratul Augustus, ca să scape imperiul de vijeliile şi anarhia unei capitale corupte, nestatornice şi sediţioase, reveni la ideile lui Cezar şi pregătea ordine pentru a se reconstrui Troia şi a se muta acolo capitala lumii. Atunci interveni Horaţiu, conjurandu-l pe împărat să renunţe la hotărârea sa. Augustus se înduplecă. Întrunind în jurul său pe bărbaţii cei mai eminenţi ai epocii sale, Horaţiu îşi petrecu viaţa în pace la frumoasa sa locuinţă de la Tibur sau Savina, sub acea domnie de vitejie, de înaltă politică, de lumină, de eleganţă şi de bun gust. După moartea binefăcătorului său, Maecenas, Horaţiu nu mai ieşi din casă şi muri de mâhnire după 20 de zile, la 27 noiembrie, 9 ani înainte de Cristos. El n-a mai putut trăi în urma amicului sau, care şi în ultimele sale momente îi scria lui Augustus: „Horatii Flacci, ut mei, esto memor!”. El îl lăsă moştenitor pe Augustus şi fu îngropat la Roma, pe muntele Esquilin.

Viaţa şi relaţiile lui Horaţiu se petrecură deci între anii 65-9 î. Cr. În această epocă, care cuprinde aproape 60 de ani din istoria activă şi vijelioasă a poporului roman, s-au întâmplat multe lucruri memorabile. Mai întâi, sediţiunea lui Catilina şi a șleahtei sale, cu toate relele, ale căror rezultate se simţeau încă în zilele lui Horaţiu. Poate că despre daci Horaţiu o mai auzea vorbind pe iubita sa Chloe, care era tracă, cine ştie de nu chiar dacă:

„Me nunc Thressa Chloe regit,

Dulces docta modos et citharae sciens,

Pro qua non metuam mori,

Si parcent animae fata superstiti”.

Poate că erau dacice sau getice unele din cântecele ce această frumoasă copiliţa a Dunării sau a Balcanilor le cânta lui Horaţiu cu dulcea ei voce, întovărășindu-le cu citara, instrument străvechi şi naţional al geţilor, precum şi fluierul, după cum ne încredinţează istoricul Teopomp, autor care a scris, 358 î.Cr., istoria dacilor şi a geţilor.

Când Augustus se pregătea să plece contra Britaniei şi a Arabiei, Horaţiu se adresă „Fortunei” (ad Fortunam Antiatem): „pe tine – zice - te imploră cruzii daci, sciţii rătăcitori, oraşele, naţiunile, mamele regilor barbari, de tine se tem tiranii îmbrăcaţi în purpură”. Altădată Horaţiu îi îndemna pe oaspeţii săi să şadă culcaţi pe coate şi să petreacă în linişte, căci numai tracii, după ce au băut, se iau la bătaie cu paharele.

Adresându-se într-o zi amicului sau Maecenas, Horaţiu îi zice că el, poetul, nu va muri, ci se va metamorfoza în lebădă: „nu – zice el - eu nu voi muri, eu născut din părinţi obscuri, mă voi metamorfoza în lebădă, voi vizita Bosforul, Getulia, pe hyperborei, pe locuitorii Colchidei şi pe dacii care se tem de cohorta marsică: toţi vor cunoaşte cânturile mele. Horaţiu le mulţumeşte Muzelor pentru protecţia ce i-au dat, le atribuie scăparea sa de multe nevoi şi zice că, cu ajutorul lor, i-ar putea vizita fără primejdii pe neospitalierii bretoni, pe concanii care beau sânge de cal, pe geloni şi chiar „fluviul scitic” (Dunărea), „Scythicum amnem."

În oda sa către romani (Ad Romanos) plânge starea de cădere a Romei, impietatea şi corupţia ei; apoi, amintind nenorocirile războaielor civile: „Pe când Roma - zice Horaţiu - se îndeletniceşte cu dezbinările sale, ea cade izbită de daci şi de etiopieni, căci o înving unii cu flota lor, ceilalţi cu săgeţile lor şi mai teribile încă”.

După învingerea dacilor, Horaţiu vesel adresează felicitări amicului său Maecenas: „de acum – îi zice - goneşte orice îngrijire din gândul tău despre destinele Romei, căci Cotiso şi dacii îşi dezarmează arcurile şi se retrag de la hotarele noastre”. Vorbind despre relele Romei, în oda sa „In avaros”, Horaţiu exclamă: „Mai fericiţi sunt sălbaticii sciţi, care duc în carele lor o locuinţă vagabundă, mai fericiţi sunt geţii, cu moravurile lor rustice; la ei o moşie nehotărnicită produce recolte paşnice şi toate darurile lui Ceres, ei cultivă numai un an acelaşi pământ”.

Horaţiu lăuda victoriile lui Drusus şi a lui Tiberius contra dacilor şi, adresându-se către Augustus, îi zice că cantabrii, mezii, indienii, dacii admiră geniul său, că Nilul şi Istrul recunosc acum puterea romanilor: „De acum nici popoarele care beau din apele profunde ale Dunării, nici geţii, nici serii, nici perşii necredincioşi, nici vecinii fluviului Tanais (Don) nu vor mai rupe decretele lui Cezar”.

Augustus celebra „serbarea seculară” (an. Rom. 737). Pentru a cincea oară romanii asistau la acest impozant spectacol. Acea serbare se ţinea la fiecare 110 ani din ordinul Sibilei şi dura trei zile. În a treia zi, un cor de 54 de flăcăi şi 54 de fete executa în templul lui Apollo, pe muntele Palatin, un imn în onoarea lui Apollo şi a surorii sale Diana. Horaţiu compuse imnul pentru „serbarea seculară” din zilele lui Augustus. La sfârşitul imnului, ambele coruri de flăcăi şi de fete întrunesc cântul lor, înălţând laude lui Febus pentru că mezii se tem acum de albele securi ale romanilor, că dacii şi indienii, odinioară atât de superbi, stau în vorbă de împăcare, „responsa petunt”.

Când August închide templul lui Ianus, Horaţiu încheie preocupările sale despre daci prin „Carmen seculare”. Viitorul însă râdea şi de „Carmen seculare” şi de veseliile pripite ale lui Horaţiu; nu mult, şi Roma era să devină tributară dacilor; nu mult, şi un Domitian era să fugă ruşinat în faţa viteazului Decebal, până când geniul lui Cezar şi al lui Augustus, prin braţul marelui Traian, să răzbune Roma, umilită de domni stupizi şi de oameni cu gura mare, dar cu inimă de pitici, odor fatal al epocilor de decadenţă şi de ruşine. Horaţiu ne-a lăsat astfel în „monumentul său mai tare decât bronzul, mai înalt decât piramidele regilor”, imaginea belicoasă a dacilor, urma unor îndelungate zile de lupte şi de combinaţii romane la Dunăre, în Balcani, în Carpaţi, la Marea Neagră şi până la depărtatul Tanais. Horaţiu ne reproduce starea, impresiile şi îndeletnicirile Romei din epoca sa. Versurile sale sunt nu numai o poezie divină, ci şi istoria zilelor de atunci.

Al. Papadopol-Calimah

Florus

  L. Annaeus Florus a trăit un timp la Tarraco, pe vremea împăratului Traian (98-117 e.n.), apoi la Roma, sub împăratul Hadrian (117-138) şi a alcătuit un rezumat al istoriei romane, folosindu-l îndeosebi pe Titus Livius şi pe Salustius. Cartea întâi cuprinde războaiele externe până la Cezar şi Pompei (anul 51 e.n.), iar a doua războaiele civile de la fraţii Gracchi până la Augustus.

Războiul cu tracii

I, 39 [III, 4], 1. După macedoneni - aşa au voit zeii - se ridicară cu război împotriva noastră tracii, care fuseseră odinioară tributarii macedonenilor. Ei nu s-au mulţumit să năvălească numai în provinciile noastre cele mai apropiate, Tesalia şi Dalmaţia, ci au ajuns la Adriatică. Opriţi de acest hotar, parcă prin intervenţia naturii, ei au întors armele şi au izbit cu ele înseşi apele mării. În tot acest timp n-a rămas nici un fel de cruzime care să nu fie aplicată prizonierilor: ofereau că ofrandă zeilor sânge de om; beau din ţeste de om şi pângăreau moartea prin batjocuri de tot felul, folosind atât focul, cât şi fumul împotriva celor pe care îi prindeau; scoteau prin chinuri chiar şi copiii din pântecele femeilor gravide. Cei mai sălbatici dintre toţi tracii au fost scordiscii, care uneau puterea cu viclenia. Se potriveau cu firea lor şi aşezarea pădurilor şi a munţilor. De aceea armata pe care o condusese Cato a fost nu numai împrăştiată şi pusă pe fugă, ci lucru uluitor! chiar nimicită în întregime.

Didius i-a respins în Tracia lor, surprinzându-i pe când rătăceau, răspândiţi în voie după jafuri. Drusus i-a împins mai departe şi i-a oprit să mai treacă Dunărea. Minucius a pustiit întregul ţinut al Hebrului; a pierdut într-adevăr şi el mulţi soldaţi pe când trecea cu caii fluviul înşelător din cauza gheţii. Volso a pătruns în munţii Rodopi şi Caucaz. Curio a înaintat până în Dacia, însă s-a înspăimântat de bezna pădurilor de acolo. Appius a ajuns până la sarmaţi, Lucullus până la hotarul cel mai îndepărtat al lor, la fluviul Tanais şi Lacul Meotic. Aceşti duşmani, cei mai sângeroşi dintre toţi, n-au putut fi astâmpăraţi altfel decât aplicând împotriva lor, când erau prinşi, propriile lor metode; s-au folosit deci împotriva prizonierilor focul şi fierul, căci nimic nu li s-a părut acestor barbari mai groaznic decât faptul că, după ce li se tăiaseră mâinile, erau obligaţi să trăiască şi să supravieţuiască torturii lor.

Războiul cu Antoniu şi Cleopatra

II, 21 [IV, 12], 1. Acesta a fost sfârşitul războaielor civile. Celelalte războaie au fost duse împotriva populaţiilor străine care ridicau capul, în diferite părţi ale lumii, văzând că Imperiul roman este ocupat cu propriile lui necazuri.

2. Căci pacea era proaspătă, iar grumazurile umflate şi semeţe ale neamurilor, încă nedeprinse cu frâiele sclaviei, căutau să scuture jugul impus de curând.

3. Populaţiile dinspre nord se arătau cele mai îndârjite: noricii, ilirii, panonii, dalmaţii, moesii, tracii şi dacii, sarmaţii şi germanii.

Războiul cu moesii

II, 26 [IV, 12], 13. Este îngrozitor de spus cât de sălbatici şi de cruzi au fost moesii: sunt cei mai barbari dintre barbari. 14. Unul dintre conducătorii lor a cerut, înainte de luptă, să se facă linişte şi a spus: „Cine sunteţi voi?” „Romanii, stăpânii lumii” - i s-a răspuns. 15. Acela zise din nou: „Aşa va fi, dacă ne veţi învinge”. Marcus Crassus a acceptat prevestirea. Pe dată barbarii, înainte de luptă, au jertfit un cal şi au făgăduit să închine [în cinstea zeilor] şi să mănânce măruntaiele comandanţilor pe care îi vor ucide. 16. Îmi vine să cred că zeii i-au auzit, căci n-au putut suporta nici măcar sunetul trâmbiţelor. Mare groază a băgat în barbari centurionul Comidius, un om cu apucături destul de barbare, dar cu efect faţă de astfel de oameni; purtând pe cască o torţă aprinsă, care se clătina la mişcarea trupului, el răspândea o flacără de parcă îi ardea capul.

Războiul cu tracii

II, 27 [IV, 12], 17. Tracii se răsculaseră deseori în trecut şi mai ales atunci când era rege Rhoemetalces. Acesta îi deprinsese pe barbarii lui şi cu steagurile militare şi cu disciplina şi chiar cu armele romane. Însă după ce au fost înfrânţi de Piso, au dat dovadă de turbare chiar şi ca prizonieri, căci încercau să muşte lanţurile, pedepsindu-şi astfel ei înşişi propria lor sălbăticie.

Războiul cu dacii

II, 28 [IV, 12], 18. Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiasca ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te aproprii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.

Războiul cu sarmaţii

II, 29 [IV, 12], 20. Sarmaţii străbat călare întinsele lor câmpii. A fost deajuns că acelaşi Lentulus i-a oprit şi pe ei la Dunăre. Nu au nimic altceva decât zăpezi, îngheţ şi păduri. Sunt atât de barbari, încât nici nu înţeleg ce este aceea pace.

Pacea cu parţii şi consacrarea lui Augustus

II, 34 [IV, 21], 61. Chiar şi celelalte [neamuri] care nu erau supuse simţeau totuşi măreţia poporului roman şi respectau pe învingătorul neamurilor. 62. Căci şi sciţii şi sarmaţii au trimis soli care să ceară prietenia noastră.

Fost-a Vergiliu orator sau poet?

1,6. N-ai să mai treci oare prin Baetica noastră şi nici n-ai să mai vizitezi cetatea în care versurile tale sunt declamate de recitatori şi unde acel preastrălucit triumf asupra dacilor răsună în tot forul?

2. Charisius 22, p. 157, 21. B. Florus către împăratul Hadrian: „ca un fel de prăzi de război, luate de la un arab sau de la un sarmat”…

Daci, geţi, traci

 Iulius Cezar pregătea o expediţie decisivă contra geţilor şi dacilor. El prepara o flotă, care din apele Savei era să străbată şi să ocupe toată Dunărea până la gurile ei. Dar asasinarea lui Cezar opri expediţia ce el pregătea contra acestei naţiuni vecine, crude şi belicoase care bătea şi prăda neîndurat hotarele romanilor şi cuprinsese Tracia şi Pontul „Dacos, qui se in Pontum per Thraciam effuderant coercere”. Dacii şi geţii, aflând despre moartea lui Cezar, se îmbărbătară şi începură a călca şi a ocupa din nou provinciile romane de dincolo de Dunăre. Geţii, dacii, ilirii considerau că puterea Romei era Iulius Cezar şi că odată cu moartea sa acea putere a dispărut.

Peste daci domnea acum de mai mulţi ani teribilul Byrebista sau Berebista, „spaima romanilor”. Iată cum ni-l descrie Strabon pe acest mare domn al dacilor: „Berebista, de neam get, înălţat la domnia naţiunii sale, îi găsi pe geţi slăbiţi de multe războaie, dar administraţia sa şi neadormita priveghere, au făcut că în puţini ani a căpătat mare putere şi a supus geţilor pe cei mai mulţi dintre vecini. Berebista deveni spaima romanilor, trecând Dunărea fără frică şi prădând Tracia, Macedonia şi Iliria; i-a strivit apoi pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi i-a stins pe boi cu regele lor Critasir şi pe taurisci. Pentru a ţine naţiunea getică în ascultare, Berebista îl avea ca ajutor la domnie pe Deceneu, preot sau vrăjitor ce călătorise în Egipt şi cunoştea oarecari semne prognostice prin care făcea a fi crezut de compatrioţii săi geţi ca divin. Astfel l-au avut mai nainte geţii pe Zamolxe. Dovadă despre supunerea geţilor, e că Berebista i-a făcut să taie viile şi să nu mai bea vin. Geţii scoteau afară lesne o armată de aproape 40.000 de oameni, iar la nevoie dacii şi geţii puteau scoate până la 200.000 de oameni!

Antonius reuşi să fie numit de Senat fratele său Caius ca prefect al Macedoniei, spre a se lupta contra dacilor. Dar expediţia aceasta fu nenorocită, fiind bătut de daci la cetatea istrienilor situată la gurile Dunării. Arme, drapele, acvile romane, toate semnele militare luate în război de la romani, fură duse ca trofee şi depuse la cetatea lor Genucla sau Istria. Când începură certurile dintre Antonius şi Octavianus, Berebista, regele dacilor, prin soli se oferi lui Octavianus de ajutor contra lui Antonius, propunându-i nişte condiţii la care Octavian nu se putea uni, ca unele ce erau contrare intereselor Romei. Berebista se declară atunci în favoarea lui Antonius. Nu putu însă face nimic nici în interesul Daciei, nici în al lui Antonius, căci într-o răscoală ce se întâmplă între ai săi, regele Daciei îşi pierdu viaţa. Tot în acest timp, pe când Berebista îi oferea ajutor lui Octavian, regele geţilor Dicomes propunea să-i dea lui Antonius un contingent puternic de armată getică contra lui Octavian, cu condiţia ca el s-o concedieze pe Cleopatra şi să se bată cu Octavian pe uscat prin Tracia şi Macedonia. Însă Antonius, cedând planurilor frumoasei egiptene, a rămas să se bată pe mare, decizie ce i-a fost funestă, căci avu ca rezultat fuga Cleopatrei şi a lui Antonius şi triumful lui Augustus. Regele geţilor a fost mai prevăzător, mai căpitan decât Antonius.

După moartea lui Berebista, Dacia se dezbină în trei părţi, ale căror domni erau Oroles, Dabiges şi Ziraxas. Auzind însă dacii de certurile din Roma, formară o armată de 50.000 oameni şi-l invitară pe Oroles a se pune în capul lor şi a trece în provinciile romane. După bătaia decisivă din Epir, de la promontoriul Actium, acolo unde astăzi stă în memoria acelei victorii Oraşul Biruinţei (Nicopolis) şi după ce Octavian, prefăcând republica romană de atunci în imperiu, îşi dete numele de Augustus şi ordonă lui Marcus-Licinius Crassus, ce comanda în Macedonia şi în Elada, a-i lovi pe daci pentru că se declaraseră partizani ai lui Antonius. Dacii îi bătuseră pe bastarni, trecuseră Dunărea şi supuseră o parte a Moesiei, apoi pe tribali şi în fine, trecând peste Balcani, năvăliră asupra Traciei denteleţilor, aliaţii Romei. Crassus izbuti a se înţelege cu Oroles, unul din regii geţilor, ce era în ceartă cu conaţionalii săi de dincoace de Dunăre, comandaţi de Dabiges, regele unei părţi a geţilor şi trecând fluviul cu legiunile romane, îi înfrânse pe daci şi-i alungă până în cetatea lor. Romanii împresurară cetatea şi o luară prin trădarea unui ostaş. Dacii văzându-se trădaţi, ca să nu cadă în mâinile duşmanilor, ştiură a muri invitând unul pe altul a se ucide între sine. De aici Crassus paşi în contra cetăţii Genucla, unde se ţineau trofeele luate de la Caius Antonius. Domnul acestei cetăţi era Ziraxas - rege şi el al unei părţi a geţilor. Mult se luptară romanii ca să ia această cetate, căci era cea mai fortificată dintre cetăţile Daciei. Ziraxas scăpă cu fuga şi se duse la sciţi spre a cere ajutor. Crassus se întoarse la Roma victorios. Regele geţilor, Oroles se duse şi el la Roma, unde Augustus îi dărui, pentru ajutorul dat lui Crassus, titlul de „amic şi aliat al poporului roman”. Acestea se petreceau între anii 30-20 înainte de Cristos.

Dar n-apucară bine romanii să iasă din Dacia şi, pe când M. Licinius Crassus intra în Roma cu triumf, dacii se uniră cu toţii şi-şi aleseră rege pe Cotiso. Trecură îndată Dunărea şi începură a prăda provinciile romane. Augustus îi trimise contra lor la Dunărea de sus, pe Drusus şi pe Tiberius, iar la Dunărea de jos pe C. Lentulus, supranumit Getulicus. C. Cornelius Lentulus se lupta grozav cu dacii, îi respinse peste Dunăre şi construi pe lângă acest fluviu de-a dreapta şi de-a stânga, castre şi fortăreţe, întărindu-le cu oşti, spre a-i ţine la respect pe daci. Dacii însă, pe care istoricul Florus îi numeşte de necaz „gentem difficillimam”, atacară toate întăriturile. Romanii rezistară cu putere şi în luptele ce ţinură uciseră trei domni de-ai dacilor. Iritaţi şi exasperaţi, dacii se uniră cu panonii şi cu sarmaţii şi tot se luptară contra romanilor până la anul 10 î.Cr.

Drusus şi Tiberius se bat şi ei la Dunărea de sus cu germanii şi cu dacii. Această expediţie dictată de Augustus peste toată Dunărea, era o mişcare strategică şi politică. Una din cauzele pentru care geţii şi dacii nu s-au dat de tot romanilor era speranţa lor în germani, cum zice Strabon, „care erau necontenit în luptă cu romanii”.

Poziţia geografică a Daciei, gurile Dunării, care de secole au aţintit cugetările bărbaţilor politici, desele relaţii ale dacilor cu sciţii şi sarmaţii, germanii având ochiul pe Dunăre, iată chestiuni importante la care se gândeau Cezar şi Augustus şi care au dictat acesta expediţie colosală. Octavian a socotit să facă o mişcare imensă. Ochiul său nu găsea siguranţă decât prin romanizarea Dunării întregi.

Pisone încă se bate cu dacii, Thracum maximus populus, după cum îl numeşte Florus, imitându-l pe Herodot. Florus ne zice cu această ocazie că dacii erau culţi, ca ei adoptaseră însemnele militare, disciplina şi armele romanilor. Pisone duce prizonieri câţiva domni ai dacilor, în lanţuri, pe străzile Romei. Poporul-rege se sperie văzându-i că mușcă lanţurile, „catenas morsibus tentarent”, dar bat din pumni de-şi însângerau gurile: „feritatem suam ipsi puniebant”.

Apoi la hotarele Daciei, moesii, confundaţi cu dacii, răstoarnă provinciile romane. Istoricii îi numesc „ipsorum barbari barbarorum, horribile dictu!”. M. Crassus şi centurionul Domitius, om de o bărbăţia brutală, care purta deasupra căştii sale un tăciune aprins, încât se părea că iese foc din capul său „foculum gerens super cassidem, suscitatam motu corporis flammam, velut ardenţi capite, fundebat” se bate cu ei (an. 29 î. Cr.). În acest război, moesii erau uniţi cu bastarnii. Crassus îl ucide cu mâna sa pe regele bastarnilor Deldon.

La anul 9 î.Cr., sarmaţii, vecini la nord cu dacii şi adesea uniţi cu ei, pornesc să treacă prin Dacia asupra provincielor romane. După multe şi crâncene lupte pe marginile Dunării şi prin Dacia, ei sunt respinşi de viteazul Coecina Severus. Politica lui Augustus a încercat să-i lege pe daci şi pe geţi de Roma prin legături de înrudire. Împăratul a umblat mult s-o dea pe fiica sa Iulia după Cotiso, regele geţilor sau să-i devină el însuşi ginere lui Cotiso, luând-o de femeie pe fiica acestui rege: „M.Antonius scribit, Cotisoni Getarum Regi despondisse Juliam; quo tempore sibi quoque invicem filiam Regis în matrimonium petisset”. Afacerile dacice ţinură până când aceste naţiuni înfricoşate, daci, geţi, sciţi, sarmaţi, saturate de sânge şi de vijelii, se domoliră şi trimiseră în semn de linişte ambasadori la Roma spre a cere prietenia: „Scythe misere legatos et Sarmatae amicitiam petentes”. Numai când valurile Dunării se liniştiră, August putu să închidă templul lui Ianus cu două feţe: „ausus Caesar Augustus Janum Gerninunt cludere”, şi atunci numai „totius generis humani aut pax fuit, aut pactio”.

Al. Papadopol-Calimah

Alexandru Papadopol-Calimah (1833-1898), istoric, publicist și om politic român, ministru de externe și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, membru şi vicepreşedinte al Societății Academice Române a fost fiul căpitanului de corabie Nichifor Papadopol și al soției acestuia Eufrosina, născută Callimah. Eufrosina era fiica lui Scarlat Callimah Voievod, care a domnit în Moldova și în Țara Românească, la rândul său, fiu și nepot de domnitori ai Moldovei.

Hellanicos

  S-a născut la Mitilene şi a trăit în prima jumătate a sec. V î.Cr., fiind ceva mai tânăr decât Herodot. Hellanicos a adunat mituri şi legende, pe care le-a rânduit în mai multe scrieri, fie după genealogii, fie după ţinuturi şi epoci. Un loc deosebit, pentru istoria ţării noastre, îl are opera sa numită „Obiceiuri barbare”, în care a cules ştiri despre traiul populaţiilor negrecești. Din toate scrierile sale s-au păstrat doar câteva frânturi.

Întemeieri de neamuri şi oraşe

Fr. 66, Athenaioa X, 447 C. Hellanicos în opera „Întemeieri” spune că berea se pregăteşte din rădăcini, scriind astfel: „Ei beau bere făcută din nişte rădăcini, întocmai ca tracii care beau bere pregătită din orz”.

Obiceiuri barbare

Fr. 73. PHOT. SUID., la Zamolxis (ET. M. 407, 45). Scitul fiind robul lui Pitagora, cum ne povesteşte Herodot în cartea a IV-a, înapoindu-se la el în ţară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. Mnaseas spune că la geţi este cinstit Cronos şi că el poartă numele Zamolxis. Hellanicos în „Obiceiuri barbare” zice că [Zamolxis] a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor a trăit într-însa. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zamolxis a fost rob la Pitagora, fiul lui Mnesarchos din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun ea cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Din totdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.

Themistios

  Themistios, cel mai influent sofist din sec. al IV-lea, originar din Paflagonia a trăit cam între anii 317-388. Deşi păgân, a putut deschide o şcoală la Constantinopol şi s-a bucurat de multă trecere pe lângă diferiţii împăraţi, ajungând chiar preceptorul viitorului împărat Arcadius, după ce fusese proconsul şi prefect al Constantinopolului în anii 359 şi 384. De la el ne-au rămas o culegere de comentarii la unele opere ale lui Aristotel şi o colecţie de discursuri, care cuprinde atât pe cele oficiale, de aparat, ţinute în faţa împăratului, cât şi altele cu subiecte morale.

Discursul VIII

Pronunţat la cinci ani de domnie a împăratului Valens

110 B, C. Dar, pe cât îmi pare, tu l-ai întrecut şi pe împărat (Traian), care odată ajuns la domnie, l-a chemat la el pe omul despre care ştia că-i este cel mai mare vrăjmaş şi i-a zis: „Nu fi tulburat, prea bunule, începând cu ziua de astăzi nu vei mai avea un duşman aprig”. Şi pentru cele spuse, acest împărat nu este mai puţin pe buzele tuturor, decât pentru că i-a pricinuit moartea lui Decebal, pentru că a biruit neamul parţilor şi pentru faptul că germanii au ajuns să-i dea ascultare. Într-adevăr, pare că mai mare biruinţă a avut atunci împăratul romanilor, când a făcut să se plece pornirea sa mânioasă în fata dreptei judecăţi, decât să se încline barbarii în faţa ostaşilor săi. De bună seamă, nici incursiunile geţilor n-au adus atâta vătămare imperiului roman cât sminteala lui Nero, ori faptele cele nebuneşti ale lui Domitian.

DISCURSUL X

Despre pace, adresat lui Valens

132 C, D. Este o împrejurare cu totul neobişnuită şi aceea că ai trecut Istrul pregătit pentru război şi ai pustiit de două ori într-un scurt răstimp ţara duşmană, mergând atâta loc până unde niciodată n-au îndrăznit să ajungă solii noştri. Dar oricât de măreţe şi de alese sunt aceste fapte, pe care foarte puţini împăraţi le-au săvârşit vreodată, când îmi vine în minte ziua aceea al cărei martor ocular mi-a fost dat să fiu, atunci o corabie şi anume aceea în care împăratul a încheiat tratatul, îmi pare mai vrednică de admiraţie decât podul lui Xerxes, mulţumită căruia acest stăpânitor a trecut cu armata Hellespontul; nava care a adus pacea îmi pare mai glorioasă decât podul care a transportat războiul. Eu n-am văzut oştiri scitice rânduite pentru luptă, însă am văzut o adunare plină de teamă, un sfat cuprins de groază şi un cârmuitor de oşti romane poruncind regilor sciţi. Eu n-am auzit strigăte de război de-ale barbarilor, ci bocete, plânsete, rugăminţi şi un glas care le stătea bine mai degrabă unor captivi, decât unor oameni care încheiau un tratat. Iată, de bună seamă, ceea ce ar fi înmuiat inima de piatră a cuiva pe care nimic n-ar fi putut să-l înduplece. Dar împăratul i-a trimis la ei acasă pe mulţi soli care nu obţinuseră nimic, în timp ce solia voastră a respectat-o. Şi, pe cât pare, solia pentru sciţi voi aţi încredinţat-o filozofiei, singura care este divină şi în stare, pe drept cuvânt, să îmblânzească mânia.

 133-140. Istrul fără voia lui şi-a văzut unite malurile printr-un pod, atunci când împăratul a trecut pe celălalt mal pentru a se război. Voind să încheie un tratat de pace, fluviul l-a sprijinit şi a aşternut o apă liniştită înaintea triremelor care duceau solia păcii. Ele se legănau pe valuri ca şi cum s-ar fi aflat într-un port. Ai fi zis că navele au prins rădăcini cu ancorele lor. Chiar de la început a cunoscut, venind el în apropierea lor, că se învoieşte ca ei să se bucure de acele lucruri de care aveau dreptul să se bucure, dar n-a hotărât ca soldaţii să se îmbarce. Oastea se revărsa totuşi în cete mari pe mal, ca oameni blânzi şi blajini. Numărul lor era negrăit de mare, atâtea zeci de mii de sciţi erau priviţi (de romani) întâia oară fără nici o teamă.

„Fericitule Atride, născut pentru o soartă norocoasă”, ar fi putut zice atunci cine ar fi privit malurile fluviului: unul strălucind de soldaţi care priveau cu semeţie şi în linişte cele ce se petreceau, celălalt plin de o mulţime învălmăşită de oameni care se rugau, aruncându-se la pământ. S-ar  fi putut spune că tu eşti mai fericit decât Agamemnon, deoarece pe acela îl fericeau doar aceia pe care el îi conducea, pe câtă vreme tu ai fost socotit astfel şi de acei pe care îi aveai în puterea ta şi de oamenii a căror nedreptate o treceai cu vederea. Acela nu era nici măcar un privitor cu simţăminte bărbăteşti al unei lupte de corăbii împotriva elenilor, ci el a stat în cort, la umbra unui acoperiş de aur, ceea ce mai degrabă era un semn al moliciunii decât al bogăţiei. Împăratul însă, chiar şi la încheierea tratatului, vădea tăria pe care n-ar fi avut-o cei care se luptă în război. El a stat în corabie în bătaia soarelui, în culmea arşiţei, din zorii zilei până seara târziu, fără să-şi schimbe înfăţişarea. Coborând din corabie şi luptându-se cu barbarii pentru apărarea dreptăţii, a dobândit o mai strălucită izbândă prin el însuşi, iar la această biruinţă nu mai era nimeni părtaş, nici conducător de oaste, nici căpitan de ceată, nici oştean. Dar la împărat admirasem cuminţenia pe care vedeam că o arată în cele întreprinse şi eram de părere că am de-a face cu o fericită înclinare pe care i-o dăduse Firea, care-l înzestrase cu însuşiri înnăscute. O mare agerime a minţii, o adâncime a cugetării şi un fel de a vorbi curgător, el ştia să înspăimânte şi să fie blând; iar asemenea lucruri n-am putut vedea nici chiar la un orator, care-şi dă osteneala să fie aşa, fiindcă meseria i-o cere. Astfel Pericle şi cel care l-a admirat, pentru că, prin felul lui de a cuvânta, băga spaima în atenieni, când erau prea îndrăzneţi şi îi făcea să aibă din nou îndrăzneală când erau înfricoşaţi, aceia (în comparaţie cu el) îmi par mici.

Aşadar putem vedea că barbarii erau mişcaţi de cuvântarea împăratului, tot aşa precum elenii şi atenienii, ceea ce nu trebuie să ne uimească; erau mişcaţi de cel mai iscusit orator din vremea lor. Şi totuşi ei aveau un susţinător al lor care nu putea fi biruit oricum şi a cărui inteligenţă era barbară, cum îi era limba. Iscusinţa lui în a gândi şi a pătrunde lucrurile era mai mare decât în a săvârşi fapte de arme. Astfel el nu punea nici un preţ pe titlul de rege şi era mulţumit cu acela de judecător. Într-adevăr, prima denumire este una care arată putere, în schimb aceasta din urmă vădeşte înţelepciune. Atunci s-a dovedit într-adevăr că este mult mai greu să susţii un proces decât să împarţi dreptate şi acela care credea că este cel mai bun judecător a fost dovedit că este un orator ridicol. Atât de mult îl întrecea (împăratul) în elocinţă, încât a făcut ca barbarii să-l privească pe apărătorul lor cu bănuială, deoarece i-a pricinuit o luptă cu vorbele, mai grea decât una cu armele. Totuşi, după ce l-a doborât, l-a ridicat, a întins mâna deznădăjduitului şi l-a făcut prieten al său în faţa aceloraşi martori care fuseseră încredinţaţi că suferiseră o nedreptate. Aceasta era calitatea celui care ştia să alunge turburarea pe care o stârnise. Plecă deci foarte mulţumit, stăpânit de simţăminte potrivnice, încrezător şi totodată plin de teamă. El îşi dispreţuia supuşii şi era bănuitor faţă de ei, îşi pierduse încrederea în sine, deznădăjduit, pentru că fusese biruit cu vorba; dar era şi semeţ, pentru că obţinuse tratatul. Putea fi văzută atunci o privelişte cu totul uimitoare şi multă vreme nemaiîntâlnită: romanii acordau pacea şi nu o cumpărau. Nimeni n-a văzut cum numărăm duşmanilor aurul, nici atâţia şi atâţia talanţi de argint, nici corăbii încărcate cu haine, nici suferinţe îndurate mai înainte, când ne bucuram de o pace care era mai împovărătoare decât invaziile şi plăteam anual tribut. Deşi ne ruşinam de această împrejurare, nu spuneam că este vorba de un bir. Măcar că era foarte darnic, împăratul nu s-a ruşinat atunci să fie socotit foarte econom.

Discursul XI

 P. 146 A. Ar putea oare să numească cineva pe vreunul, în timpul domniei căruia să fi înflorit şi strălucit mai mult aceste discipline, care acum înfloresc şi îl însoţesc pe împărat ca nişte tovarăşi de oaste, cinstite datorită lui şi slăvite nu numai la romani şi la eleni, dar şi la barbari? Cârmuitorul acela scit sau căpetenia getică pe care tu ai înspăimântat-o, când s-a răzvrătit, iar după ce l-ai înspăimântat pe omul acela, l-ai chemat la tine şi l-ai îmbărbătat, a privit cu respect filozofia care trecea dincolo, alături de tine, tratatul încheiat cu el şi pacea.

P. 148 D. Vedem că împăratul da dovadă de o atare cuminţenie nu numai în judecarea treburilor unor particulari, dar şi în hotărârile ce le ia pentru binele obştesc. Într-adevăr, pentru ce oare le acordă sciţilor pacea, pe câtă vreme perşilor le-o refuză? Căci amândouă neamurile sunt barbare şi n-au gânduri bune pentru imperiul roman. Dar unul este iute la mânie şi fără judecată, în schimb celălalt ştie să întindă curse şi să înşele.

P. 210 D. Dar iată numele cel mai urât – sciţii - câtă plăcere ne face acum, cât ne înveseleşte şi cum ne-am obişnuit cu el! Ei prăznuiesc împreună cu noi serbarea în cinstea comandantului care i-a învins spre norocul lor şi serbează împreună cu noi triumful repurtat asupra lor. Iar dacă nu au fost nimiciţi toţi, nu trebuie să fie nici o supărare, căci biruinţele obţinute prin convingere şi bunătate nu se cade să-i nimicească, ci ele trebuie să-i facă mai buni pe acei care au pricinuit necazuri. Admit că ar fi fost uşor pentru noi să-i omorâm şi să le facem orice, fără ca noi să avem de suferit ceva din partea lor, cu toate că, din cele ce s-au întâmplat adesea, nu acestea trebuiau să urmeze şi era potrivit să se întâmple. Dar, aşa cum am spus-o, să presupunem că acesta era în putinţa noastră. Oare ar fi fost mai bine să umplem Tracia cu morţi decât cu agricultori? Să o facem să fie plină de gropi, decât de oameni? Să umblăm prin ea ca printr-un ţinut sălbatic, ori printr-unul cultivat? Să numărăm în ea leşurile celor ucişi, ori să-i numărăm pe plugari? Şi strămutarea în ea, dacă avea să se ivească prilejul, frigieni, bitini, ori să lăsăm să locuiască acolo cei pe care i-au biruit? Aud de la acei care vin de acolo ca aceia prefac în sape şi coase fierul săbiilor şi al platoşelor, că pe Ares îl salută de departe, dar se închină zeiţei Demeter şi lui Dionysos.

Zamolxis

 Cuvântul Zamolxis a dat loc la multe etimologii ciudate. Conjecturile celor vechi ni le-a conservat Porfiriu în număr de trei: una este a celor ce-l deduc din zicerea „piele”; a doua, a lui Dionisifane şi a treia, a celor care comentează acest nume prin „om străin”. Din acestea, cea de dintâi este şi cea mai importantă, pentru că ne dă cuvântul tracic „zalmos”, iar despre limba naţiunii tracilor, care, după indieni şi celţi, erau în vechime ginta cea mai mare dintre toate, noi nu prea ştim aşa multe. Cine au fost însă aceia care l-au dedus pe Zamolxis din „zalmos”, aceasta nu ne-a spus-o neo-platonicul Porfiriu, elevul lul Plotin, dar eu bănuiesc că nimeni altul decât el însuşi.

 Cât pentru părerea lui Dionisifane, care explica numele lui Zamolxe din ascunderea semnelor stigmatizării, lucru ce s-a întâmplat negreşit în anii din urmă, cum şi pentru părerea acelora care îl comentează prin „bărbat străin”, se poate ca tot Porfiriu să le fi inventat pe ambele, făcând paradă de erudiţie sau că va fi luat din tradiţie.

 Acestea sunt etimologiile vechi; altele diferite s-au propus de cei moderni, din care cele mai demne de însemnat sunt: una litvană, a lui Matei Praetorius, cealaltă gotică, două şi chiar trei diferite, ale marelui filolog Jacob Grimm, care însă în această privinţă, nu procede pe o cale adevărat ştiinţifică, căutând adică adevărul numai pentru adevăr, ci se lasă dus de amorul propriu naţional, voind cu orice preţ să-i identifice pe anticii geţi cu goţii, - teorie ce n-a prea găsit răsunet.

 Dacă n-ar trebui oricine să fie foarte păzit pe calea etimologică, atunci, după cum Grimm îl face pe Zamolxe got, tot aşa eu l-aş putea face slav, din „zemlia” „pământ”, ca unul ce se credea a fi zeu infernal; sau l-aş face evreu, acelaşi cu Zamail sau Samuil, care după tradiţiile ebraice, căzând din gloria sa cerească, s-a făcut zeu subteran; încă şi german îl putea face din zicerea Zahl, adică „număr”, ceea ce se i cuvine unui pitagorian; ba chiar şi turc şi cine mai ştie ce fel de neam!

At. S. Rusopulo

Hesychios din Alexandria

 A trăit probabil în sec. al V-lea sau al VI-lea şi este autorul celui mai bogat Lexicon care ni s-a păstrat din antichitate. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Eulogios, Hesychios arată că grămăticul Diogenianos adunase înaintea lui, într-un singur lexicon conţinutul glosarelor cu privire la epopeea homerică, poezia lirică, tragedie, comedie şi oratori. Hesychios spunea că a căutat să completeze această lucrare. Opera sa cuprinde, în ordine alfabetică, termeni rari şi proverbe întrebuinţate de autorii clasici. Lexiconul lui Hesychios are diferite glose etnice, printre care scitice şi trace.

Culegere alfabetică de cuvinte de tot felul

Abakes: fără glas, mut, tăcut. E şi termen de arhitectură. Sciţii zic aşa bărbatului.

Abi: de către. Se zice de către sciţi.

Abie: au aruncat, zic sciţii.

Agly: e numită lebăda de către sciţi.

Adigor: insectă care mănâncă plante, cum e numită de sciţi.

Halonetos: tracii..., când luau sare, dădeau sclavi. Unii însă (înţeleg): ieftin, care preţuieşte puţin.

Anacharsis: un fel de peşte. Şi nume propriu.

Anor: minte, (se spune) de către sciţi.

Aposkythisai: a tăia împrejur (Adică a jupui piele cu păr de pe cap, ca sciţii).

Artimeasa: Afrodita cerească, (numită aşa) de sciţi (Luna).

Astralia: tracul, zic lidienii.

Câmpia lui Ahile: insula lui Ahile, care se cheamă Leuce. Există şi cursele lui Ahile lângă această insulă.

Barygetas: care au greutate şi care sunt geţi.

Basarai: haine purtate de bacante în Tracia.

Bendis: Artemis la traci; la atenieni sărbătorirea zeiţei Bendis

Busbaton: Artemis. (Spun) tracii.

Brynchos: laţ.

Bythizon (cufundând): care bagă la fundul mării. Sciţii.

Genta: carne, măruntaie.

Goitosyron: Appolo. Sciţii.

Ephestioi: slugi, care au vatră şi case. Străini, care stau într-o ţară. Servitorii. Sclavi fugari ai regelui sciţilor.

Zalmoxis: Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitgaora, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că [Zalmoxis] era consacrat lui Cronos [nemuritor].

Zibythide: femeile trace sau tracii nobili.

Zilai: vinul la traci.

Thapsinon [galben]: culoarea galbenă din lemnul plantei thapsos, cu care se vopseşte galben lâna şi părul capului. Unii spun că aceasta este scitică. Şi râul, lângă care creşte lemnul, se numeşte Thapsos. Există şi o rădăcină numită „thapsia”.

Thrattes: piatră la traci.

Istrianides: hainele scitice.

Istros: fluviu care (se numeşte) şi Danubius.

Kanabis [cânepă]: parfum scitic, care are o astfel de putere, încât usucă tot ce e aşezat în apropiere. Există o plantă asemănătoare cu inul, din care femeile trace fac haine. Herodot. Sămânţa acestei plante se arde pentru a produce fum.

Kaprontai: se numeau aşa tracii.

Kararyes: locuinţele scitice. Unii însă (numesc astfel) carele gătite.

Kimmerioi (cimmerieni): sciţi...

Krobyzoi: un neam de traci.

Leba: oraş la traci.

Trib lotobosc: unii (socotesc) Tracia, alţii Egiptul, alţii Sciţia.

Marea zeiţă: zice Aristofan despre Bendis, căci este zeiţă tracă.

Meliteion: o băutură scitică din miere fiartă cu apă şi cu nişte iarbă (hidromel).

Mesple: luna, (numită astfel) la sciţi.

Hormatai: cei care ucid oameni. Sciţi.

Pagaie: câine, în limba scitică.

Parme: armă tracă, armă defensivă.

Peltes: armă tracă; un fel de peşte sărat.

Pelamys (pălămidă), cu y, (este un) peşte din Pont.

Ripai: munţi scitici, de unde suflă vântul Boreas.

Rhomphaia [sabie]: armă defensivă tracă, sabie uşor curbată, sabie dreaptă sau suliţă lungă.

Sagaris: secure cu o singură gură.

Sanaptin: (numesc) pe băutorul de vin.

Sarperdes: nume de peşte. Unii (spun că este) un fel de peşte sărat; alţii (că e) peştele coracin, din apele pontice.

Scalme [sabie tracă]: cuţit mare trac.

Scarke: în limba tracă „bani de argint”.

Sciţi: astfel se spunea unuia dintre neamurile de oameni.

Skythika (scitice): un fel de incălţăminte.

Lemn scitic: (femeia) cea focoasă; unii (numesc aşa planta) thapsia.

Scitic: Cratinos zicea scit lui Hipponicos, fiindcă era roşcovan. (Se cheamă aşa şi aceea) cu care vopsesc femeile lâna.

Ştergar în felul scitic: sciţii jupuiau pielea de pe capetele (duşmanilor) şi o foloseau în loc de ştergare.

Pustiul sciţilor: proverb răspândit de la sciţii fugari din Efes. Se aplică celor ce sunt părăsiţi de cineva.

Ren: animal asemănător cu un cerb a cărui piele sciţii o folosesc pentru haine.

Torelle: exclamaţie de jale tracă, însoţită de flaut.

Tralleis: aşa se numeau mercenarii traci în serviciul regilor, care îndeplineau slujbe în legătură cu uciderile.

Tranipsoi: neam tracic.

Ghiuj

 Istoria cuvântului „ghiuj” se poate urmări pe trei trepte, care ne vor urca succesiv din ce în ce mai sus în antichitate:
1. În limbile neo-tracice, dintre care îl conservă cea română şi cea albaneză;
2. În limbile tracice vechi, unde îl vom găsi în dialectele traco-lidic şi traco-macedonic;
3. În limba sanscrită.
Un interesant episod din istoria „ghiujului” îl formează cuvântul „hojma”. Dacă nu mă înşel, din toate dialectele române „ghiuj” se mai aude numai în Moldova. Este o vorbă eminamente populară. Răposatul poet basarabean Costache Stamate distribuie în următorul mod vârstele omului: „prunc, până la 3 ani; copil, până la 12 ani; băietan, copilandru, până la 20 ani; flăcău, holtei, până la 25 ani; bărbat, până la 40 ani; bărbăţoi, matur, până la 50 ani; uncheş, moşneag, ghiuj, de la 50 ani înainte”. Ghiujul reprezintă marginea extremă a vârstei.

Acest epitet se întrebuinţează totdeauna într-un sens de dispreţ sau cel puţin ironic, exprimând ideea de bătrâneţe bolnăvicioasă şi neputincioasă, dar capricioasă în acelaşi timp, ceva ca în fabula lui La Fontaine: „Un lion decrepit, goutteux, n'en pouvant plus”. Am căutat cu tot dinadinsul a constata prin monumente literare, existenţa şi semnificaţia „ghiujului” la moldoveni, căci în dicţionarele noastre, pe câte le-am putut consulta, nu l-am găsit nicăieri. De aceea şi filologii, necunoscându-l, nu şi-au bătut până acum capul de a-i descoperi ramificaţiile şi originea.

În limba albaneză, „ghiuj” ne apare sub forma „ghiuș”, articulat „ghiuș-i”, la plural „ghiușere-te” şi „ghiușe-te”, cu sensul de „bunic”. El se aplică acolo la ambele sexe: „ghiuş” - „bunic”, „ghiușa” – „bunică”, intrând totodată în termeni compuşi „ștăr-ghiuș” sau „tre-ghiuș”, „catre-ghiuș” şi „pesă-ghiuș” care înseamnă „stră-moș”, „re-stră-moș” şi „pre-re-stră-moș”, literalmente: „al treilea bunic”, „al patrulea bunic” şi „al cincilea bunic”.

Cuvântul albanez fiind demult cunoscut, s-au emis până aici asupra afinităţilor sale vreo trei sau patru opinii diferite. Xylander îl înrudea cu vorba bască „gusua” - nepot. Camarda, presupunând că „ghiuş” ar fi o formă muiată din „gluș”, o apropia de grecul pentru „cumnată”. Ilustrul Ascoli, al cărui nume trebuie rostit cu veneraţie chiar şi atunci când nu împărtăşim părerile sale, vede forma completă a albanezului „ghiuş” în pluralul sau „ghiușere-te”, de unde conchide că ar fi un împrumut din latinul socer (socru), italienește „socero”, prin trepte intermediare „sosero” şi „susere”. Derivaţia este foarte ingenioasă, ca tot ce emană din puternicul geniu de combinaţiune al lui Ascoli, dar nu se împacă cu fonologia şi cu morfologia limbii albaneze. Nu se împacă cu fonologia, căci în vorbele primite din limba latină, sonul „s” trece la albanezi totdeauna în „ș”, niciodată în „ghi”: „saeculum-șekul”, „scribere-șcruen”, „crista-kreștă”, „desiderare-deșăruem”, „piscis-peșk” etc., încât din „socero” ar fi ieşit „șoker”, cel mult „șoșer”, precum din „socius” a ieşit „șok” şi ar fi putut să iasă prin asimilare consonantică progresivă „șoș”, dar nici într-un caz „ghiușer”.

Ascoli, ca şi Xylander şi Camarda, a fost indus în eroare prin neştirea cuvântului român „ghiuj”. E cu neputinţă ca românii, în limba cărora fiinţează alături „ghiuj” şi „socru”, pe când albanezii nu au decât pe „ghiuş”, să fi tras ambele aceste cuvinte pe aceeaşi cale, din prototipul latin „socer”. E cu neputinţă, pe de altă parte, ca moldovenii să-l fi împrumutat pe „ghiuj” tocmai din Epir, când nu l-au luat de acolo nici chiar românii din Macedonia, precum nici vecinii sârbi şi bulgari. E cu neputinţă, cu toate acestea, de a nega perfectă identitate a albanezului „ghiuş” cu romanul „ghiuj”. Astfel, ne simţim conduşi, vrând-nevrând la luminoasa concluzie formulată acum vreo jumătate de secol de către Kopitar şi întărită apoi de Miklosich: „Particularităţile comune limbilor albaneză şi romană, întrucât nu se explică prin elemente latine, slave sau altele, aparţin sorgintei tracice, din care albanezii s-au adăpat prin dialectul traco-epirotic, iar românii prin dialectul traco-dacic”. Luând aceasta drept punct de plecare, să inceream a desfăşura biografia „ghiujului”.

„Hojma”, iată încă un cuvânt pitulat astăzi numai în Moldova, exclus din stilul elegant şi netrecut în vocabulare. „Hojma” înseamnă moldoveneşte „totdeauna”. Finalul „ma” din „hoj-ma” este un sufix pe care-l întâmpinăm de asemenea în alte două adverbe române foarte vechi: „avalo-ma” şi „avido-ma”. Aşa în Cantemir: „slova avidoma potrivind”, iar în mitropolitul Dosoftei: „cu de-avaloma giudeţ îl suiră”. Astăzi poporul zice „avalma” în loc de „avaloma”, precum se zicea încă în secolul XVII, ceea ce ne face a conchide că şi „hojma” este o contracţie mai nouă din „hojoma”, astfel că cele trei adverbe „avidoma”, „avaloma” şi „hojoma” se potrivesc prin dublul sufix „-o-ma”. Prin semnificaţie, adverbul „hojoma” se raportează către „ghiuj” întocmai ca în sanscrită adverbul „sanâ”, în Vede „sanatâ”, „totdeauna”, către „sanas”, „bătrân” sau ca în latină adverbul „semper”, „totdeauna” către „senex”, „bătrân”.

În ce mod însă ne vom explica oare relaţia fonetică între „ghiuj” şi „hoj” din „hoj-o-ma”? Un exemplu absolut analog de trecere a lui „ghi” în „h” în provincialismul moldovenesc, e verbul „desghioc”, care se pronunţă de asemenea „dehoc”, „dihoc”. Este o proporţie perfectă: (des)ghioc-(de)hoc-ghiuj-hojma. „U” din „ghiuj” a crescut la „o” în „hoj-” prin compensaţie pentru pierderea unui sunet. Tot aşa, în unele localităţi din Albania femeiescul „ghiușă”, „bunică” se pronunţă „ioșă”, trecând iarăşi „u” în „o” pentru a compensa pierderea lui „g”. Moldovenescul „dehoc” fiind o corupţie din „desghioc”, urmează că şi „hojoma” fusese precedat de o formă mai veche „ghiujoma”. Avem, pe de o parte la români pe „ghiuj” cu derivatul său „ghiujoma”, iar pe de alta, la albanezi pe „ghiuş” şi ghiușă”. Iniţialul „ghiu”, deoarece îl constatăm la posteritatea tracilor de pe ambele laturi ale Dunării, în Epir ca şi în Dacia, existase deja în vechea limbă tracă; dar mai rămâne nedecisă chestiunea finalului.

A putut fi „ș”ca în albanezul „ghiuş”. A putut fi „j”, ca în românul „ghiuj” şi „hoj-ma”. În fine, a putut să fie un al treilea sunet mai primitiv, din care să se fi dezvoltat „j” la români şi „ș” la albanezi. Această din urmă ipoteză este cea mai probabilă, fiindcă dialectele traco-dacic şi traco-epirotic s-au format fiecare pe câte o cale separată. Într-adevăr, prototipul tracic comun, din care au provenit albanezul „ghiuş” şi românul „ghiuj”, n-a fost nici „ghiuş”, nici „ghiuj”, ci „ghiug”.

După ce tracismul unei vorbe se constată prin co-existenţa ei în graiurile român şi albanez şi prin lipsa ei totodată în diferitele limbi cu care, mai mult sau mai puţin, fuseseră în contact din timp în timp locuitorii Daciei şi al Epirului, este o fericire excepţională când acest rezultat se verifică apoi pe neașteptate prin monumentele antichităţii. Scriitorii vechi greci şi latini ne-au lăsat din diversele dialecte tracice peste tot vreo sută de cuvinte, la care se mai pot adăuga, ca fântână mai puţin certă, vreo sută de nume proprii şi un mic număr de inscripţii traco-asiatice pe cale de descifrare. Iată tot ce stă actualmente în acesta privinţa la dispoziţia lingvistului, o provizie, negreşit, foarte mică, mai ales când o compară cineva cu cele 150.000 cuvinte ce ne-au rămas de la elini, dar totuşi un material de-ajuns pentru a nu mai fi iertat nimănui a zice, precum nu încetează a striga unii, din lenea de a cerceta: limba tracică e necunoscută.

Între celelalte atât de puţine, „rari nantes în gurgite vasto”, „ghiujul” nostru, ca prin minune, a scăpat şi el din naufragiu. Hesychius, celebrul lexicograf elin din sec. IV d.Cr., care ne-a păstrat un tezaur de vorbe greceşti şi negrecești de prin feluriţii autori vechi, în cea mai mare parte pierduţi, ne dă într-un loc nominativul plural. Ştiindu-se că la elini „u” se pronunţă ca „iu”, iată dar un cuvânt foarte antic, „ghiug-a-s”, având întocmai acelaşi înţeles cu albanezul „ghiuş” şi cu românul „ghiuj”. Moritz Schmidt şi Fritzsche îl afiliază pe acest „ghiug-a-s” cu vorba elină din dialectul ionic însemnând „bunic”. E mai curios că le identifică de asemenea Fick, derivându-le prin semnificaţia de „veghetor” din radicala ario-europeană „sku”; zic că e mai curios, căci el însuşi, în aceeaşi scriere şi chiar pe aceeaşi pagină, probează că la greci „k” trece în „g” numai în vecinătate cu lichidele „l”, „r” şi „n”, dintre care nici una nu figurează în „bunic” (în greacă). Cât se atinge de „ghiug-a-s”, „bunic”, care se găseşte unicamente în Hesychius, de nicăieri nu urmează să fi fost o vorbă greacă. Chiar dacă nu l-am avea pe albanezul „ghiuş” şi pe românul „ghiuj”, prin însăşi clasicitatea elină, ne-ar fi lesne a demonstra tracismul lui „ghiug-a-s”.

Ca nume personal, acest cuvânt ne întâmpină în scriitorii greci numai în privinţa lizilor şi a macedonenilor. Lizii erau un popor tracic din Asia-Mică, „fraţi şi consângeni cu moesii”, după mărturia lui Herodot, deşi vorbeau un dialect propriu, în care s-au furişat mai multe elemente semitice. Despre împoporarea tracică a Macedoniei, pe de altă parte, ne vorbeşte foarte lămurit Strabon. O principesă macedoneană, fiica regelui Aminta, se numea Ghiuja, iar cel mai puternic rege al lizilor, fondatorul dinastiei mermnadice, cu şapte secole înainte de Cristos, se numea Ghiuj. Un alt Ghiuj, de asemenea lid, era considerat în antichitate ca inventator al picturii. În deşert veţi căuta printre greci acest nume personal bărbătesc şi femeiesc. Regele lidic se numea Ghiuj şi principesa macedoneană Ghiuja, tot aşa precum la vechii romani se întrebuinţau numele personale Atta, care însemna „moşneag” şi Veturia, care însemna „babă” sau precum la părinţii noştri erau atâţia Tatini şi Tatine. „Ghiug-a-s” – „bunic” este dară în Hesychius o glosă lidică sau macedoneană, una din două, dar nicidecum elină. O probă suplimentară despre aceasta ne-o dă chiar Herodot într-un pasaj peste care au trecut cu vederea toţi acei ce s-au ocupat de a colecţiona vorbele tracice de prin scriitorii antici. El zice: „Lângă monument se afla o mare baltă pe care lizii, crezând că curge totdeauna, o numesc ghiug-aie”. Punând faţă-n faţă textul lui Herodot cu glosa din Hesychius, pasajul de mai sus înseamnă: „Balta fiind considerată ca eternă, lizii o numesc bunică”. Aşadar „ghiuga” - „bunic” ne apare în patru antice dialecte tracice: lidic, macedonean, epirotic şi dacic.

Oare n-ar fi legitim de a conchide de aici şi pentru al nostru „hojma” un prototip tracic „ghiugama”? Sufixul secundar „ma” serveşte în familia lingvistică ario-europeană pentru a ridica numele la grad superlativ. Astfel, din „ghiuga” „bunic”, vom avea superlativul tracic „ghiuga-ma” „cel mai bunic”, adică „etern”. Acest adjectiv „ghiuga-ma” „etern” nu explică însă definitiv adverbul nostru „hojma”. Este o treaptă necesară pentru a rezolva chestiunea, dar nu ultima treaptă. Ambele „a” din „ghiugama” fiind scurte, tind să scadă la vocale mai uşoare. Scăderea primului „a” ne întâmpina deja în „hoj-o-ma”, în care el trece în „o”, de unde apoi scăzând la „u”, dispare cu desăvârşire în forma actuală, „hojma”. Cu atât mai mult trebuia să scadă până la dispariţie finalul „a” din „ghiugam-a”, coada cuvântului fiind totdeauna cea mai expusă la ştergere. Chiar în limba sanscrită, în care sonul „a” predomneşte asupra tuturor celorlalte vocale, scurtul „a” final s-a pierdut în dialectele moderne ale Indiei, unde s-a conservat numai lungul „â” final. Din tracicul „ghiugama” trebuia cu orice preţ să-l avem pe românul „hojm”, niciodată „hojma”.

De unde vine aici conservarea finalului „a”? La prima vedere, s-ar putea bănui că acest „a” nu diferă de acea radicală demonstrativa „a”, care se observă de asemenea în adverbele noastre „acum-a”, „aiure-a”, „atât –a” etc. Această supoziţie se combate totuşi prin următoarele două obiecţii decisive:
1. Toate adverbele romane întărite prin demonstrativul „a” posedă în acelaşi timp o formă simplă, precum „acuma” lângă „acum”, „aiuria” lângă „aiuri” „atuncia” lângă „atunci” şi altele, pe când lângă „hojma” nu se găseşte nicăieri „hojm”.
2. Niciodată demonstrativul „a” nu se adăugă în limba româna către adjective întrebuinţate în mod adverbial: noi zicem „a lucra frumos”, „a se uita urât”, „a se purta drept” etc., iar nu „frumos-a”, „drept-a”, ca în „acum-a” sau „atunci-a”.
Prin urmare, finalul „a” din „hojma” nu se justifică nici prin adjectivul tracic „ghiugama”, nici prin radicala demonstrativă „a”. El nu poate proveni decât dintr-un lung „a” final, echivalent prin cantitate cu doi „a”, adică, „â” sau „ă”. Pe lângă forma tracică adjectivală „ghiugama” câtă dar să admitem o formă tracica adverbiala „ghiugamâ”. Lungul „â” final din adverbul „ghiugamâ” s-ar referi dară scurtul „a” final din adjectivul „ghiugama” întocmai ca în sanscrită, lungul „â” final din adverbul „sanâ” „totdeauna”, către scurtul „a” final din adjectivul „sana” „bătrân”. Chiar fără aceasta însă, lungul „â” final este unul din mijloacele de formare cele mai obişnuite în adverbele sanscrite: „adhunâ” „acum”, „purâ” „odinioară”, „mudhâ” „în zadar” etc., precum de asemenea în zendică şi pe inscripţiile perso-achemenidice, către care mai putem adăuga de astă dată, vechea limbă tracică. Adverbul nostru „hojma” ne descoperă, ca verigi intermediare, două derivate tracice din „ghiuga” „bunic”:
1. Adjectivul „ghiugama” „etern”,
2. Adverbul „ghiugamâ” „totdeauna”.
Aici însă nu se opreşte analiza. Având pe tracicul „ghiuga” „bunic”, cu posteritatea-i română şi albaneză, trebuie să-l descompunem în părţile sale constitutive.

După şcoala lingvistică veche, ar fi foarte lesne, căutând pe deasupra la nişte asemănări fonetice şi logice de întâmplare, a înrudi pe „ghiuj” cu buriaticul „chușeng” „bătrân”, din Siberia, sau - mai ştii! - cu vreo vorbă irocheză din America. Ştiinţa filologică comparativă de astăzi procedează altfel. În cazul de faţă, ea începe prin a-şi pune întrebarea: Care este valoarea genealogică a traciculul iniţial „ghiu”? Cu ce fel de son simplu său compus din celelalte limbi ario-europene corespunde acest element de căpetenie al cuvântului „ghiuj”? Latinul „f” iniţial, de exemplu, corespunde slavului „d”, deşi ambele par la prima vedere a fi atât de eterogene. Un profan cu greu s-ar îndupleca a crede că vorbele noastre „fum” şi „duh”, cea dintâi moştenită de la romani, cea de-a doua împrumutată de la slavi, derivă cu o certitudine matematică din una şi aceeaşi radicală primitivă „dhu”! Tot aşa tracicului iniţial „ghiu” i-ar putea corespunde în restul familiei ario-europene vreun sunet cu totul străin în aparenţă. Unde oare să se afle dezlegarea acestei probleme? Cu limba română nu ne putem orienta, căci iniţialul „ghi” este la noi în genere foarte rar în vorbe vechi ne-latine, care mai au nevoie de a fi studiate de aici încolo, iar în cele latine el rezultă, ca şi la italieni, din grupul „gl”, precum în „ghiaţă”, italieneşte „ghiaccio”, din latinul „glacies”, constituind o particularitate a foneticii romanice.

Să recurgem dar la albanezul „ghi”. Luăm următoarele cinci cuvinte: Albanezul „ghiume” „somn”, armenul „qhûn”, celto-cimricul „hûn”, afganul „khûb”, persanul „khâb”, balugicul „whâv”, zendicul „qafna”, grecul „hiupnos”, sanscritul „svapna”, de unde apoi, cu conservarea iniţialului „s”: litvanul „sâpnas”, islandezul „svëfn”, danezul „sövn”, latinul „somnus”, slavul „sunu” etc., care toate se reduc la ario-europeanul „svapna”.

Albanezul „ghiaștă” „şase”, grecul „hex”, celto-cimricul „chwech”, afganul „șpag” şi „șpaj”, zendicul „khșvas” prin metateză din „șvaks”, sanscritul „șaș”, slavul „şesti”, germanul „sechs” etc., toate din prototipul ario-european „svaks”. Rezultă că iniţialul albanez „ghi” poate reprezenta, între celelalte iniţialele sanscrite „s” şi „sv”. Din exemplele de mai sus, cel mai important în cazul de faţă este „ghiume=svapna”, căci el ne prezintă întreaga silabă „ghiu”, ca şi în „ghiuş”, corespunzând ario-europeanului „sva”. Să se observe că „u” din „a” în „ghiume” din „svapna” se datorează anume acţiunii labializatoare a lui „v”, ca şi în armeanul „qhûn”, celto-cimiricul „hûn”, afganul „khûb” etc., care „u” la rândul său a labializat apoi în forma albaneză pe nasala ce-i urmează, făcând „ghiume” din „ghiune”. În acest mod fonologia ne-a autorizat pe deplin a-l căuta pe tracicul „ghiuga” sub o formă primordială „svaga”. În limba sanscrită, ario-europeanul „g” trece regularmente în „j”, pronunţat ca al nostru „g” înaintea vocalelor „e” şi „i”. Din ario-europeanul „svaga”, de unde tracicul „ghiuga”, ne putem aştepta la sanscritul „svaja”. Într-adevăr, „svaja” pentru sex bărbătesc, „svajâ” pentru cel femeiesc, ne întâmpină în monumentele sanscrite, incepând cu 1500 sau chiar cu 2.000 de ani înainte de Cristos, cu semnificaţia de „rudă” sau „neam”.

Merită a arăta ca forma româna „ghiuj” e mai apropiată de tracicul „ghiuga” decât forma albaneză „ghiuş”. Să ne întoarcem la corespondentul lor sanscrit „svaja”. Acest cuvânt se descompune în „sva-”, pronumele reflexiv pentru câtetrele persoanele şi în adjectivul „ja” din radicala „jan”, ario-europeanul „gan” „a produce”, încă înseamnă propriamente „de aceeaşi origine cu mine”' şi se traduce foarte bine latineşte prin „co-gnatus”.

Compoziţia „sva-ga”, însemnând „neamul meu”, s-a păstrat în două limbi antice: sanscrită şi tracă. În sanscrită, sub forma „svaja”, acest cuvânt se aplică în genere la „rudă”. În tracă, sub forma „ghiuga”, el a căpătat înţelesul mai special de „bunic”, mai dezvoltându-se de aici adjectivul „ghiugama” „etern” şi adverbul „ghiugamâ” „totdeauna”. De la traci l-au moştenit albanezii şi românii. Albanezii, sub forma „ghiuş”, până astăzi cu semnificaţia de „bunic”. Românii, sub forma „ghiuj”, lângă care s-a conservat şi adverbul adjectival „hoj-ma”, l-au redus cu încetul la sensul ironic de „moşneag”. În istoria „ghiujului” nostru se manifestă încă o dată cele două mari legi din viaţa tuturor limbilor: scăderea fonetică şi scăderea logică.

Dintr-un prototip disilabic, mai rămâne o biată silabă, în care nu mai găseşti absolut nici unul din sonurile originare ale cuvântului: vocale şi consoane, totul s-a schimbat! Până şi acolo unde ţi se pare că „svaga” se mai aseamănă cu „ghiuj”, adică în sonul „g”, întâlnirea e tot ce poate fi mai închipuit, căci românul „g” îl reprezintă aici pe primitivul „s”, pe când primitivul „g” e înlocuit prin românul „j”.
Un singur şi acelaşi cuvânt a devenit la englezi „knight” „cavaler” şi la germani „knecht” „slugă”, din care forma germană se pronunţă „cneht”, pe când cea engleză - „nait”. Scăderea logică, ca şi scăderea fonetică, este efectul desei şi îndelungatei frecări a vorbelor, care se tocesc prin uz, ca o monedă ce trece necontenit din mână în mână, până ce ajunge atât de ştearsă, încât abia i se mai cunosc efigia şi legenda.

B.P. Haşdeu