Proverbe româneşti

  „Caută nod în papură”

Iată o zicătoare din cele mai cunoscute. S-ar fi ispitit cineva să creadă că-i e românească originea, deoarece nu ne lipseşte nici papură din lacovişti, nici darul de a căuta cusururi acolo undo nu sunt. Să-l fi împrumutat de la francezi, nu seamănă deloc; mai întâi pentru că sub această formă, nu-l au; al doilea, fiindcă al lor „Chercher midi à quatorze heures” se potriveşte mai mult cu „A umbla după potcoave de cai morţi”, precum dovedesc aceste patru versuri ale lui Voltaire, scrise sub un cadran solar dintr-un sat:

"Vous, qui vivez dans ces demeures,

Etes-vous bien? Tenez-vous-y,

Et n'allez pas „chercher midi

A quatorze heures”.

Ei bine, nu. Proverbul e latinesc şi romanii îl întrebuinţau acum mai bine de două mii o sută de ani, tot atât de des ca noi, de nu şi mai mult. Un popor de cârcotaşi, la care a propăşit atât de mult meşteşugul de a croi legi apoi de a le învârti, răsuci şi răstălmăci după timpuri şi împrejurări, boală ce şi noi de la dânşii se vede c-am moştenit, ca strănepoţi ce le suntem, un aşa popor nu putea arăta mai bine îndărătnicia celui ce făcea cu pricea, decât zicându-i: „in scirpo nodum quoeris”, „cauţi nod în papură”. Şi astfel l-a şi trecut Plaut în comedia sa „Menechmi”. În orice dicţionar latin mai îngrijit îl găsim sub forma infinitivală de „nodum în scirpo quoerere”. Tot cu acelaşi înţeles îl întâlnim în scrierile grămăticului Isidor.

 „Nu e fum fără foc”

Acest proverb, care mai are şi varianta „Unde nu e foc, nu iese fum”, seamănă cu zicătoarea franceză foarte de demult „Ou n'y a feu, n'y a fumée”, ale cărei diferite variante sunt „Il n’est jamais feu sans fumée” şi „Feu ne fut oncques sans fumée”. Nu ştiu dacă vechile noastre tipărituri ne-or fi dând ceva în privinţa proverbelor. A zice însă că l-am luat de la francezi în timpii mai noi, de când suntem mai în relaţii cu dânşii, îmi pare lucru nedovedit şi cu pripire, căci şi francezii au tradus multe din latineşte, de unde ne-ar fi venit mai cu înlesnire.

 „Aş pune mâna în foc”.

Ori de câte ori vrea cineva să garanteze că cutare om e aşa sau altminteri, că cutare fapt s-a întâmplat sau nu, românul zice: „Pentru asta aş pune mâna în foc” sau: „Nu pot să-mi pun mâna în foc pentru dânsul”. În Moldova se întrebuinţează, cu acelaşi înţeles şi expresia „Apuc foc cu gura”, iar în Muntenia „Iau foc în gură”. Zicerea a ajuns să fie proverb în Evul de mijloc, când cel ce vroia să probeze că pe nedrept e învinovăţit de vreo crimă, trebuia sau să se bată în duel sau să bea apă ori ulei fierbinte sau să meargă pe fiare înroşite în foc, ori să-şi vâre mâinile în cărbuni aprinşi. De scăpa neatins, Dumnezeu îi arăta nevinovăţia. Francezii îl au sub forma identică de „J’en mettrois la main au feu”, iar cărţile de acum două-trei sute de ani vorbesc pe întrecute de asemenea minuni, ce sunt mai presus de priceperea simplilor muritori. Nici un document nu ne probează, dacă nu mă-nşel, să se fi practicat şi la noi acest soi de „judecată a lui Dumnezeu”. Cu toate astea, un popor nu poate avea expresii şi proverbe prin care să arate idei pe care nu le înţelege, fapte pe care nu le cunoaşte. Dacă românul s-ar fi aflat cu totul străin de asemenea crude încercări, i-ar fi fost cu neputinţă să adopte de la străini o frază care nu răspundea unei cugetări bine lămurite în mintea sa.

 „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul nu”.

Pretutindeni e cunoscută şi întrebuinţată aceasta zicătoare, iar variantele ei sunt prea puţine. Cui nu-i place verbul „schimbă”, zice „leapădă”; cine nu iubeşte pe „nu”, zice „ba”, proverbul însa rămâne acelaşi şi cu acelaşi înţeles. Rolul şi apucăturile lupului au fost destul de cunoscute în vechime pentru ca chiar de pe-atunci să dea loc la comparaţii. De aceea şi găsim proverbul nostru la greci, apoi la romani şi la toate popoarele; latinii ziceau: „Lupus pilum, non ingenium mutat”. În vechea limbă franceză suna astfel: „En tel pel com naist li loups morir l'estuent” sau „En tel peau qu'ha le loup quand il naist morir li eschet”. În culegerea de „Proverbe comune” din secolul XV, îl găsim sub această formă: „Le loup alla a Rome et y laissa de son poil et rien de ses coustumes”.

 „Bate fierul până-i cald”.

 Al francezilor: „faut battre le fer tandis qu'il est chaud”, îl întâlnim chiar în manuscrisele vechilor proverbe din secolul XIII. Rabelais zicea într-al XVI-lea: „Messieurs, ce pendant que le fer est chaud il le fault battre”.

 „De la mine puţin, de la Dumnezeu mult”.

Această formulă, întrebuinţată ca proverb, se zice la noi românii nu numai când se împarte de pomană vecinilor şi săracilor, ci mai ales în două împrejurări însemnate din viaţa omului:

I. La botez, când la prima îmbăiere a copilului, nașul aruncă o monedă în scăldătoarea micului fin de curând creştinat;

II. La nuntă, când, la împărţirea darurilor, fiecare mesean dă noii familii partea sa de ajutor în bani, în vite sau în produse.

Ovidiu, care întrebuinţează atât de des vechile formule ale religiei şi obiceiurilor latine, ne arată izvorul formulei noastre, în următorul vers: „Pauca quidem, fateor; sed Di dent plura rogati”.

 „Face pe dracu-n patru”.

Iată iarăşi un proverb care corespunde francezului „faire le diable à quatre” asemănându-se unul cu altul ca două boabe de mei. Voind să-i lămurească originea, Tuet crede că zicătoarea francezilor ar fi luat naştere în Evul de mijloc, de când cu jucarea pieselor numite Mistere, în care cei patru stâlpi ai iadului erau reprezentaţi de patru inşi îmbrăcaţi în draci, zbierând şi schimonosindu-se ca vai de lume, spre a da privitorilor o idee despre chinul ce-i aşteaptă de vor face multe păcate. Se poate prea bine ca de-aici să fi venit proverbul francez. Tuet o fi ştiut ceva în această privinţă, că nu degeaba era popă. La noi însă, care nu i-am avut nici pe cei patru străvestiţi, nici „Mistere” de felul celor cunoscute în apusul Europei, „a face pe dracu’ în patru” înseamnă a face în toate chipurile, a întrebuinţa toate mijloacele pentru ajungerea unui scop oarecare. Nu-i văd dar alt înţeles decât acela că omul vioi merge cu tăria până acolo, încât chiar dracul e silit să alerge în patru părţi deodată şi să se facă luntre şi punte ca, prin diavoliile lui să aducă izbânda ce preamăreşte stăruinţa. Asemenea oameni se zic „tari de înger”, adică al căror înger e mai tare decât dracul, căci credinţa poporană spune că fiece om îşi are îngerul şi dracul sau.

 „De haram a venit, de haram s-a dus”.

 Sau astfel, „Haram a fost, haram s-a dus”, ori „Ce e de haram, de haram se duce”, se zice de averile celor îmbogăţiţi pe nedrept şi cu paguba altuia, prin jaf şi înşelăciune. Asemenea avuţie, crede poporul, nu dăinuieşte mult, ci lesne se şi risipeşte. Fără osteneală au venit, fără osteneală se şi cheltuieşte. Poetul latin Noevius fu cel dintâi care dete la iveală aceasta cugetare la romani: „Male parta male dilabuntur”. Cicero o repetă mai târziu într-o vorbire care numai bine nu-i prinse. Ceea ce pare a dovedi că şi la romani era răspândită în popor credinţa despre răul sfârşit al unor asemenea averi răpite, e versul lui Ovidiu: „Non habet eventus sordida praeda bonos”. De astfel de lucruri „de haram”, francezii zic că „du diable vint, au diable retourna”. Ba mai aveau şi o altă zicătoare, cu totul poporană în secolele trecute: „ce qui est venu de pille pille, s'en reva de tire tire”.

G. Dem. Teodorescu

Paris, ianuarie 1877

Şcoala Ardeleană

 Primul filolog ardelean, care pare a poseda idei mai solide despre originea limbii române, e Petru Maior. În „Dialogul pentru începutul românilor” între Nepot şi Unchi, dialog ce figurează în fruntea Lexiconului de la Buda (1852), se elucidează chestiunea: de unde se trage începutul ţesăturii limbii care azi în gura românilor se aude? La această întrebare Nepotul adăugă că există două păreri: una, că limba româna e limba latină stricată şi scăzută de la floarea limbii latine, cealaltă, că erau două limbi, una grăită de popor şi alta de învăţaţi. Unchiul respinge prima părere - cea admisă de Klein, Şincai, Iorgovici şi mai târziu de alţii - pe cuvântul că (p. 63): „limba poporului romanilor celor de demult vecuește până astăzi în gura românilor noştri”. Dar pe când latina vulgară, transportată în celelalte provincii, s-a alterat prin contact cu populaţii indigene, în Dacia ea rămase neatinsă, deoarece, după părerea autorului, populaţia de baştină a fost cu desăvârşire exterminată, astfel că (p. 69): „limba româna toată e limba romana, care fu alcătuită de latina poporană”.

Şi mai explicit îşi expune Petru Maior părerile sale în „Dizertaţia pentru începutul limbii româneşti”, inserată în a sa „Istorie pentru începutul Românilor în Dacia”. Iată pasajul în chestiune (p. 236): „Limba românească e acea limbă latinească, comună, care pe la începutul sutei a doua, era în gura românilor şi a tuturor italienilor. Deoarece limba latinească era comună după vremea ieşirii romanilor din Italia la Dachia, cumplite schimbări au mai suferit în Italia, urmează că limba românească e mai curată limbă latină a poporului român celui vechi decât limba italiană cea de acum”. Elementul slavon e, ce-i drept, reprezentat, dar el nu s-a atins de „ţesătura limbii româneşti cea dinlăutru” şi uşor ar fi „de s-ar învoi românii spre aceea a scoate cuvintele de la slavoni şi a face curata limba românească”.

Petru Maior are meritul necontestat de a fi întrevăzut originea vulgară, iar nu literară, a limbii române. Acesta vedere justă îl conduce însă, la o concluzie din cele mai paradoxale. Pe când pentru predecesorii săi latina literară nu era decât „o veche românească”, Maior, identificând într-un mod arbitrar limba româna cu latina vulgară din epoca Republicii, o consideră pe cea dintâi anterioară evoluţiei literare şi conchide că româna e mama limbii latine. El împinge această identificare până acolo încât susţine că Iulius Caesar vorbea româneşte cu soldaţii săi. Pe ce se bazează însă o asemenea fantastică ecuaţie? Să relevăm unul singur din argumentele sale şi anume natura articolului definit: post-punerea articolului ar fi preitalică, dar prepunerea-i la italieni o influenţă germanică. Emiţând această ipoteză, nedemonstrată şi nedemonstrabilă, ajunge la concluzia neaşteptată (p. 243): „Măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fiica limbii latine adică celei corecte, totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii celei latineşti”. Tocmai această natură caracteristică a articolului românesc, prin originea-i preromană şi neitalică, vorbeşte contra ipotezei favorite a istoricului, că elementul roman a rămas neatins în noua sa patrie. Principiul romanităţii limbii române, departe de a fi fost fecund iniţiatorului sau, l-a condus la un mod de a vedea diametral opus istoriei şi etnologiei.

După Petru Maior, ajungem la prima publicaţie lingvistică a răposatului Laurian, la „Tentamen criticum”, după Papiu Ilarian „cea mai îndrăzneaţă, cea mai adâncă, cea mai filozofică cercetare de limbă ce posedă limba română”. Păcat numai că materialele elaborate în această filozofică cercetare aparţin nu limbii române, ci unei limbi ideale, ale cărei gramatici şi vocabular autorul se sileşte a le reconstrui pe cale inductivă. Autorul atribuie limbii române, dacă putem numi astfel idioma Tentamenului, acelaşi caracter de seculară imobilitate, ce o admitea deja P. Maior. De la secolul al XII-lea, ba chiar din epoca lui Traian, limba n-a încercat vreo modificare în formă ei (p. LV). Această lipsa de alteraţii sensibile rezultă, după Laurian, din analiza dialectului daco-român şi macedo-român. Barbarismele din vorbirea zilnică ar dovedi îndeajuns, prin mărginirea lor teritorială, originea lor posterioară. Afară de aceste barbarisme cu o circulaţie mărginită, limba însăşi n-ar fi suferit nici o modificare fundamentală. Prin urmare, spre a restabili limba în puritatea şi genuitatea ei, trebuie nu numai să omitem toate vorbele străine, fie ele cât de vechi, dar şi pe ea însăşi s-o reconstruim, aşa cum va fi sunat aproximativ în timpul lui Traian sau cel puţin în secolul al XII-lea, ceea ce şi face sau încearcă a face autorul. Vrând a da Europei culte o idee de limba româna, reproduce formula „Tatalui-nostru” în 4 variante, din care ne mulţumim a cita prima formulă, celelalte fiind aproape identice (p. LVII): „Patre nostru, qui esci in celi, sanctifice-se nome teu; advenia regnu tea; fia voluntatea ta, assico in celo et in terra, pane nostra quotidiana da nobe adie et remitte nobe debite nostre, assico et noi remittimu a debitori nostri et nu ne induce in tentatione, vero ne libera de malu”. Acest specimen de limbă probabil din secolul XII a fost obţinut prin inducţie. Ca reconstrucţia unei faze dispărute după vederi subiective (varianta se potriveşte mai bine cu cea siciliană), specimenul ar avea tot interesul unei curiozităţi lingvistice dacă autorul însuşi nu şi-ar face iluzia de a reproduce, în loc de o limbă pur ideală, un exemplu din „lingua Romana vulgo Valachica”. Ca dovadă că o ia drept atare, probează şi primele sale exemple sintactice (p. 213): „unu pupillu pectinatu, una sagetta acutita, due vergine petite, patre meu e forte morbosu” etc.

Şi aici avem ocazia de a constata, ca nişte principii fecunde şi originale, că reconstruirea prototipurilor şi continuitatea dialectală (cf. p. LVIII : dialectul sard formează tranziţia la cel spaniol şi dialectul piemontez la cel francez), care abia după două-trei decenii ne întâmpină în lucrările unui Schleicher sau Ascoli, rămân sterile, puse în serviciul unor idei preconcepute. Ceea ce în scrierile lui Şincai, Iorgovici şi Maior era încă o încercare oarecum sfioasă, o vedem aici aplicată pe o scară întinsă şi ridicată la rangul de sistem. Dar împingând-o până la ultimele consecinţe, ea îşi găsi propria condamnare în rezultatele obţinute. Tot urcându-se de la un tip lingvistic la altul, autorul nu simţi că terenul îi scapă şi se pomeni astfel planând într-o regiune ideală, care nu mai avea cu cea reală decât o analogie aproape imperceptibilă.

Cipariu, prin vastele sale cunoştinţe mai ales în domeniul literar al trecutului, poate fi considerat ca reprezentantul prin excelenţă al etimologismului. El i-a imprimat o nouă direcţie şi a inaugurat studiul istoric al limbii noastre prin cercetarea amănunţită a monumentelor graiului. Dar rămas străin de progresele lingvistice ale secolului, el a luat sub patronajul său teoriile vechii filologii, care recunoaşte grămăticului autoritatea de a întreprinde o restaurare formală şi lexicală, a limbii naţionale. În loc de a vedea în limbă opera inconştientă a naturii umane, care nu poate fi radical modificată decât odată cu firea însăşi a naţiunii, Cipariu împărtăşeşte credinţa secolului al XVIII-lea despre o perfecţionare artificială a graiului. Şi o astfel de perfecţionare grămăticul o zăreşte într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. S-a văzut că pentru Laurian punctul de plecare începe cu secole înainte de apariţia primelor monumente literare. Cipariu porneşte de la înşişi aceste monumente şi caută a reda formelor actuale înfăţişarea lor arhaică şi uniformă. „A reduce limba la una formă mai omogenia, mai primitivă”, iată principiul suprem al acestei tendinţe. Pentru dânsa acţiunea continuă a timpului, a progresului asupra transformărilor limbii este ca şi cum n-ar exista. Influenţa seculară a elementului etnic trebuie să dispară înaintea voinţei energice a grămăticului de a reînsufleţi moartele, uitatele, parazitele forme, cuvinte şi semnări; a lepăda slovenismele şi în locul lor a pleni cu termeni luaţi, când alte funtane ne vor lipsi, din dialecte romane, a togmi cele impromutate după formele şi exemplele ce ne înfăţişează structura limbii, iar nu după liusioretatea buzelor, după plăcutul urechielor”.

Cu un cuvânt, grămăticul devine cea mai înaltă autoritate care decide în ultimă instanţă şi cu o severă rigurozitate ce-i bun şi ce-i rău în materie de limbă. Nimic nu poate rezista unei asemenea jurisdicţii: nici evoluţia normală şi inconştientă a graiului, nici progresele culturale, nici exemplul marilor scriitori. Formele moderne neaoş româneşti, mai mlădioase şi mai sonore, apar în ochii săi ca contrare structurii limbii: lui îi trebuiesc forme ţepene şi greoaie, iar nu cele uşoare la rostire şi plăcute la auz. Pironit în făgaşele trecutului, grămăticul, împovărat de erudiţie, devine incapabil de a aprecia progresele actualităţii. Cipariu, după Petru Maior şi în opoziţie cu gramaticii anteriori, are meritul de a fi accentuat originea vulgară a limbii noastre. El emite cu această ocazie părerea că limba româna ar fi de origine mai veche decât cea latină (p. 82): „Noi nu putem suferi să ne zică că limba noastră s-a schimbat sau corupt din latină, când după dreptate se cădea a zice, că latina s-a schimbat depărtându-se de la formele vechi latine, care sunt şi ale noastre, apropiindu-se către cele greceşti”.

Exagerările etimologice ale predecesorilor săi, mai ales ale autorului Lexiconului de la Buda, găsesc într-însul un apreciator drept şi sever, care ridică o energică protestare contra acelor proceduri excesive, ce ameninţă a compromite seriozitatea învăţaţilor noştri înaintea areopagului ştiinţei occidentale (p. 234): „Când latinomanii veniră la derivarea etimologică, din limba latină cu cele cumnate, se făcură de râsul lumii literate şi al străinilor chiar şi celor mai moderaţi, care le replicară că românii nu au destulă cunoştinţă de principiile filologice sau că le lipseşte simţul istorico-moral. Asertele lor, derivând „slava” mai bine din „salva” al latinilor decât să recunoască că e curat slovenesc şi că imperatorii romanilor au vorbit chiar româneşte către legiunile romane se părură în ochii învăţaţilor Europei ca o bătaie de joc de toată istoria şi filologia clasică”. Nimic nu poate dovedi mai bine sterilitatea etimologismului decât această muncă fără preget a unui Cipariu. Gramatica în care el depuse rezultatul îndelungii sale activităţi, a fost uitată a doua zi după apariţia ei. Când părerile trecute fură sistematizate şi prezentate sub o formă dogmatică, atunci ieşi la iveală contrastul între teoriile expuse şi ştiinţa secolului şi reacţia deveni irezistibilă. Dar din acest naufragiu al ideilor subiective, una singură va persista şi va constitui gloria viitoare a ilustrului filolog: aprofundarea limbii actuale prin studiul minuţios al fazelor trecutului. Şi din acest punct de vedere „Principiile de limbă” (1866), ca şi „Analectele literare” (1858), prin bogăţia informaţiilor şi absenţa oricărui dogmatism, au exercitat o acţiune fecundă asupra evoluţiei filologiei române.

În acelaşi timp, când Cipariu codifică în opera-i gramaticală principiile etimologismuluil în privinţa formelor limbii, alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli întreprinseră şi duseră grabnic la capăt codificarea materialului ei lexical. Principiile erau şi mai riguroase, şi mai absolute. Într-adevăr, cu greu s-ar putea găsi aiurea un exemplu analog de grandioasă rătăcire. Autorii, care luară asupră-şi această uriaşă întreprindere, erau negreşit departe de a presimţi că împingând subiectivismul până la ultimele sale limite, vor aduce, mai mult decât toate combaterile adversarilor lor, prăbuşirea întregului edificiu, la a cărui înălţare munceau de aprope o sută de ani atâţia bărbaţi vrednici de laude. Ceea ce n-au reuşit a face protestările în numele ştiinţei şi conştiinţei, au săvârşit-o ca prin farmec „Dicţionariul” şi „Glosariul Societăţii academice”. Când aproape întregul avut intelectual al poporului s-a văzut pus la index în numele unui pretins purism şi când vorbelor pline de viaţă şi de simţire li se substituiră nişte aglomerări de sonuri ce nu vorbeau nici minţii nici inimii, se putu crede un moment, că o asemenea rătăcire va avea cele mai grave urmări. Dar concepţia era atât de unilaterală şi forma sub care ea fu prezentată naţiunii atât de bizară, încât seriozitatea cea mai înaltă căpătă o înfăţişare hazlie şi printre rândurile celor două groase volume pari a întrevedea mutra zâmbitoare a lui Pepelea, care aruncă un val de crudă ironie asupra plăsmuirilor artificiale şi asupra întregului acest arsenal de erudiţie pedantescă.

Arma teribilă a ironiei a dat lovitura de graţie şcolii etimologice. Rătăcirea seculară care cuprinse minţile cele mai harnice ale învăţaţilor ardeleni, a căzut copleşită sub povara propriei sale exagerări. Dacă acţiunea etimologismului s-a consumat pentru totdeauna dincoace de Carpaţi, el continuă a exercita rigorile sale în locu-i de baştină, în Transilvania. Afară de puţine excepţii, el se oglindeşte încă în stilul cărturarilor ardeleni, dar acolo el nu s-a mărginit numai asupra societăţii culte din oraşe, ci s-a întins ca o pecingine, aşa că dascălul de la ţară şi preotul din sat îşi aştern ideile într-o limbă străină, prin concepţia şi forma-i de adevărată fire a graiului naţional. Ceea ce a contribuit mai ales la acestă tristă stare de lucruri este stilul macaronic al ziarelor şi al revistelor din Ardeal, asupra căruia s-a atras în diferite rânduri atenţia ca asupra unui pericol ce ameninţă individualitatea însăşi a naţiunii. Dar şi acolo trebuie să recunoaştem simptomele unei ameliorări lente şi inevitabile şi timpul nu este departe când etimologismul îşi va fi trăit traiul chiar şi în centru-i de provenienţă şi de expansiune.

Lazăr Şăineanu

Ziua Facerii

 Marţea nu e bine să croieşti cămăşi, nu e bine să legi „gura  pânzii” şi nu e bine să îmbraci haină nouă, dar mai ales nu e bine să pleci la un drum mai lung, fiindcă într-o marţi a urzit Dumnezeu lumea, adică lumea s-a pornit într-o marţi. Asta e o credinţă de obşte a românilor. Alţii, mai puţini, cred că toate acestea nu e bine să le faci sâmbătă, tot pentru acelaşi mare păcat, fiindcă sâmbătă s-a pornit lumea. De unde ne-a venit nouă credinţa asta şi ce rost are ea? Acum, eu n-am să mă ocup să vă înşir vorbe ca să vă lămuresc că această credinţă e o superstiţie, pentru că asta o ştiţi dumneavoastră poate mai bine de cum o ştiu eu. Dar gândesc că poate nu ştiţi de unde şi cum ne-a venit superstiţia şi încă eu aş încerca să văd de v-o pot spune.

Mai  întâi de toate, credinţa că marţea s-a pornit lumea a prins rădăcini între popoarele ortodoxe ale Europei. Apoi de la acestea au luat-o şi alte popoare, de alte religii, dar n-o au întru atâta sfinţenie ca neamurile de  la care au luat-o. Aşadar, credinţa de care vorbim are ceva strânsă legătură cu religia ortodoxă a creştinilor şi numai a celor din Europa.

După Biblie, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Nu se spune în ce zi a început, dar se spune în care zi s-a odihnit; şi dacă s-a odihnit sâmbăta, a şaptea zi, atunci ziua dintâi a lumii a fost duminică. Apoi atunci de ce nu spunem că duminică a pornit Dumnezeu lumea? Şi că duminică nu e  bine să pornim la drum  lung? Aşa ar fi după cele ce ni le arată Biblia. Dar credinţa din  taifasul nostru n-are de lucru cu Biblia, măcar că tot facerea lumii îi este temeiul şi de acolo porneşte, de la ziua dintâi a lumii. S-au făcut fel de fel de socoteli, cam câţi ani pot să fie de la facerea lumii, aşa cum înţelegem facerea ei după spusele Bibliei. Acum, unii au scos un număr de ani, alţii altul, câte-o seamă de numere mai  apropiate, altele depărtate foarte, câte cu 2.000 de ani şi mai mult. Aşa că nu se potrivesc doi cu doi şi anumit tot nu ştim nimic. Dar feluritele popoare au primit ca adevărată anumită numărătoare de care se ţin. Aşa, iudeii spun că lumea a fost făcută cu 3760 înainte de anul naşterii lui Hristos. Catolicii o spun în trei feluri, dar şi ortodocşii tot în trei feluri o spun: cei ce se ţin de patriarhul Alexandriei o spun într-un fel, cei de sub patriarhul Antiohiei într-alt  fel, iar cei din Europa se iau după cum s-a hotărît în Constantinopol.

 Anul acestor din Europa e 5508 înainte de Hristos. Acesta e anul de la facerea lumii,  de la Adam, „leatul” sau „veleatul” de la zidire. Toate cărţile noastre bisericeşti până mai acum o sută cincizeci de ani întrebuinţau numai leatul de la facerea lumii, tot aşa şi cronicarii, numai că ei puneau pe lângă leatul acesta şi anul de la Hristos, de cele mai multe ori. Cum au ajuns cei din Constantinopol să statorească anul 5508 înainte de Hristos ca an al facerii lumii şi cum au  ajuns  alţii să statorească alt an, e o socoteală lungă şi nu e pentru noi. Pentru noi ajunge atâta, că aşa au statorit lucrul şi unii si alţii. Dar orice an ar fi statorit pentru facerea lumii feluriţii învăţaţi, un lucru au trebuit să-l ţie toţi la fel: să potrivească aşa anii, încît cel din urmă an al veacului vechi să fie an bisect şi aşa că anul 1 de la Hristos (adică anul care începe era creștină) să înceapă într-o sâmbătă. Adică, ziua întâi a întâiei luni, a întâiului an care începe veacul cel nou trebuie să fie sîmbătă. Şi aşa este pentru toţi creştinii. Dacă noi spunem că întîiul an al erei creştine e anul 5509, dacă unii catolici spun că e 5201, alţii altfel, e totuna, pentru că toţi aceşti ani, feluriţi după număr, arată acelaşi an care a început (1 ianuarie) cu o  sîmbătă.

Toţi aceşti ani se potrivesc la sfârşitul lor, adică li se încheie şirul în anul 1 al erei creştine, dar fireşte nu se potrivesc la începutul lor, la capul şirului. Iar această nepotrivire face că lumea „a pornit” după unii într-o  zi, după alţii într-alta. Toţi zic că cea din urmă zi a veacului vechi s-a sfârşit într-o vineri şi cu sîmbătă s-a început noul veac, dar nu toţi au la fel aceeaşi zi ca întâia zi a tuturor zilelor la începerea  lumii.

După numărul nostru, al ortodocşilor din Europa, în anul 5508 înainte de Hristos, ziua întîi a anului (1 ianuarie) a fost marţi. Aşa urma. Căci dacă anul 1 după Hristos s-a început cu sâmbăta, anul de dinaintea lui (anul 1 înainte de Hristos) s-a început cu joi, anul 2 s-a început cu miercuri, anul 3 cu marţi, anul 4 cu luni, anul 5 ca bisect cu sîmbătă şi apoi tot aşa mergînd înapoi spre începutul lumii vezi că anul 5506 a început cu joi, 5507 cu miercuri, iar anul începăturii 5508 cu marţi.

Aşadar, întâia zi a întâiului an al lumii a fost marţi. Marţea a pornit lumea. Numai după calculele bizantinilor „începe lumea” într-o marţi. Deci numai popoarele ortodoxe ale Europei au în veleatul Lumii lor marţea ca prima zi a tuturor zilelor. Acum, eu cred că prin călugări a ajuns la ştiinţa poporului că marţea s-a urzit lumea şi apoi ştiinţa asta a fost adusă în legătură cu credinţele lui superstiţioase şi aşa a devenit şi ea credinţă fără nici un rost. Că unii vorbesc şi despre sîmbătă ca zi  în care s-a urzit lumea, poate că vine din faptul  că au auzit ceva despre sâmbătă ca zi de începătură a erei creştine, a noului veac sau - poate mai curând - fiindcă şi sâmbăta se poate lua ca întâia zi a lumii, dacă te ţii de cei ce încep anii cu martie. (În Evul Mediu se obișnuia şi una şi  alta: numărau anii începându-i ori de la ianuarie, ori de la martie şi lucrul acesta face şi astăzi cronologiştilor multă încurcătură pentru cele doua luni ianuarie şi februarie care puteau fi luate şi într-un an şi într-altul de după el). Iar în anul 1 al lumii ziua întâi de martie a fost sîmbătă.

de George Coșbuc

Portul din Ardeal

 Asupra portului românilor de pe Valea Jiului din Ardeal, aflăm următoarele: până a nu se înfiinţa calea ferată şi exploatarea cărbunilor de piatră (la Pietroșeni, Lupeni), jiienii trăiau tare izolaţi. Ei nu aveau negoţ cu care să se scoboare la vale, ca mocanii, ci ocupaţia lor era economia de oi şi de vite. Comunicaţia lor anevoioasă şi modul lor de trai simplu, ca al tuturor muntenilor, a fost cauza de jiienii şi-au păstrat foarte bine originalitatea graiului, cu ale sale particularităţi vrednice de toată atenţia, portul, precum datine, credinţe, jocul la cântec din fluieră şi alte moravuri româneşti. Starea lor culturală lasă prea mult de dorit. Şcoale acum încep a înfiinţa. Jiienii poartă păr lung. Rari sunt care se tund şi numai bărbaţii tineri, de curând ieşiţi din miliţie. Bărbaţii poartă vara pălării cu margini late, iarna căiţe (caciuli) negre sau albe. Forma căciulii în unele locuri, precum în Petrila, e asemenea cu capacul căldării, mai lată la fund.

 Momârlanii poartă cămăşi lungi, până la genunchi, la mâneci cu pumnaşi cusuţi cu arnici. La grumazi, camășile-s cu guler frumos chindisit, încheieturile cu cusături simple. Peste cămaşă poartă brâie late (şerpare); vara însă poartă curele negre, în forma chingii, late ca de trei degete. În ele pot ţine un cuţit, cruceri ș.a. Legată la straiţă au căpceaua. De iarnă au pieptare înfundate şi peste acelea, șube (ţundre) de pănură albă. Unii au cojoace. Tot de pănură albă sunt cioarecii. Opinca e încălţământul obişnuit la bărbaţi şi la femei. Acum se introduc cizmele ca încălţăminte de sărbătoare. În opinci, atât bărbaţii cât şi femeile poartă călţuni de pănură albă. Călţunii cei de vară ai femeilor sunt numai până sub genunchi. Obielele se ţes anume spre scopul acesta şi sunt tot din pănură albă cu trei vergi la capătul ce vine pe fluier. În Merişori, femeile poartă călţuni şi vara şi iarna.

 Fetele umblă de comun cu capul descoperit, dar poartă şi cârpe de boltă. Părul şi-l împletesc într-o cosiţă slobozită pe spate, iar cel de pe partea dinainte a capului îl împletesc într-altă cosiţă care o duc către urechea dreaptă şi o împreună cu chica cea de pe spate. În cosiţa de pe frunte poartă flori. Femeile măritate împletesc părul de pe partea dinainte a capului în mai multe rânduri de plete, care le duc de la mijlocul capului spre amândouă urechile, iar părul celălalt îl împletesc în două cosiţe care le pun pe cap la dreapta și la stânga. Pe cap poartă văl alb, broboada care, dacă e de jolgiu mai fin, cum este al mireselor se numeşte rariţă. În păr se împodobesc cu trămurici, nişte ace de păr de aramă galbenă şi cu gămălie mare, ca o floare de diverse culori. Gămălia este legată de ac cu sârmă subţire, galbenă şi întoarsă în spirală, de unde provine tremurarea.

 Salbe de bani poarta fetele şi nevestele. Specială podoabă la grumazi este lăţitarul, care constă din mărgeluţe de varii culori, înşirate așa ca mununile sau mununiţele de pe pălăriile târnăvenilor şi murășenilor. Iea este de pânză albă sau de jolgiu, pe mâneci cu cusături frumoase. Se încing cu curele pe care sunt înşirate inele. Peste ie îmbracă o vestă de pănură albă, lungă din grumazi până în pământ, pe care o numesc șubă femeiască. La grumazi este făcută ca vesta domnilor, iar de la brâu în jos este încheiată. Cele mai avute poartă un cojoc peste șubă. Vara poartă opreg (crătinţă) frumos, de diferite culori ; iarna este obișnuită rochia de lână numită borcă neagră şi toată creţe de sus până jos.

 Femeile au cioareci de vară şi de iarnă, până din sus de genunchi. Îi leagă cu legături făcute din păr de capră, numite vânări. Ele încă se încălţă cu opinci în care poartă obiele de pănură albă. Vara, toate femeile poartă colţuni în opinci. Duminica şi în sărbători, fetele şi nevestele încalţă cizme scumpe, ba şi ghete (păpuci). Femeile nemeşilor din Paroșeni şi Iscroni nu fac deosebire, decât că fac conci. Pentru Ardeal în special, avem o terminologie destul de bogată.

 Aproape în general ţăranul şi ţăranca umblă curaţi în lume, având haine sau straie de sărbătoare şi haine sau bulendre de purtat. Dacă se murdăreşte, fiecare fel de pânză are modul său de a se spăla: mai întotdeauna apa caldă şi săpunul. Sunt apoi şi diferite procedee locale, precum pentru lucrurile de mătase, care se spală în chipul următor: se fierbe lapte şi se lasă până se mai răcoreşte, muindu-se apoi într-însul lucrurile de mătase. În urmă se fierb tărâţe într-un săculeţ, iar zeama se strecoară printr-o cârpă. Când e aproape rece, se clătesc în zeamă mătăsurile, după care se strecoară printr-un şervet şi se pun la uscare. În cele ce urmează vom arăta chipul cum se spală cămăşile în Ţepu-Tecuciu.

 Am mai arătat şi în altă parte ca aici sub numele generic de cămăşi se înţelege tot felul de cămăşi, izmene, basmale, petici (cârpe) etc., iar sub numele de rufe se înţelege cămăşi şi izmene rupte, dar mai ales cămăşi vechi. Se zice: „cârpesc o rufă”, „am o rufă pentru treierat” etc. Cămăşile se schimbă, se primeneşte omul şi să spală regulat ca timp şi ca chip. Unele femei spală cămăşi marţi, prea puţine joi, iar marea mulţime sâmbătă. Dacă-i vremea de muncă, femeia rămâne acasă, cu un copil care să-i aducă apă şi care să-i facă focul sub ceaun. Cămăşile se spală în găletar ; leşia se face în leşierul cu cenuşă. La spălat fac trei leşii : întâia leşie se face turnând întâiul ceaun cu apă clocotită, prin ajutorul unei oale, în leşierul cu cenuşă, iar leşia curge-n găletar. Fiindcă aceasta se poate face cât de dimineaţă, femeia îşi cheamă bărbatul şi copiii ca să se leie. Bărbatul se la întâi singur, se şterge cu cămaşa neagră şi se piaptănă. Tot singuri se lă şi flăcăii. Pe cei mici îi lă mama. După pieptănare, se primenesc şi pleacă fiecare la treaba sa.

 De cele mai multe ori însă, femeia nu se la acuma, ci seara sau tocmai sâmbătă seara. Ca să-şi facă leşia atunci, nu întrebuinţează găletarul cu leşierul, ci pune numai cenuşă pe o mătură lată şi curată, peste care toarnă apă clocotită, încet, încet, aşa că leşia curge într-o albie. Femeile şi fetele cari mai întotdeauna se lau sâmbătă seara, se despletesc mai întâi, iar după ce s-au lat adună tot părul în frunte şi-l fac corn, unul sau două. După ce s-au şters, încep greul despletit al coadelor de jos în sus, descâlcindu-l cu încetul ca să nu-l rupă. Apoi şi-l împletesc, femeile în cele două coade, fiecare din câte trei viţe, iar fetele într-una, sau numai şi-l răsucesc făcându-l coc în ceafă.

 După ce lăutul s-a sfârşit, femeia înmoaie cămăşile. Vara, când rufele se murdăresc şi se înnegresc mai tare, femeii i-i silă de cele mai multe ori „de hazul lor” şi le numeşte boarfe, pe care are să le „borfăiască”, „negre ca pământul”; dar tot trebuie să le spele, căci altfel, „de le va băga numai în boale”, au s-o râdă femeile când i le-or vedea întinse pe gard. Muierea cămăşilor se face pe rând, după care sunt date toate într-un capăt al găletarului. Dacă le-a sfârşit, începe spălarea, iarăşi pe rând, când începe a le trece în celălalt capăt. Apoi le freacă sau le zoleşte, ca să se spele şi cum a zolit una, o clăteşte, ca să ia săpunul murdăria de pe ea, o stoarce de apă, răsucind-o întâi numai cu o singură mână în apă, storcând-o cu amândouă degetele, o pune pe pat, teancuri. După aceasta, se varsă leşia întâi afară.

 În vremea aceasta, al doilea ceaun, de două cofe cu apă, pentru al doilea găletar, a fiert pe foc. Fierberea e gata atunci, când aburi uşori fug pe suprafaţa ceaunului, când se văd beşicuţe mărunte apărând şi dispărând, „când ceaunul cântă”. Cămăşile, după ce apa a fost turnată în leşier şi leşia s-a scurs în găletar, se moaie iarăşi câte una, se săpunesc iarăşi câte una, se freacă apoi se pun iarăşi într-un colţ al găletarului ca să se moaie. Când toate s-au isprăvit de pe pat, se iau din nou la zolit, la clătit şi iar se pun stoarse pe pat. Frecatul sau zolitul nu se face ca la târg, peste degete, ci la rădăcina mâinii, căci cămaşa e groasă „şi nu pricepe de vorbă legănată”. Mâna dreaptă stă ţeapănă, stanga lucrează.

 Unele gospodine fac al treilea ceaun pe jumătate leşie, iar jumătate este apoi lăsat în crop. Acum cămăşile stau la opăreală, femeia mai răsuflă, căci cât a stat la zolit cu capu-n jos, a ostenit. Tot în acest răstimp, dacă-i vară, femeia face de mâncare, cu care se va duce la câmp, unde-i munceşte bărbatul şi copiii, ori, dacă-s acasă toţi, fiindcă vatra-i bine arsă, „trânteşte o burca-n spuză, colea, cât roata cotigăi”. Cu o oală - două, din ceaunul al treilea, opăreşte făina-n covată, pune frunze de hrean pe vatră, toarnă burca, o lipeşte cu apă (o netezeşte), pune frunze de hrean pe deasupra şi apoi o-nvelește cu spuză. Până va scoate şi ea cămăşile, numai bine şi burca-i coaptă.

 Cămeşile frecate cu, ori fără săpun, sunt clătite şi stoarse. Femeia le pune pe umăr şi se duce de le-nșiră pe parii gardului. În zoaia de la leşia şi apa a treia, cine-i acasă, se spală pe picioare. Spălatul cămăşilor, dacă se face săptămânal (şi femeia nu aşteaptă să i se facă „vrav”), la o casă de 5-6 persoane, ţine cel mult trei ceasuri, aşa că vara, când omul pleacă la muncă pe la ceasul 4, înainte de răsăritul soarelui, pe la prânzişor, adică de la 7,3o-9 ceasuri, când e obiceiul să se facă popas, să se pună jos, să mănânce şi să aţipească puţin, vine şi femeia cu demâncarea. Foarte puţine femei se abat de la această regulă a spălatului. Rar zice câte una: „eu mi-aş lua lumea-n cap să ştiu că scot cămăşile (spălate) numai prin trei ape”; aceasta obişnuieşte patru ape. Alta însă adaugă: „cine ştie, poate scoate cămăşile şi dintr-o singură apă şi-i omăt, nu altceva”.

 Acestea avem de spus despre port, pe scurt, ca să contribuim la stabilirea ideii, că portul sau porturile româneşti sunt variate, frumoase, practice şi că aproape în întregime sunt lucrate în gospodăria de la ţară.

de Tudor Pamfile (1909)

În Nirvana

 Sunt peste douăzeci de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuibările lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. Şi-mi povesti cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viciu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.

Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se extrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„Mă recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

„Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris”.

„Da, am scris”.

„Atunci şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme şi  dimineaţă la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acum supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan-cel-Mare şi mi-a cântat Doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate; aici de-o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dânsul. Părintele său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: „Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viciu. Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vicios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două - trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui nemuritor şi rece.

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii, vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda de care suferise aceasta iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

I.L. Caragiale

Colinde

 Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.

Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.

Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin a substituit numirile cântecului păgân. În loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis Sf. Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci, colindele care cânta naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar însă sau mai niciodată pe acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.

 Avem  două feluri  de colinde :

Unele sunt cântece de laudă la adresa stăpânului casei. Originea lor sunt cântecele ce le cântau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificându-i faptele sale, mai ales pe cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză - căci altfel cu greu afli o explicare în colindele noastre - preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întâmplări din tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vânătoreşti, sunt în acest gen. Colinda îl face erou pe însuşi stăpânul casei sau pe un fiu al său, numindu-l cu numele. În colind de tânăr se povesteşte simplul fapt că „în prundurile mării, în marginea ţării” stau două oşti, a leşilor, care au domn şi a românilor, care n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că: „Ăst domn bun de casă/ Are un cocon/ Bun de a-l face domn”.

Şi-l cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tânăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strângă frâul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimişii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sunt ostaşi bătrâni, care îl vor învăţa toate acestea. Iar coconul pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde cântă faptele povestite de evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi răstignirea. Originea lor trebuie căutată în cântece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrâns. Cu mult mai multe sunt acelea care cântă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origine - fie mai veche, fie mai nouă decât creştinismul - n-au de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Mării, ni se spune că Maria, Maica Domnului, pe când se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, Sf. Ioan. Atunci Sf. Maria de ciudă şi de  mânie, „dete în foc ca să ardă”, dar „Busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou să se omoare sărind în apă, însă apă n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria şi pentru ce lucru puţin!

Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea originea în creştinism. Într-altă legendă se spune că Maica Domnului, când a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în special sasul, care e zgârcit şi cum spune colinda: „de veste când a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlăţat, câinilor ne-a dat, în goană ne-a luat”.

 Într-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgâne şi creştine. Aşa, în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sf. Vineri venea la Dumnezeu şi se plângea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar „Cetatea Irodului” i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat. În această colindă zeitatea păgână Venus, devenită Sf. Vineri, devine o martiră: cetatea  Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpânul ploilor etc. Tot atâtea confuzii sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cântate de colinde, puţine la număr, explică originea sau însuşirile unor animale, care sunt privite ca sfinte sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întâietatea ca animale  folositoare.  Boul „răstoarnă pământul de răsare grâul roşu”; calul „te duce, te şi aduce” ; iar „oaia hrăneşte şi te îmbracă”. Într-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut grâul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrimi şi vinul din sângele ce-i curgea pe urma piroanelor.

 George Coșbuc

Câmpia Libertăţii

 Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe Câmpia Blajului, numită de atunci Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s-au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţii mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entuziasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au coborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să-i vadă pe toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe Câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost! La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într-aceeaşi zi, într-acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului: peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de kilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într-un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul că românii s-au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S-au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într-adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe Câmpia Blajului erau într-adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane ca naţiune înarmată şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia: „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

 Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într-un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că ungurii vor să-i puie într-un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se răzvrătiră maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit ungurii să se dea pe partea lor. Asta n-au voit s-o facă şi au trebuit să apuce armele contra ungurilor. Dar românii n-aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi; singura poezie războinică, „Deșteaptă-te române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă românii? De unde s-o înceapă? Ce voiau să ceară? Să se împace cu ungurii, ori să li se opună? Şi cum şi cu ce să li se opună? Conducătorii românilor, de groaza unui război civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii: nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea zdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr avocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curajul să spună pe faţă într-o proclamaţie către popor, ce vreau românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţia lui, tipărită în mii de exemplare, s-a împrăştiat pretutindeni deodată tuturor românilor care, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

 Cel dintâi lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să le dea voie românilor să se adune cu toţii într-un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor românii? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ cu ai săi însă, nici n-a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune românii. N-au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă ungurii; chemarea s-a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s-a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „duminica Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vreo suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimis scrisori în câteva puncte ale ţării, vestindu-i pe preoţi de „duminica Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr-aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n-aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămână din întâmplare nevestit.

 Şi aşa s-a făcut că vestea despre duminica Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atât de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creierii munţilor. Loc de adunare s-a ales Blajul, pentru că acolo aveau românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s-a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimis poruncă episcopilor că va da voie să se ţină adunarea, nu însă acum în duminica Tomei, ci mai târziu într-o zi pe care pot s-o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului să-i împrăştie acum pe români, bine ştiind că a doua oară n-au să mai vină. Românii cereau să se ţină adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 mai. Duminica Tomei căzuse la 30 Aprilie. Într-adevăr mulţi ţărani s-au întors îndărăt, dar tot n-au biruit ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s-au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 mai.

Eu n-am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s-a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat românii, că n-am loc pentru aceasta. Urmările ei n-au fost fericite: ungurii n-au voit să stea de vorbă cu românii şi au trimis oşti asupra lor. În urmă, românii s-au organizat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entuziasm naţional şi de conştiinţă naţională şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că la o vreme de mare pericol şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca-n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

George Coșbuc

Călușul

 Deosebit de jocurile acestea ce obicinuiesc pe la veselii, mai sunt şi alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11. Şi jucăuşii se cheamă căluşei şi se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeieşti şi pun pe cap cununa de pelin împletită şi împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc şi, ca să nu se cunoască, îşi învelesc faţa cu pânză albă şi în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa ori şi pe cine ar cuteza să le descopere faţa; căci puterea aceasta le-a dat-o lor un obicei vechi, aşa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povăţuitorul cetei se cheamă stareţ şi cel de-al doilea primiceriu şi are datorie să întrebe ce fel de joc pofteşte stareţul şi apoi să spuie celorlalţi în taină, ca să nu audă norodul numele jocului până când nu-l va vedea cu ochii, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, şi unele aşa de potrivite, încât aceia care joacă se pare că nici nu se ating de pământ, ci se poartă în văzduh. Şi cu acest fel de urmări, cu jocuri şi sărituri prin toate târgurile şi satele se petrec acele zece zile dintre praznicul Înălţării şi al Pogorârii Sfântului Duh. Şi întru această vreme nu se culca ei nicăieri, fără numai sub străşinile bisericilor; şi zic ei că de se vor culca la alt loc ar fi căzniţi de strigoaice.

Când se întâlnesc pe drum două cete de căluşei, bat războaie una cu alta şi ceata cea biruită este supusă celeilalte nouă ani. Şi întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată şi nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea. Şi cel ce intră într-o ceaţă dintr-acestea, trebuie nouă ani, în tot anul, să se afle adunat dimpreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalţi că este căznit de duhuri rele şi de strigoaice. Şi prostimea cea ereticească crede cum că ei au puterea să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecarea într-acest chip adică: aştern la pământ pe cel bolnav şi încep a sări; la o notă anume a cântării îl calcă fieştecare de la cap până la călcâie. Mai pe urmă îi zic la urechi nişte cuvinte alcătuite de dânşii înadins şi poruncesc beteşugului să se depărteze. Şi după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduiau ei şi aşa, într-acest chip cu prea puţină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele care se împotrivesc meşteşugului doftoresc. Asemenea lucrare are şi nădăjduirea în farmece.

Dimitrie Cantemir

Baba Dochia

 Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba trimite pe nora sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase în cămașa și îngheţă de frig. Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei că Dochia – fie fata, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împaratul şi aşa mai departe. Pe scurt, că legenda e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească Dumnezeu ! Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă.

Întâi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Când e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e vremea caldă; iar când dă zăpada cu viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace pe timp cald şi când o ajunse gerul îşi leapădă cojoacele. De ce ? Nu e aşa povestea; e nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul, cu atât se îmbrăca mai bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi îngheţă. Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că o spun litvanii, sârbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.

Al doilea. Povestea nu e românească – vreau să zic, nu e numai a românilor – şi, după cât e dovedit pân-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt aşa: baba, răutăcioasă, trimite pe noră-sa să-i facă neagră lana cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lâna neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rând nouă cojoace şi totuşi îngheaţă. Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori bulgărească; nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei roman ori o tradiţie romană.

Să stăm la legenda noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia? Şi de ce? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adâncă, are un rost uimitor de frumos şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de două mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, dacă nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi tocmai fiindcă o spun atâtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian. Ce-or fi având de împărţit ungurii cu Traian? Legenda Dochiei exista, probabil şi la arabi şi la persani şi la popoarele de pe lângă Gange; ce-au avut ăştia cu Traian? Şi încă cum îi de ani înainte de-a fi Traian pe lume…

Legenda „Dochiei” e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii, nu a românilor şi una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturii, cu ploile, cu vânturile, cu schimbările lunii, cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au  zăpăcit întâi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Când se întunecă soarele, îl mănâncă vârcolacii, când tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, când se cutremură pământul, se mişcă peştii pe care stă pământul şi câte nenumărate! Toţi ştim lucruri de acestea măcar câte un leghion la număr. Ce sunt Sân Toaderii? Prorocul  Ilie? Atanasie al Ciumii? Moşii? Haralambie cu aripi de foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile? Ce sunt ielele, vântoasele, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana? Şi ce e în urmă baba Dochia? Toate acestea sunt  întrupări ale fenomenelor din natură.

Credeţi că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe? Şi că Sf. Gheorghe e tânăr şi omoară balaurul, iar Sf. Dumitru e bătrân cu barbă albă şi-l ţin închis în Sân-Toaderii de toamnă? Sf. Gheorghe e tânăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf. Dumitru e bătrân, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă. E întâmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei  Dochia? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică? Nu. Toate  sunt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.

Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi veșnic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, câmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să fie, ori să nu  fie, în poveste el n-are a face. Sf. Petru e soarele. Restul poveștii e acesta: E iarnă. Pământul e acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lână albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lână neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lâna cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pământul care e negru. Nora  (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sf. Petru. Acum cere baba: să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămâie cerul senin, alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului; aşa zice ţăranul: e senin ca laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere nurorii  să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sf. Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzirea câmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin „zilele babei” cu ger, cu viscol (lucru ce se întâmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rând nouă cojoace. Ce sunt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare: tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe  partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vânturi şi ploi. Cele nouă cojoace sunt cele 9 zile răutăcioase.

De ce e vorba de o babă? Pentru că babele sunt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce noră sau fată vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu câmpiile, la începutul  primăverii, ca o mamă cu fata vitregă sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia? La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l: ce sfânt cade pe ziua de 1 martie, ziua întâi a lunii de primăvară? Sfânta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au  aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele  bisericii creştine, desigur nu s-au gândit la Dacia şi la Traian şi nici la români şi n-ar fi zis doar: hai să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei. Nu. Întâmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am  luat-o că „babă” a legendei. Dacă o  chema altfel, baba noastră nu s-ar  fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.

de George Coşbuc

Mărţișorul

  Dintre simbolurile soarelui, cel mai des întrebuinţat este banul de argint. Cei ce înlocuiesc banul alb cu unul galben de aur o fac din mândrie și din neștiinţă, că nu e totuna a afuma cu tămâie ori cu usturoi. Banul alb închipuieşte soarele primăverii pe care toate popoarele și-l închipuie alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, căci albul este al biruitorilor. Soarele verii, când e în toată puterea sa, e roșu, iar al iernii e închipuit galben, ba chiar negru. Cu toate că metalul Soarelui e aurul, iar argintul al Lunii, obiceiul a făcut ca simbolul soarelui primăverii să fie un ban de argint, numai din pricină că trebuie sa fie alb. Lucrul trebuie sa-l înţelegi așa: că nu banul într-adevăr e simbol al soarelui, ci bucăţica rotundă de argint, un semn, o mărturie de botez, un mărţișor, pe care îl puteţi înlocui așa de lesne cu un ban.

Iată, tocmai mărţișorul de la luna babei Dochia este cel mai cunoscut simbol al Soarelui. La orașe e o sminteală mare a rostului ce-l are, că facem din aur ori din tinichea galbenă, când el trebuie fie numai alb, de argint și mai ales că-i dăm formă de inimă, de carte, de floare, de porc și de alt animal, când el trebuie fie numai rotund cum e Soarele. Toate aceste podoabe n-au nici un Dumnezeu pe lume și sunt înşelătorii și ale pungii, și ale tradiţiilor. Pe la ţară, pe unde n-au ajuns negustorii de mărţișoare să fure ochii oamenilor cu sclipiturile lor de tinichea tăiată în chip de purcei, mărţişorul nu se face altfel decât dintr-un ban de argint.

Mărţişorul se leagă cu un fir roșu - care însuși este un simbol al focului și al luminii, deci și al soarelui - ori la mână, ori la gât. Poporul nostru de pretutindeni îl cunoaşte și-l ţine în mare cinste, deși acum nu-l mai poartă decît copiii, fetele și numai rar nevestele și flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe și de iubire. Mărţişorul se leagă ori înainte de răsărirea Soarelui, ori mai bine deodată cu roşirea și scopul purtării lui este să aduci o jerftă Soarelui, purtându-i cu tine chipul, cam cu același rost cum purtăm noi o cruce ori în chipul lui Christos în sân. Printr-asta te faci prieten cu Soarele, ţi-l faci binevoitor sa-ţi dea ce-i stă în putere, mai întîi frumuseţe ca a lui, apoi veselie și sănătate, cinste, iubire, nevoie și curăţie de suflet. Ţăranii zic că pun copiilor mărţişoare ca fie curaţi ca argintul, să nu-i scuture frigurile, ceea ce e adevărat, dar cu mult mai limpede își spun gîndul fetele care zic că-l poartă ca nu le ardă Soarele. Firește că stă în puterea Soarelui să le înnegrească faţa, de aceea, cine poartă mărţișoare nu mai e pârlit de Soare; cine nu le poartă are să se ofilească, deci fetele trebuie să poarte dacă vreau să fie albe la faţă. Poporul mai știe încă bine că în purtarea mărţișorului este o adorare a Soarelui, căci el crede că trebuie purtat ca lucru sfânt, nu așa ca podoabă , ori ca jucărie. Cine nu poate face aşa , ori cine uită că poartă mărţișor, acela e mai rău în ochii Soarelui decît unul care nu-l poartă deloc. Şi mai departe, când lepezi ori arunci mărţişorul, să nu te vadă Soarele, că e păcat și-l superi, încât te pârleşte peste vară.

Marţişorul se poartă de la baba Dochia - întâi martie, ziua care începe primavara – până ce se arată neclintitele și neîndoioasele semne ale biruinţei primăverii, adică după locuri și tradiţii, până ce se aude cucul cântând, până ce înfloresc trandafirii, ori păduceii, ori cireşii, ori până ce vin berzele, ori rîndunelele, până ce auzi tunând și așa altele. Atunci ori îl leagă de vreun trandafir, de vreun pom înflorit, ori îl aruncă după cuc și după barză , ori îl aruncă pe apă - iar asta mi se pare la noi, românii cea mai cu rost lucrare - ori îl cheltuiesc ca pe orice ban. Pe lîngă această credinţă îndeobşte ştiută, mai sunt şi altele locale, tălmăciri mai mult ori mai puţin înţelepte ale amănuntelor legate de mărţișor.

de George Coșbuc

Doina

 „Doinele zice Alexandri sunt cântece de iubire, de jale şi de dor, plângeri duioase ale inimii românului în toate impregiurările vieţei sale”. „Doina” nu este melancolica elegie, de la grecul „plângere”. Ea nu poartă haină lungă şi nu geme pe morminte. Scurtă ca şi simţământul, ea este simţământul sub orice formă: tristeţe şi bucurie, amor şi ură, entuziasm şi disperare, pace şi război. Dar de unde vine cuvântul „doină”? Scriitorii noştri au emis până acum în această privinţă o mulţime de păreri deosebite.

Dicţionarul Laurian-Massim aduce doina din latinul „doleo”, de unde, după un articol publicat în ziarul „Familia” de la Pesta din 1869, ea va fi decurs printr-o formă ipotetică dolina, ca şi moina dintr-o mollina, de la „mollis”. Din nenorocire, nu numai dolina şi mollina nu ne întâmpină nicăieri în vreun fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţie, căci moina la români este un curat slavism, însemnând „loc spălăcit”, de la rădăcina slavică  „my-„  „a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina,  „ceva de spălat”, litvănește maiva „baltă”. Deci, nici moina din mollina, nici  doina din dolina, deşi ambele rimează.

Din toate etimologiile însă, cea mai extravagantă este cea propusă de d. Cihac (t. 2 p. 98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântată sur des flutes conchide apoi că doina derivă din sârbul dvoinitza „flute double” de la slavicul dvoynu „double”. Dar atunci, în loc de a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune din românul doi, sub pretext ca rolul fundamental al doinei ar fi fost de a fi cântată de doi : de un flăcău şi de o fată? Este o glumă, dar o glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care ne-o dă d. Cihac fără a avea aerul de a glumi.

Ca să isprăvim odată cu acest registru de păreri, mai adaug pe a bătrânului Cantemir. El credea (Descript. Mold. ed. Papiu, p. 141), ca Doina se va fi chemat la daci zeul sau zâna războiului, fiindcă acest cuvânt începe totdeauna la români cântecele lor de luptă : „praeponitur enim cunctis quae fortiter în bello referunt canticis”. Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea deştepta o întrebare foarte serioasă: părinţii noştri moștenit-au ei puternica lor inspiraţiune poetică de la romani ori de la daci?

Fost-au tot atât de prozaici dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii fundatori ai poeziei şi muzicii greceşti, pe care înşişi elenii îi recunosc a fi fost toţi din marea ginte tracică, de unde erau şi dacii. Mă mărginesc a căta o singură autoritate, dar care se referă directamente la tracii de la Dunăre. Teopomp, scriind pe la anul 350 î.Chr. ne spune că geţii merg în ambasadă, ţinând harpe şi zbârnâind din ele (Theopomp. fragm. 244, ed. Didot p. 319). Dacă vom pune în cumpănă natura prozaică a romanilor şi geniul poetic al dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine, negreșite ca gen, nu ca materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel Cantemir avea dreptate de a căuta doina la daci.

Mai întâi însă, care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doină, se aude până astăzi daină, după cum atestă d. Bariţiu în Foaia pentru minte, 1842, p. 101. Acesta e foarte important. Limbile ario-europene admit trecerea sonului mai înalt a la sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu de urcare a lui o la a, afară de unele excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară, româneşte chiar în cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma: „afară”. Afară vine din ad-foras prin intermediul emfaticului „afoara”, ca şi masa din mensa prin intermediul emfaticului measa. În afară din „afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a vorbei  doina este dară aceea conservată în Transilvania: daină.

O dată restabilit acest prototip, ne împiedecam în dăina de diftongul ai, asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europeana, diftongul ai este mai adesea o emfază sau aşa numita gunificaţiune din i; însă poate fi şi altceva. Dintâi, poate să fie un i strămutat de aiurea, ca în metateza aibă în loc de abiă din latinul habeat. Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticile noastre numesc un i epentetic, ca în mâine din mane. Dacă e gunificaţiune, cuvântul se reduce la dina; dacă e metateză, la  dania; dacă e epenteză, la dană. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul? Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile  dainei, fără care dânsa ar rămâne în veci un mister.

Vom începe prin a înlătura ipoteza metatetică, de vreme ce dania, din care să se poată deduce daină prin strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, dan-ia n-ar diferi de dan-a prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân dară celelalte două: dana şi dina. Ambele oferă multe probabilităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate operaţiunile analizei critice.

Am spus că i în daină poate fi o epenteză din dana. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este „cântec” sau „poem”; iar la capătul opus al lumii ario-europene, în limba persiană danah înseamnă, printre mai multe altele, o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers. t. I p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”, din care ar veni directamente prin epenteză dacicul daina. Celticul d şi persianul d corespunzând într-un mod regulat sanscritului dh, această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde „cântec” în sensul de „sunet”, întocmai ca vechiul sonet francez, italianul sonetto „cântec”, din latinul sonus. Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.

Admiţându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică  daena (=daina), gunificaţiune din dina de la rădăcina di „a vedea”, însemnând „lege”, de unde printr-o tranziţiune logică posterioară persanul din şi armeanul den „religiune”. De la „lege” până la „cântec” distanţa se pare a fi cam mare, deşi în anii trecuţi nu ştiu cine de la Iaşi într-o bună dimineaţă s-a apucat a versifica codul nostru civil. Ceea ce e ridicol în sec. XIX, a fost însă foarte serios în antichitate. Strabon (III. I. § 6) ne spune că turdetanii în Spania aveau legi în versuri, cu mai multe mii de ani anterior lui Crist. Chiar aici la noi, în aurifera Oltenie, înainte de stabilirea dacilor, locuia poporul agatârşilor, care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotel (Problem. 28). Este dară legitim de a conchide că zendicul daena (daină) înseamnă întâi „cântec”, şi mai în urmă „lege”. Acesta se potriveşte. Şi în derivaţiunea sa din rădăcina di „a vedea , înseamnă „văzător”. Ceva mai mult... În textele zendice citate de Justi (Handb. p. 143) daena nu figurează nicăieri cu sensul de „cântec”; din fericire însă aceasta semnificaţie, ba încă anume aceea de „cântec consacrat prin tradiţie”, o constată Haug în alte texte zendice, dintre care unul, anume din Vendidad, codul moral al religiei zoroastrice, îndeamnă pe fete de a învăţa daine.

Pas' acum de mai alege una din două! Daina este ea epenteză din dana, de unde celto-irlandezul dan şi persianul danah? Ori fi-va ea o gunificaţiune din dina, de unde zendicul daena , persianul din şi armeanul den ? Care să fie criteriul de preferinţă? Există câte un argument pentru fiecare din ambele ipoteze. În limba maghiară  danolni  înseamnă a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la români, atunci l-au primit sub forma dana şi prin urmare i în daina ar fi o epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativă probează însă prin maghiarul dal „cântec” că verbul danalni este unul denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni prin disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în dalolni (cfr. Boller în Sitzungsber. d.wien. Akad. hist. KI. 1857, t. 23 p. 409). Între al nostru daina şi maghiarul  danolni rezultă dară o asemănare de hazard.

Ipoteza de gunificaţie se susţine printr-un argument mult mai solid. La litvani cântecul poporan, după cum am văzut deja mai sus din cele zise de Haug, se cheamă daina, de unde dainoti - a cânta cântece poporane,  dainotojis - cântăreţ, daininkas - poet etc. Oricât ar pretinde Cihac (t. 2, p. 98) „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daină şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenâ, e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul  dana  pentru  dăina ar fi acolo o imposibilitate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cuvântul gata de la români. Acest împrumut s-ar justifica prin următoarele două împrejurări:
1. vorba daina nu se afla în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire ; 2. românii şi litvanii cată să fi trăit odată în vecinătate, deşi în relaţii ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră exprimă până astăzi ideea de inamic şi de păgân prin „liftă rea”, „liftă păgână”, „liftă spurcată” etc. După cum o ştie şi d. Cihac (t. 2, p. 173). Dacă însă i în daina nu e epenteză, ci gunificaţie, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe. Dacii şi litvanii puteau să fi conservat vorba, fiecare pe o cale independentă, din zestrea comună ario-europeană, cu atât mai mult că numirile poporane de cântec nu prea se iau de la străini: oricât de îndelungată a fost vecinătatea noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această natură. Vedeţi dar că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân până aici aproape de forţe egale, deşi cumpăna începe deja a se pleca în favoarea lui dina.

Acum să formulăm sentinţa. Radicala dhi înseamnă în limba sanscrită „a cugeta” ; în zendică di şi în perso-achemenidică dhi „a vedea”; persianul  didan. Forma participială este dhina sau dina „cugetat”, „văzut”. De aici femininul cu gunificaţie dhaina, daena, daina „ceva cugetat sau văzut”, ia înţelesul de „cântec” deja în acea epocă preistorică în care familia ario-europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Gintea tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică, căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conservă aceasta antică semnificaţiune, transmiţând-o apoi românilor. Pe de altă parte o conservă şi litvanii. Gintea persană, din contră, modifică sensul primitiv al cuvântului, schimbând pe „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec” a căpătat cu timpul înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”, pe când exemple contrare de trecere logică de la „lege” spre „cântec” nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost dară, dintre toate nemurile congenere, singurii care au păstrat intact în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei limbi ario-europene, care ni-i arată pe străbunii noştri comuni, cu mult înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia „cugetare” şi „viziune”, după cum îl numeau pe Dumnezeu „luminos”.

Dar rezultatul studiului de faţă, constatând originea nelatină a „doinei” române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei romanice. Dacă poezia poporană la noi şi anume acea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă latină nici la fraţii noştri din Occident, deoarece romanii au fost o naţiune deopotrivă prozaică pretutindeni. Acolo încă substratul etnic ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus dacilor. Deci poezia poporană, lirică în Francia aproape peste tot, aceea spaniolă şi italiană mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de proveninţă celtică. Aşadar, la toţi neo-latinii doina e autohtonă: la Apus - celtică, la Răsărit - dacică.

 B. P. Hașdeu