Florus

  L. Annaeus Florus a trăit un timp la Tarraco, pe vremea împăratului Traian (98-117 e.n.), apoi la Roma, sub împăratul Hadrian (117-138) şi a alcătuit un rezumat al istoriei romane, folosindu-l îndeosebi pe Titus Livius şi pe Salustius. Cartea întâi cuprinde războaiele externe până la Cezar şi Pompei (anul 51 e.n.), iar a doua războaiele civile de la fraţii Gracchi până la Augustus.

Războiul cu tracii

I, 39 [III, 4], 1. După macedoneni - aşa au voit zeii - se ridicară cu război împotriva noastră tracii, care fuseseră odinioară tributarii macedonenilor. Ei nu s-au mulţumit să năvălească numai în provinciile noastre cele mai apropiate, Tesalia şi Dalmaţia, ci au ajuns la Adriatică. Opriţi de acest hotar, parcă prin intervenţia naturii, ei au întors armele şi au izbit cu ele înseşi apele mării. În tot acest timp n-a rămas nici un fel de cruzime care să nu fie aplicată prizonierilor: ofereau că ofrandă zeilor sânge de om; beau din ţeste de om şi pângăreau moartea prin batjocuri de tot felul, folosind atât focul, cât şi fumul împotriva celor pe care îi prindeau; scoteau prin chinuri chiar şi copiii din pântecele femeilor gravide. Cei mai sălbatici dintre toţi tracii au fost scordiscii, care uneau puterea cu viclenia. Se potriveau cu firea lor şi aşezarea pădurilor şi a munţilor. De aceea armata pe care o condusese Cato a fost nu numai împrăştiată şi pusă pe fugă, ci lucru uluitor! chiar nimicită în întregime.

Didius i-a respins în Tracia lor, surprinzându-i pe când rătăceau, răspândiţi în voie după jafuri. Drusus i-a împins mai departe şi i-a oprit să mai treacă Dunărea. Minucius a pustiit întregul ţinut al Hebrului; a pierdut într-adevăr şi el mulţi soldaţi pe când trecea cu caii fluviul înşelător din cauza gheţii. Volso a pătruns în munţii Rodopi şi Caucaz. Curio a înaintat până în Dacia, însă s-a înspăimântat de bezna pădurilor de acolo. Appius a ajuns până la sarmaţi, Lucullus până la hotarul cel mai îndepărtat al lor, la fluviul Tanais şi Lacul Meotic. Aceşti duşmani, cei mai sângeroşi dintre toţi, n-au putut fi astâmpăraţi altfel decât aplicând împotriva lor, când erau prinşi, propriile lor metode; s-au folosit deci împotriva prizonierilor focul şi fierul, căci nimic nu li s-a părut acestor barbari mai groaznic decât faptul că, după ce li se tăiaseră mâinile, erau obligaţi să trăiască şi să supravieţuiască torturii lor.

Războiul cu Antoniu şi Cleopatra

II, 21 [IV, 12], 1. Acesta a fost sfârşitul războaielor civile. Celelalte războaie au fost duse împotriva populaţiilor străine care ridicau capul, în diferite părţi ale lumii, văzând că Imperiul roman este ocupat cu propriile lui necazuri.

2. Căci pacea era proaspătă, iar grumazurile umflate şi semeţe ale neamurilor, încă nedeprinse cu frâiele sclaviei, căutau să scuture jugul impus de curând.

3. Populaţiile dinspre nord se arătau cele mai îndârjite: noricii, ilirii, panonii, dalmaţii, moesii, tracii şi dacii, sarmaţii şi germanii.

Războiul cu moesii

II, 26 [IV, 12], 13. Este îngrozitor de spus cât de sălbatici şi de cruzi au fost moesii: sunt cei mai barbari dintre barbari. 14. Unul dintre conducătorii lor a cerut, înainte de luptă, să se facă linişte şi a spus: „Cine sunteţi voi?” „Romanii, stăpânii lumii” - i s-a răspuns. 15. Acela zise din nou: „Aşa va fi, dacă ne veţi învinge”. Marcus Crassus a acceptat prevestirea. Pe dată barbarii, înainte de luptă, au jertfit un cal şi au făgăduit să închine [în cinstea zeilor] şi să mănânce măruntaiele comandanţilor pe care îi vor ucide. 16. Îmi vine să cred că zeii i-au auzit, căci n-au putut suporta nici măcar sunetul trâmbiţelor. Mare groază a băgat în barbari centurionul Comidius, un om cu apucături destul de barbare, dar cu efect faţă de astfel de oameni; purtând pe cască o torţă aprinsă, care se clătina la mişcarea trupului, el răspândea o flacără de parcă îi ardea capul.

Războiul cu tracii

II, 27 [IV, 12], 17. Tracii se răsculaseră deseori în trecut şi mai ales atunci când era rege Rhoemetalces. Acesta îi deprinsese pe barbarii lui şi cu steagurile militare şi cu disciplina şi chiar cu armele romane. Însă după ce au fost înfrânţi de Piso, au dat dovadă de turbare chiar şi ca prizonieri, căci încercau să muşte lanţurile, pedepsindu-şi astfel ei înşişi propria lor sălbăticie.

Războiul cu dacii

II, 28 [IV, 12], 18. Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiasca ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te aproprii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.

Războiul cu sarmaţii

II, 29 [IV, 12], 20. Sarmaţii străbat călare întinsele lor câmpii. A fost deajuns că acelaşi Lentulus i-a oprit şi pe ei la Dunăre. Nu au nimic altceva decât zăpezi, îngheţ şi păduri. Sunt atât de barbari, încât nici nu înţeleg ce este aceea pace.

Pacea cu parţii şi consacrarea lui Augustus

II, 34 [IV, 21], 61. Chiar şi celelalte [neamuri] care nu erau supuse simţeau totuşi măreţia poporului roman şi respectau pe învingătorul neamurilor. 62. Căci şi sciţii şi sarmaţii au trimis soli care să ceară prietenia noastră.

Fost-a Vergiliu orator sau poet?

1,6. N-ai să mai treci oare prin Baetica noastră şi nici n-ai să mai vizitezi cetatea în care versurile tale sunt declamate de recitatori şi unde acel preastrălucit triumf asupra dacilor răsună în tot forul?

2. Charisius 22, p. 157, 21. B. Florus către împăratul Hadrian: „ca un fel de prăzi de război, luate de la un arab sau de la un sarmat”…

Hellanicos

  S-a născut la Mitilene şi a trăit în prima jumătate a sec. V î.Cr., fiind ceva mai tânăr decât Herodot. Hellanicos a adunat mituri şi legende, pe care le-a rânduit în mai multe scrieri, fie după genealogii, fie după ţinuturi şi epoci. Un loc deosebit, pentru istoria ţării noastre, îl are opera sa numită „Obiceiuri barbare”, în care a cules ştiri despre traiul populaţiilor negrecești. Din toate scrierile sale s-au păstrat doar câteva frânturi.

Întemeieri de neamuri şi oraşe

Fr. 66, Athenaioa X, 447 C. Hellanicos în opera „Întemeieri” spune că berea se pregăteşte din rădăcini, scriind astfel: „Ei beau bere făcută din nişte rădăcini, întocmai ca tracii care beau bere pregătită din orz”.

Obiceiuri barbare

Fr. 73. PHOT. SUID., la Zamolxis (ET. M. 407, 45). Scitul fiind robul lui Pitagora, cum ne povesteşte Herodot în cartea a IV-a, înapoindu-se la el în ţară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. Mnaseas spune că la geţi este cinstit Cronos şi că el poartă numele Zamolxis. Hellanicos în „Obiceiuri barbare” zice că [Zamolxis] a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor a trăit într-însa. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zamolxis a fost rob la Pitagora, fiul lui Mnesarchos din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun ea cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Din totdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.

Themistios

  Themistios, cel mai influent sofist din sec. al IV-lea, originar din Paflagonia a trăit cam între anii 317-388. Deşi păgân, a putut deschide o şcoală la Constantinopol şi s-a bucurat de multă trecere pe lângă diferiţii împăraţi, ajungând chiar preceptorul viitorului împărat Arcadius, după ce fusese proconsul şi prefect al Constantinopolului în anii 359 şi 384. De la el ne-au rămas o culegere de comentarii la unele opere ale lui Aristotel şi o colecţie de discursuri, care cuprinde atât pe cele oficiale, de aparat, ţinute în faţa împăratului, cât şi altele cu subiecte morale.

Discursul VIII

Pronunţat la cinci ani de domnie a împăratului Valens

110 B, C. Dar, pe cât îmi pare, tu l-ai întrecut şi pe împărat (Traian), care odată ajuns la domnie, l-a chemat la el pe omul despre care ştia că-i este cel mai mare vrăjmaş şi i-a zis: „Nu fi tulburat, prea bunule, începând cu ziua de astăzi nu vei mai avea un duşman aprig”. Şi pentru cele spuse, acest împărat nu este mai puţin pe buzele tuturor, decât pentru că i-a pricinuit moartea lui Decebal, pentru că a biruit neamul parţilor şi pentru faptul că germanii au ajuns să-i dea ascultare. Într-adevăr, pare că mai mare biruinţă a avut atunci împăratul romanilor, când a făcut să se plece pornirea sa mânioasă în fata dreptei judecăţi, decât să se încline barbarii în faţa ostaşilor săi. De bună seamă, nici incursiunile geţilor n-au adus atâta vătămare imperiului roman cât sminteala lui Nero, ori faptele cele nebuneşti ale lui Domitian.

DISCURSUL X

Despre pace, adresat lui Valens

132 C, D. Este o împrejurare cu totul neobişnuită şi aceea că ai trecut Istrul pregătit pentru război şi ai pustiit de două ori într-un scurt răstimp ţara duşmană, mergând atâta loc până unde niciodată n-au îndrăznit să ajungă solii noştri. Dar oricât de măreţe şi de alese sunt aceste fapte, pe care foarte puţini împăraţi le-au săvârşit vreodată, când îmi vine în minte ziua aceea al cărei martor ocular mi-a fost dat să fiu, atunci o corabie şi anume aceea în care împăratul a încheiat tratatul, îmi pare mai vrednică de admiraţie decât podul lui Xerxes, mulţumită căruia acest stăpânitor a trecut cu armata Hellespontul; nava care a adus pacea îmi pare mai glorioasă decât podul care a transportat războiul. Eu n-am văzut oştiri scitice rânduite pentru luptă, însă am văzut o adunare plină de teamă, un sfat cuprins de groază şi un cârmuitor de oşti romane poruncind regilor sciţi. Eu n-am auzit strigăte de război de-ale barbarilor, ci bocete, plânsete, rugăminţi şi un glas care le stătea bine mai degrabă unor captivi, decât unor oameni care încheiau un tratat. Iată, de bună seamă, ceea ce ar fi înmuiat inima de piatră a cuiva pe care nimic n-ar fi putut să-l înduplece. Dar împăratul i-a trimis la ei acasă pe mulţi soli care nu obţinuseră nimic, în timp ce solia voastră a respectat-o. Şi, pe cât pare, solia pentru sciţi voi aţi încredinţat-o filozofiei, singura care este divină şi în stare, pe drept cuvânt, să îmblânzească mânia.

 133-140. Istrul fără voia lui şi-a văzut unite malurile printr-un pod, atunci când împăratul a trecut pe celălalt mal pentru a se război. Voind să încheie un tratat de pace, fluviul l-a sprijinit şi a aşternut o apă liniştită înaintea triremelor care duceau solia păcii. Ele se legănau pe valuri ca şi cum s-ar fi aflat într-un port. Ai fi zis că navele au prins rădăcini cu ancorele lor. Chiar de la început a cunoscut, venind el în apropierea lor, că se învoieşte ca ei să se bucure de acele lucruri de care aveau dreptul să se bucure, dar n-a hotărât ca soldaţii să se îmbarce. Oastea se revărsa totuşi în cete mari pe mal, ca oameni blânzi şi blajini. Numărul lor era negrăit de mare, atâtea zeci de mii de sciţi erau priviţi (de romani) întâia oară fără nici o teamă.

„Fericitule Atride, născut pentru o soartă norocoasă”, ar fi putut zice atunci cine ar fi privit malurile fluviului: unul strălucind de soldaţi care priveau cu semeţie şi în linişte cele ce se petreceau, celălalt plin de o mulţime învălmăşită de oameni care se rugau, aruncându-se la pământ. S-ar  fi putut spune că tu eşti mai fericit decât Agamemnon, deoarece pe acela îl fericeau doar aceia pe care el îi conducea, pe câtă vreme tu ai fost socotit astfel şi de acei pe care îi aveai în puterea ta şi de oamenii a căror nedreptate o treceai cu vederea. Acela nu era nici măcar un privitor cu simţăminte bărbăteşti al unei lupte de corăbii împotriva elenilor, ci el a stat în cort, la umbra unui acoperiş de aur, ceea ce mai degrabă era un semn al moliciunii decât al bogăţiei. Împăratul însă, chiar şi la încheierea tratatului, vădea tăria pe care n-ar fi avut-o cei care se luptă în război. El a stat în corabie în bătaia soarelui, în culmea arşiţei, din zorii zilei până seara târziu, fără să-şi schimbe înfăţişarea. Coborând din corabie şi luptându-se cu barbarii pentru apărarea dreptăţii, a dobândit o mai strălucită izbândă prin el însuşi, iar la această biruinţă nu mai era nimeni părtaş, nici conducător de oaste, nici căpitan de ceată, nici oştean. Dar la împărat admirasem cuminţenia pe care vedeam că o arată în cele întreprinse şi eram de părere că am de-a face cu o fericită înclinare pe care i-o dăduse Firea, care-l înzestrase cu însuşiri înnăscute. O mare agerime a minţii, o adâncime a cugetării şi un fel de a vorbi curgător, el ştia să înspăimânte şi să fie blând; iar asemenea lucruri n-am putut vedea nici chiar la un orator, care-şi dă osteneala să fie aşa, fiindcă meseria i-o cere. Astfel Pericle şi cel care l-a admirat, pentru că, prin felul lui de a cuvânta, băga spaima în atenieni, când erau prea îndrăzneţi şi îi făcea să aibă din nou îndrăzneală când erau înfricoşaţi, aceia (în comparaţie cu el) îmi par mici.

Aşadar putem vedea că barbarii erau mişcaţi de cuvântarea împăratului, tot aşa precum elenii şi atenienii, ceea ce nu trebuie să ne uimească; erau mişcaţi de cel mai iscusit orator din vremea lor. Şi totuşi ei aveau un susţinător al lor care nu putea fi biruit oricum şi a cărui inteligenţă era barbară, cum îi era limba. Iscusinţa lui în a gândi şi a pătrunde lucrurile era mai mare decât în a săvârşi fapte de arme. Astfel el nu punea nici un preţ pe titlul de rege şi era mulţumit cu acela de judecător. Într-adevăr, prima denumire este una care arată putere, în schimb aceasta din urmă vădeşte înţelepciune. Atunci s-a dovedit într-adevăr că este mult mai greu să susţii un proces decât să împarţi dreptate şi acela care credea că este cel mai bun judecător a fost dovedit că este un orator ridicol. Atât de mult îl întrecea (împăratul) în elocinţă, încât a făcut ca barbarii să-l privească pe apărătorul lor cu bănuială, deoarece i-a pricinuit o luptă cu vorbele, mai grea decât una cu armele. Totuşi, după ce l-a doborât, l-a ridicat, a întins mâna deznădăjduitului şi l-a făcut prieten al său în faţa aceloraşi martori care fuseseră încredinţaţi că suferiseră o nedreptate. Aceasta era calitatea celui care ştia să alunge turburarea pe care o stârnise. Plecă deci foarte mulţumit, stăpânit de simţăminte potrivnice, încrezător şi totodată plin de teamă. El îşi dispreţuia supuşii şi era bănuitor faţă de ei, îşi pierduse încrederea în sine, deznădăjduit, pentru că fusese biruit cu vorba; dar era şi semeţ, pentru că obţinuse tratatul. Putea fi văzută atunci o privelişte cu totul uimitoare şi multă vreme nemaiîntâlnită: romanii acordau pacea şi nu o cumpărau. Nimeni n-a văzut cum numărăm duşmanilor aurul, nici atâţia şi atâţia talanţi de argint, nici corăbii încărcate cu haine, nici suferinţe îndurate mai înainte, când ne bucuram de o pace care era mai împovărătoare decât invaziile şi plăteam anual tribut. Deşi ne ruşinam de această împrejurare, nu spuneam că este vorba de un bir. Măcar că era foarte darnic, împăratul nu s-a ruşinat atunci să fie socotit foarte econom.

Discursul XI

 P. 146 A. Ar putea oare să numească cineva pe vreunul, în timpul domniei căruia să fi înflorit şi strălucit mai mult aceste discipline, care acum înfloresc şi îl însoţesc pe împărat ca nişte tovarăşi de oaste, cinstite datorită lui şi slăvite nu numai la romani şi la eleni, dar şi la barbari? Cârmuitorul acela scit sau căpetenia getică pe care tu ai înspăimântat-o, când s-a răzvrătit, iar după ce l-ai înspăimântat pe omul acela, l-ai chemat la tine şi l-ai îmbărbătat, a privit cu respect filozofia care trecea dincolo, alături de tine, tratatul încheiat cu el şi pacea.

P. 148 D. Vedem că împăratul da dovadă de o atare cuminţenie nu numai în judecarea treburilor unor particulari, dar şi în hotărârile ce le ia pentru binele obştesc. Într-adevăr, pentru ce oare le acordă sciţilor pacea, pe câtă vreme perşilor le-o refuză? Căci amândouă neamurile sunt barbare şi n-au gânduri bune pentru imperiul roman. Dar unul este iute la mânie şi fără judecată, în schimb celălalt ştie să întindă curse şi să înşele.

P. 210 D. Dar iată numele cel mai urât – sciţii - câtă plăcere ne face acum, cât ne înveseleşte şi cum ne-am obişnuit cu el! Ei prăznuiesc împreună cu noi serbarea în cinstea comandantului care i-a învins spre norocul lor şi serbează împreună cu noi triumful repurtat asupra lor. Iar dacă nu au fost nimiciţi toţi, nu trebuie să fie nici o supărare, căci biruinţele obţinute prin convingere şi bunătate nu se cade să-i nimicească, ci ele trebuie să-i facă mai buni pe acei care au pricinuit necazuri. Admit că ar fi fost uşor pentru noi să-i omorâm şi să le facem orice, fără ca noi să avem de suferit ceva din partea lor, cu toate că, din cele ce s-au întâmplat adesea, nu acestea trebuiau să urmeze şi era potrivit să se întâmple. Dar, aşa cum am spus-o, să presupunem că acesta era în putinţa noastră. Oare ar fi fost mai bine să umplem Tracia cu morţi decât cu agricultori? Să o facem să fie plină de gropi, decât de oameni? Să umblăm prin ea ca printr-un ţinut sălbatic, ori printr-unul cultivat? Să numărăm în ea leşurile celor ucişi, ori să-i numărăm pe plugari? Şi strămutarea în ea, dacă avea să se ivească prilejul, frigieni, bitini, ori să lăsăm să locuiască acolo cei pe care i-au biruit? Aud de la acei care vin de acolo ca aceia prefac în sape şi coase fierul săbiilor şi al platoşelor, că pe Ares îl salută de departe, dar se închină zeiţei Demeter şi lui Dionysos.

Hesychios din Alexandria

 A trăit probabil în sec. al V-lea sau al VI-lea şi este autorul celui mai bogat Lexicon care ni s-a păstrat din antichitate. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Eulogios, Hesychios arată că grămăticul Diogenianos adunase înaintea lui, într-un singur lexicon conţinutul glosarelor cu privire la epopeea homerică, poezia lirică, tragedie, comedie şi oratori. Hesychios spunea că a căutat să completeze această lucrare. Opera sa cuprinde, în ordine alfabetică, termeni rari şi proverbe întrebuinţate de autorii clasici. Lexiconul lui Hesychios are diferite glose etnice, printre care scitice şi trace.

Culegere alfabetică de cuvinte de tot felul

Abakes: fără glas, mut, tăcut. E şi termen de arhitectură. Sciţii zic aşa bărbatului.

Abi: de către. Se zice de către sciţi.

Abie: au aruncat, zic sciţii.

Agly: e numită lebăda de către sciţi.

Adigor: insectă care mănâncă plante, cum e numită de sciţi.

Halonetos: tracii..., când luau sare, dădeau sclavi. Unii însă (înţeleg): ieftin, care preţuieşte puţin.

Anacharsis: un fel de peşte. Şi nume propriu.

Anor: minte, (se spune) de către sciţi.

Aposkythisai: a tăia împrejur (Adică a jupui piele cu păr de pe cap, ca sciţii).

Artimeasa: Afrodita cerească, (numită aşa) de sciţi (Luna).

Astralia: tracul, zic lidienii.

Câmpia lui Ahile: insula lui Ahile, care se cheamă Leuce. Există şi cursele lui Ahile lângă această insulă.

Barygetas: care au greutate şi care sunt geţi.

Basarai: haine purtate de bacante în Tracia.

Bendis: Artemis la traci; la atenieni sărbătorirea zeiţei Bendis

Busbaton: Artemis. (Spun) tracii.

Brynchos: laţ.

Bythizon (cufundând): care bagă la fundul mării. Sciţii.

Genta: carne, măruntaie.

Goitosyron: Appolo. Sciţii.

Ephestioi: slugi, care au vatră şi case. Străini, care stau într-o ţară. Servitorii. Sclavi fugari ai regelui sciţilor.

Zalmoxis: Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitgaora, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că [Zalmoxis] era consacrat lui Cronos [nemuritor].

Zibythide: femeile trace sau tracii nobili.

Zilai: vinul la traci.

Thapsinon [galben]: culoarea galbenă din lemnul plantei thapsos, cu care se vopseşte galben lâna şi părul capului. Unii spun că aceasta este scitică. Şi râul, lângă care creşte lemnul, se numeşte Thapsos. Există şi o rădăcină numită „thapsia”.

Thrattes: piatră la traci.

Istrianides: hainele scitice.

Istros: fluviu care (se numeşte) şi Danubius.

Kanabis [cânepă]: parfum scitic, care are o astfel de putere, încât usucă tot ce e aşezat în apropiere. Există o plantă asemănătoare cu inul, din care femeile trace fac haine. Herodot. Sămânţa acestei plante se arde pentru a produce fum.

Kaprontai: se numeau aşa tracii.

Kararyes: locuinţele scitice. Unii însă (numesc astfel) carele gătite.

Kimmerioi (cimmerieni): sciţi...

Krobyzoi: un neam de traci.

Leba: oraş la traci.

Trib lotobosc: unii (socotesc) Tracia, alţii Egiptul, alţii Sciţia.

Marea zeiţă: zice Aristofan despre Bendis, căci este zeiţă tracă.

Meliteion: o băutură scitică din miere fiartă cu apă şi cu nişte iarbă (hidromel).

Mesple: luna, (numită astfel) la sciţi.

Hormatai: cei care ucid oameni. Sciţi.

Pagaie: câine, în limba scitică.

Parme: armă tracă, armă defensivă.

Peltes: armă tracă; un fel de peşte sărat.

Pelamys (pălămidă), cu y, (este un) peşte din Pont.

Ripai: munţi scitici, de unde suflă vântul Boreas.

Rhomphaia [sabie]: armă defensivă tracă, sabie uşor curbată, sabie dreaptă sau suliţă lungă.

Sagaris: secure cu o singură gură.

Sanaptin: (numesc) pe băutorul de vin.

Sarperdes: nume de peşte. Unii (spun că este) un fel de peşte sărat; alţii (că e) peştele coracin, din apele pontice.

Scalme [sabie tracă]: cuţit mare trac.

Scarke: în limba tracă „bani de argint”.

Sciţi: astfel se spunea unuia dintre neamurile de oameni.

Skythika (scitice): un fel de incălţăminte.

Lemn scitic: (femeia) cea focoasă; unii (numesc aşa planta) thapsia.

Scitic: Cratinos zicea scit lui Hipponicos, fiindcă era roşcovan. (Se cheamă aşa şi aceea) cu care vopsesc femeile lâna.

Ştergar în felul scitic: sciţii jupuiau pielea de pe capetele (duşmanilor) şi o foloseau în loc de ştergare.

Pustiul sciţilor: proverb răspândit de la sciţii fugari din Efes. Se aplică celor ce sunt părăsiţi de cineva.

Ren: animal asemănător cu un cerb a cărui piele sciţii o folosesc pentru haine.

Torelle: exclamaţie de jale tracă, însoţită de flaut.

Tralleis: aşa se numeau mercenarii traci în serviciul regilor, care îndeplineau slujbe în legătură cu uciderile.

Tranipsoi: neam tracic.

Pseudo-Calistene

 Calistene, nepot al lui Aristotel, s-a născut la Olint şi a murit în Asia, unde îl însoţise pe Alexandru cel Mare. A scris între altele o „Istorie a grecilor”, precum şi „Viaţa şi faptele lui Alexandru Macedon”, din care, în sec. II i.Ch. s-a format un fel de roman istoric despre ilustrul personaj macedonean, cu întâmplări supranaturale. Scrierea a trecut prin prelucrări în primele secole ale erei noastre, pentru ca în sec. IV să fie tradusă în limba latină de către Iulius Valerius. Romanul lui Alexandru, cunoscut sub numele lui Pseudo-Calistene, s-a bucurat de o largă circulaţie în Evul Mediu şi se afla totodată la baza „Alixăndriei” noastre.

Viaţa şi faptele lui Alexandru Macedon

I, 23. Alexandru a pornit cu treizeci de mii de osteni tineri şi s-a dus să se războiască cu sciţii. Oastea sciţilor era nenumărată, însă norocul lui Alexandru nu putea fi înfrânt. Luând cu sine câţiva oșteni şi urcându-se pe o înălţime, el a privit spre mulţimea duşmanilor, ca să caute un loc potrivit pentru ai săi dar neştiut de sciţi. Apoi s-a întors şi a luat cu sine toată oastea, iar în timpul nopţii a aşezat-o din loc în loc în jurul şanţului care-i înconjura pe sciţi. Într -un loc unde cu greu se putea ajunge, a pus oameni la pândă şi a rânduit acolo, în ascunzătoare, două mii de bărbaţi aleşi. Tuturor celor din jurul şanţului le-a poruncit să aprindă focuri, pe grupuri de câte douăzeci şi opt [de oșteni] sau mai mulţi. După ce făcură astfel, sciţii priviră în toate părţile şi văzură că în locul unde Alexandru pusese pândari nu erau focuri de care să se teamă (autorul a vrut să spună că pentru duşmani locul nu inspiră teamă, deoarece acolo nu erau aprinse focuri). Văzând mulţimea macedonenilor, se înspăimântară şi hotărâră să fugă de acolo în timpul nopţii, ca să scape cu viaţă. Părăsiră toate lucrurile şi începură să fugă. Alexandru băgă de seamă şi îi urmări în mare linişte, cu toate oștile sale. Când ajunseră sciţii în locul în care erau ascunşi macedonenii, Alexandru sună din corn la spatele lor, iar oștenii săi scoaseră strigăte de luptă. Sciţii începură să se îmbrâncească unii pe alţii. Cei care stăteau la pândă le ieşiră înainte şi îi loviră de sus. Sciţii nu puteau să se aştepte la altceva decât la moarte. Ei cereau iertare, căci puteau fi măcelăriţi toţi, fără nici o primejdie pentru macedoneni. Alexandru se întoarse spre ei şi porunci să înceteze îndată luptă. El spuse să fie luaţi cu toţii şi să fie aduşi în tabără, spre a chibzui în privinţa lor. Când ajunseră în locul unde poruncise el, Alexandru dădu poruncă să vină la dânsul conducătorii acelora. Tremurând, aceştia i se înfăţişară. Alexandru le vorbi astfel: „Vedeţi că soarta v-a dat în mâinile macedonenilor şi că n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. Sunteţi voi sclavii mei sau nu?”. Ei răspunseră îngroziţi: „Suntem sclavii tăi, stăpâne şi îţi vom sluji întotdeauna aşa cum doreşti”. Apoi căzură cu feţele la pământ şi i se închinară. Fiindu-i milă de dânşii, Alexandru porunci să li se scoată cătuşele şi să meargă cu dânsul până în cetatea Filipopoli, ca să le arate cum îşi sărbătoreşte izbânda. Apoi, le îngădui să se întoarcă la casele lor şi le porunci să plătească macedonenilor un tribut anual.

I, 26. Numărând pe toţi cei de faţă şi pe cei pe care-i avea de la tatăl său, Filip a găsit şaptezeci şi şapte de mii, iar arcaşii erau şase mii cinci sute. A trimis un sol la sciţi, ca sciţii să meargă cu dânsul ca tovarăşi de arme şi ca să-i fie aliaţi, dacă vor. Sciţii i-au trimis şaptezeci de mii de călăreţi arcaşi, toţi tineri. După ce a supus Tesalonicul, a pornit împotriva sciţilor, care locuiau mai spre interior. După trei zile veniră soli din Sciţia, care făgăduiră că vor fi pentru el ca nişte robi şi îl rugară să nu meargă împotriva lor. Alexandru le-a răspuns: „Mergeţi în ţara voastră şi trimiteţi-mi bărbaţi arcaşi pricepuţi, să-mi fie tovarăşi de luptă, câte mii doriţi. Iar eu voi porni împotriva Lacedemonei. Ajutorul vostru să-mi vină în şaizeci de zile. Dacă ajutoarele aşteptate nu vor sosi în ziua statornicită, voi porni cu oaste împotriva voastră şi nu mă voi abate din drumul meu”. Sciţii se înţeleseră să îndeplinească cele poruncite, întocmai ca nişte sclavi. Iar el îi trimise la casele lor, arătându-se binevoitor faţă de ei.

Xenofon

 Anabasis

VI, 1, 5. După ce s-au făcut libaţii şi [grecii] au cântat peanul, s-au ridicat mai întâi tracii şi au dansat, înarmaţi, în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi [totodată] se foloseau de cuţite. În cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie.

VII, 3, 21. După ce intrară la ospăţ fruntaşii tracilor de faţă, strategii şi ofiţerii grecilor, precum şi solii trimişi de la vreo cetate, oaspeţii se aşezară la masă în cerc. Apoi fură aduse tuturor măsuţe cu trei picioare. Acestea, cam douăzeci la număr, erau încărcate cu bucăţi de carne şi pâini mari dospite erau înfipte cu o frigare în bucăţile de carne. 22. Măsuţele erau rânduite de obicei în faţa oaspeţilor. Exista următoarea datină de care Seuthes s-a slujit cel dintâi: a luat pâinile ce se aflau în faţa sa, le-a rupt în bucăţi mici şi le-a aruncat cui a socotit de cuviinţă. Acelaşi lucru l-a făcut şi cu cărnurile, numai atât cât să guste. 24. [Paharnicii] de jur împrejur aduceau cornuri umplute cu vin, pe care toţi le luau. 26. În toiul băuturii, a intrat un trac cu un cal alb şi, apucând un corn plin, a zis: „Beau în sănătatea ta, Seuthes şi îţi dăruiesc acest cal. Călare pe el vei prinde pe cine doreşti, iar în caz de retragere, nu ai să te temi de duşmani”.

27. Un altul aduse un sclav tânăr, pe care îl oferi în acelaşi fel, închinând în sănătatea lui Seuthes. În sfârşit, altcineva dărui haine pentru soţia lui. Şi Timasion a băut în sănătatea lui Seuthes, aducându-i în dar o cupă de argint şi un covor în valoare de zece mine (o mină = 4, 366 kg argint). 28. Un anume Gnesippos din Atena s-a ridicat şi a spus că există un minunat obicei străvechi, potrivit căruia cei avuţi trebuie să facă daruri regelui pentru a-l cinsti, iar regele la rândul său să dăruiască lucruri celor ce nu au. „Îngăduie-mi deci - spuse acesta – să-ţi dăruiesc şi eu ceva şi să te cinstesc astfel”. 32. După ce s-a ridicat în picioare, Seuthes a băut cornul său în acelaşi timp [cu Xenofon] şi a vărsat pe el [ceea ce mai rămăsese]. Apoi au intrat unii care suflau în cornuri asemănătoare celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura, ca şi cum s-ar fi slujit de magadis. Seuthes însuşi se ridică, scoase un strigăt de război şi sări cu multă agilitate, ca şi cum s-ar fi ferit de o săgeată. Au intrat şi bufoni...

Iordanes

 Getica

28. Despre acea parte a goţilor, care era cu Filimer, se spune că a trecut un râu şi s-a mutat în regiunea Oium, unde a pus stăpânire pe pământurile dorite. Şi fără să mai întârzie, se aproprie de neamul spalilor. Luându-se la luptă cu aceştia, [goţii] obţin izbânda, după care victorioşi se îndreaptă spre partea cea mai îndepărtată a Sciţiei, care se învecinează cu Marea Pontică.
31. Sciţia se întinde mult în lung şi în lat, este înconjurată de Ocean...de Pont şi de ultima parte a cursului Istrului, care este numit Dunăre, de la gurile sale şi până la izvor.
33. În această Sciţie, primul neam care este aşezat, pornind de la apus, este al gepizilor. Partea aceasta a Sciţiei este străbătută de fluvii mari şi celebre. Căci Tisa aleargă prin nordul şi vestul ei; înspre sud se află însăşi marea Dunăre, iar dinspre est o taie Flutausis care este repede şi vijelios şi se varsă cu furie în undele Dunării. 34. În mijlocul lor se află Dacia, apărată de Alpii abrupţi ca de o coroană. În partea lor stângă, spre nord, de la izvorul Vistulei se află aşezată pe un spaţiu imens numeroasa populaţie a veneţilor. Deşi astăzi numele lor variază după diferitele familii şi regiuni, ei poartă mai ales numele de sclavini şi anţi. 35. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviodunum şi lacul care este numit Mursianus şi până la Nistru, iar în nord până la Vistula: drept oraşe au păduri şi mlaştini. Anţii însă, care sunt cei mai viteji dintre ei, se întind de la Nistru la Nipru, acolo unde Marea Pontică face un cot. Aceste râuri se găsesc la o distanţă de mai multe zile de drum unul de altul.

37. Dincolo de aceştia, deasupra Mării Pontice, se întind lăcaşurile bulgarilor, care au devenit foarte cunoscuţi datorită consecinţelor nenorocite ale păcatelor noastre. Urmează de aici hunii. 38. Citim despre lăcaşul acestora că mai întâi a fost pe pământul Sciţiei lângă mlaştina Meotis, că apoi au locuit în Moesia, Tracia şi Dacia, iar la urmă din nou în Sciţia deasupra Mării Pontice.
39. Cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte l-au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu, în al treilea rând pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filozofie. 40. De aceea goţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: „Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor”. 41. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi) socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.

54.  Apoi muntele formând cu creasta sa marginea popoarelor scitice, înaintează până la Pontul Euxin prin colinele înşirate strâns, el atinge chiar apele Istrului, în locul în care acest râu, despicându-se, se desface şi Sciţia se numeşte şi Taurus.
58. Istoricul Dio,  care a dat operei sale titlul de „Getica”, despre care geţi am arătat mai sus că sunt goţi, după cum spune Paulus Orosius. 59. Regatul acestuia strămoşii l-au numit Moesia. Provincia aceasta se mărgineşte la răsărit cu gurile fluviului Dunărea; la sud cu Macedonia, la apus cu Istria, iar la nord cu Dunărea.

62. Regina Tomiris, luând de la inamic atâta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acum se cheamă Sciţia Minor, împrumutându-şi numele de la Sciţia Mare şi acolo pe ţărmul moesic al Pontului a zidit oraşul Tomis căruia i-a dat numele său. 63. Mai apoi Darius, regele perşilor, fiul lui Histaspe, a cerut-o în căsătorie pe fiica lui Antyrus, regele goţilor (Idanthyrsos regele sciţilor), rugându-l şi îngrozindu-l în acelaşi timp, dacă nu i-ar împlini voinţa. Goţii însă, dispreţuind legătura de rudenie cu el, au înşelat speranţele soliei. Fiind refuzat, Darius s-a aprins de mânie şi a pregătit împotriva lor o armată de şapte sute de mii de soldaţi, încercând să răzbune o ruşine personală cu preţul nenorocirii statului; după ce a aşezat vase aproape de la Chalcedon şi până la Bizanţ în chip de pod, el a intrat în Tracia şi Moesia; construind în acelaşi fel un pod peste Dunăre şi fiind atacat necontenit timp de două luni, a pierdut la Tape opt mii de soldaţi şi, temându-se că podul de peste Dunăre să nu fie ocupat de adversarii săi, a luat-o repede la fugă spre Tracia, fără a se mai opri în Moesia vreun moment, deoarece nu se credea aici în siguranţă. 64. După moartea sa, fiul acestuia, Xerxes, socotind că el va răzbuna insulta adusă tatălui său, a pornit război împotriva goţilor, cu şapte sute de mii de soldaţi şi cu trei sute de mii de trupe auxiliare, având şi o mie două sute de vase de război şi trei mii de vase de transport. El n-a izbutit în încercarea sa de a se lupta cu ei, fiind depăşit de curajul şi fermitatea goţilor s-a întors precum a venit, cu trupele sale, fără a da nici o luptă.
65. Chiar şi Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, a luat-o în căsătorie pe Medopa, fiica regelui Gudila (Meda şi Kothelos sunt geţi), legând prietenie cu goţii şi fiind întărit de o astfel de rudenie a consolidat regatul macedonean. În vremea aceea, după cum spune istoricul Dio, ducând Filip mare lipsă de bani, s-a gândit să jefuiască cu armata regulată cetatea Odessus din Moesia şi care pe atunci era supusă goţilor din cauza vecinătăţii în care se afla cu oraşul Tomis. De aici, preoţii goţilor, aceia care se numesc cei cucernici, deschizând în grabă porţile şi îmbrăcaţi în haine albe i-au ieşit înainte cu chitare şi au invocat prin cântece şi prin rugăciuni pe zeii lor strămoşeşti să le fie favorabili şi să-i alunge pe macedoneni. Aceştia, văzându-i pe cei care se apropiau de ei cu atâta încredere, rămaseră încremeniţi şi, dacă e permis să spun aşa, nişte oameni înarmaţi s-au îngrozit de unii neînarmaţi. Şi fără întârziere, desfăcând formaţia de luptă pe care o ocupaseră, nu numai că s-au abţinut să dărâme cetatea, dar au dat înapoi chiar şi pe acei pe care îi făcuseră prizonieri în împrejurime, după dreptul războiului şi încheindu-se pace, s-au reîntors la casele lor.
66. Aducându-vă aminte, după mult timp, de această fărădelege, Sitalces, strălucitul rege al goţilor, strângându-şi o sută cinci zeci de mii de soldaţi, a pornit război împotriva atenienilor şi anume contra lui Peridicas, regele macedonenilor, pe care Alexandru îl lăsase ca succesor cu depline drepturi asupra principatului atenienilor, atunci când a băut la Babilon veninul de moarte, prin uneltirile unui ofiţer de-al său. Dând o mare bătălie cu aceştia, goţii au ievit învingători şi astfel, pentru nedreptatea pe care o făcuseră aceia în Moesia demult, aceştia năvălind în Grecia au devastat întreaga Macedonie.
67. Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buerebista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia, goţii au început să pustiasca pământurile germanilor pe care acuma le stăpânesc francii.
68. Caesar însă, care cel dintâi dintre toţi a luat asupra sa conducerea statului roman, care a supus puterii sale toată lumea, care a subjugat toate ţările până într-atât, încât a ocupat în afară de cetatea noastră până şi insulele aşezate departe în sânul Oceanului şi care a făcut tributari romanilor chiar şi pe aceia care încă nu auziseră de numele de roman, totuşi pe goţi, deşi a încercat în repetate rânduri, n-a putut să-i supună. Gaius Tiberius era de acum al treilea împărat al romanilor; totuşi goţii au rămas independenţi şi în timpul domniei sale.

69. Ei socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor, Deceneu, judecând că este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etică, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi sub numele de belagines; i-a învăţat logică, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc. Şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.
70. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin timp liber, după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.
71. Comunicând acestea şi alte multe goţilor, cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât i-a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci i-a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume „pilleus”, ei făceau sacrificii; 72. Restul poporului a dat ordin să se numească „capillati”, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie. 73. Iar după moartea lui Deceneu, ei l-au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Aceasta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia. 74. Am în vedere Dacia cea veche pe care acum o ocupă popoarele gepizilor. Această ţară, aşezată în faţa Moesiei, dincolo de Dunăre, este înconjurată de o cunună de munţi, având numai două intrări, una pe la Boute şi alta pe la Tape. Aceasta Goţia pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia şi care acum se numeşte Gepidia, după cum am spus, se mărgineşte la răsărit cu roxolanii, la apus cu iazigii, la miazănoapte cu sarmaţii şi bastarnii şi la miazăzi cu fluviul Dunărea. Iazigii sunt despărţiţi de roxolani numai prin râul Aluta. 75. Şi fiindcă s-a făcut menţiunea Dunării, cred că nu e în afara subiectului să dau câteva indicaţii despre acest fluviu atât de însemnat. Căci el izvorăşte din câmpiile alamanilor şi primeşte de la izvorul său şi până la gura sa care se varsă în Pont, şaizeci de râuri din dreapta şi din stânga, pe o întindere de 1.200 mile, având forma unei spinări de peşte, în care se înfig fluviile ca nişte coaste şi în general este cel mai mare fluviu. El se numeşte Hister în limba bessilor şi are adâncimea apei, în albia unde este mai adâncă, numai de două sute de picioare. Dunărea întrece în mărime toate celelalte fluvii, în afară de Nil. Ajunge cât am spus despre Dunăre.

76. După un interval de timp îndelungat, sub domnia împăratului Domitian, goţii, de teama zgârceniei sale, desfăcură tratatul ce-l încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor, malurile Dunării care erau demult în stăpânirea Imperiului roman, distrugându-le armatele împreună cu comandanţii lor. În fruntea acestor provincii se găsea pe atunci ca guvemator, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi conducerea o avea Durpaneus. Dându-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi goţii, năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu. 77. Din cauza nenorocirii celor ai săi, Domitian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi încredinţând conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi câtorva bărbaţi aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod din corăbii legate între ele. 78. Atunci goţii, care n-au fost luaţi pe neaşteptate, au pus mâna pe arme şi chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani, omorând şi pe comandantul acestora Fuscus şi au jefuit bogăţiile din lagărul soldaţilor. Pentru dobândirea acestei victorii mari, ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni, ca şi cum ar fi învins datorită norocului lor.

82. Istoricul Ablavius relatează că acolo, pe ţărmul Pontului, unde, după cum am spus s-au aşezat goţii, o parte dintre ei, care ocupau regiunile răsăritene şi se aflau sub conducerea lui Ostrogotha, au fost numiţi ostrogoţi, adică „răsăriteni”, fie din cauza numelui conducătorului lor sau a locului, iar ceilalţi au fost numiţi vizigoţi, adică „din partea apuseană”.
89. Căci neamul acesta a strălucit într-un chip uimitor în regiunea în care trăia, adică pe malul scitic al Pontului. În timpul domniei împăratului Flip, goţii, suportând cu greu retragerea ajutoarelor lor băneşti, cum se obişnuieşte, din prieteni au devenit duşmani. Căci ei, deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau în fiecare an daruri de la acesta. 90. Ce să mai vorbim? Ostrogoţii trecând atunci cu oamenii săi peste Dunăre, au început să jefuiască Moesia şi Tracia. Filip a trimis contra sa pe senatorul Decius. Acesta, venind în fruntea trupelor sale şi neobţinând nici un succes contra goţilor, şi-a concediat soldaţii, trimiţându-i pe la vetrele lor ca simpli particulari, ca şi cum goţii ar fi trecut Dunărea din neglijenţa lor şi vărsându-şi răzbunarea astfel asupra oamenilor săi, se întoarse la Filip. Soldaţii însă, văzându-se concediaţi după atâtea chinuri, alergară de supărare în ajutorul lui Ostrogotha, regele goţilor. 91. Acesta primindu-i s-a înflăcărat de vorbele lor şi a alcătuit deîndată o armată de treizeci de mii de oameni dintr-ai săi în vederea războiului; au fost incluşi şi taifali şi unii dintre asdingi, dar şi trei mii de carpi, un neam de oameni totdeauna gata de război şi care adesea au fost duşmănoşi romanilor; totuşi pe aceştia din urmă, pe vremea împăraţilor Diocletian şi Maximianus, cezarul Galerius Maximus i-a învins şi i-a supus statului roman. Adăugând deci Ostrogotha acestora pe goţii săi şi pe peucinii din insula Peuce, care se găseşte la gurile Dunării, la vărsarea în Pont, a pus în fruntea lor pe Argait şi pe Gunteric, cei mai vestiţi comandanţi din neamul lor. 92. Aceştia, trecând pe dată Dunărea şi devastând Moesia pentru a doua oară, au atacat Marcianopolis, faimoasa metropolă a acestei regiuni şi după un lung asediu au părăsit-o, primind bani de la cei ce se aflau în cetate.
94. De aici geţii, după cum spuneam, după un lung asediu, s-au întors acasă îmbogăţiţi de pe urma banilor primiţi. Văzându-i pe aceştia deodată şi pretutindeni învingători şi bogaţi din cauza prăzilor, neamul gepizilor, împins de invidie, îndreaptă armele împotriva unor rude.

97. După cum spuneam deci, Fastida, regele gepizilor, îmboldind poporul său liniștit cu armele, a mărit hotarele patriei sale. Căci a distrus aproape cu totul pe burgunzi şi a supus alte câteva popoare. Şi provocând prosteşte şi pe goţi, a călcat el mai întâi printr-un atac nedrept legăturile de rudenie şi, împins de o trufie nemărginită, în timp ce adăuga noi ţinuturi pentru poporul său, rărea numărul locuitorilor patriei sale. 98. Trimiţând deci soli la Ostrogotha, sub conducerea căruia se găseau încă şi ostrogoţii şi vizigoţii, adică ambele ramuri ale aceluiaşi neam, deoarece el se găsea închis de munţi înalţi şi strâmtorat de păduri, i-a cerut una din două: sau să se pregătească de război sau să-i pună la dispoziţie o parte din ţara sa.
99. Atunci Ostrogotha, regele goţilor, care era un bărbat cu sufletul integru, răspunse delegaţilor că el se îngrozeşte de un astfel de război, că va fi greu şi cu totul criminal să se încaiere cu armele ca nişte rude, dar că nu-i cedează teritorii. Ce să mai spun? Gepizii se reped la luptă; împotriva lor, ca să nu fie mai prejos, pornește Ostrogotha cu armata la luptă, se întâlnesc lângă oraşul Galtis, pe lângă care curge râul Auha. Aici s-a dat lupta din ambele părţi cu mult curaj, deoarece ambii aveau aceleaşi arme şi fel de a se lupta, dar pe goţi i-a ajutat o cauză mai dreaptă şi vioiciunea minţii.
100. În cele din urmă, partea gepizilor a început să se retragă, iar noaptea a oprit lupta. Atunci Fastida, regele gepizilor, părăsind locul de dezastru al oamenilor săi, a fugit în patria sa pe atât de umilit de ocara cea ruşinoasă pe cât fusese de umflat de îngâmfare. Goţii s-au reîntors victorioși şi mulţumiţi de plecarea gepizilor şi au trăit fericiţi în pace în patria lor cât timp a trăit şi Ostrogotha, călăuza lor. 101. După moartea acestuia, Cniva, împărţindu-şi, armata în două, pe unii i-a îndemnat să devasteze Moesia, ştiind că din cauza nepăsării împăraţilor ţara este lipsită de apărători, iar el cu şaptezeci de mii de soldaţi s-a urcat spre Euscia, adică spre Novae. De aici, fiind respins de generalul Gallus, s-a dus la Nicopol, o cetate foarte vestită, aşezată lângă fluviul Iatrus; aceasta cetate a zidit-o Traian după înfrângerea sarmaţilor şi a numit-o cetatea Victoriei. Sosind aici împăratul Decius, Cniva s-a retras în părţile Hemului, care nu e departe de aici, de unde făcând pregătiri, s-a grăbit să meargă la Philippopolis. 102. Împăratul Decius, aflând despre retragerea lui şi dorind cu orice preţ să vină în ajutorul cetăţii, a trecut lanţul muntelui Haemus şi a ajuns la Beroe. Şi în vreme ce îşi odihnea caii şi armata obosită, Cniva cu goţii săi năvăli ca fulgerul peste ei nimicind armata romană, l-a alungat pe împărat cu puţinii oameni care putuseră să fugă din nou la Euscia, dincolo de munţi, în Moesia, unde pe atunci Gallus, comandantul limesului, se afla aşezat cu cea mai mare parte dintre soldaţi. Şi după ce s-au unit armatele, cea de aici cu cea de la Oescus, împăratul s-a pregătit pentru lupta viitoare.
103. Cniva însă, după un asediu mai îndelungat al Philipopolului, a pătruns înăuntru şi, după ce a pus mâna pe prada s-a unit cu generalul Priscus care fusese în cetate, că cum ar fi avut de gând să lupte împotriva lui Decius. Şi după ce a început bătălia, îl străpung îndată de moarte pe fiul lui Decius, care fusese rănit de o săgeată. Tatăl, observând aceasta, se zice că pentru întărirea sufletului soldaţilor a spus: „Nimeni să nu se întristeze: pierderea unui soldat nu este o micşorare a forţelor statului”. Totuşi neputând rezista durerii părinteşti, năvăli asupra duşmanului, căutând să moară sau să-şi răzbune fiul şi ajungând la Abrittus, o cetate din Moesia, a fost înconjurat de duşmani şi omorât şi el, punând capăt şi vieţii şi domniei sale. Acest loc se numeşte şi astăzi „Altarul lui Decius”, fiindcă înainte de bătălie el făcuse acolo jertfe minunate idolilor.
105. Tot atunci şi un oarecare Aemilianus, văzând că de pe urma nepăsării împăraţilor goţii jefuiesc mereu Moesia, luându-şi singuri permisiunea aceasta şi văzând că nu pot fi împiedicaţi de cineva fără mari sacrificii, s-a gândit de asemenea să-şi încerce norocul şi a pus mâna pe putere în Moesia. Apoi a folosit forţa armelor pentru cucerirea oraşelor şi jefuirea populaţiei. În curs de câteva luni, în timp ce mulţimea se ridica tot mai mult contra lui, pierderile şi pagubele priciunite statului n-au fost neînsemnate. Pierzând şi viaţa şi puterea imperială după care ofta, el a murit chiar la începutul criminalei sale încercări. 106. Aceştia însă îndată ce au obţinut domnia, au încheiat un tratat cu neamul goţilor.

110. De acolo ei s-au întors acasă, iar apoi au fost chemaţi de împăratul Maximianus şi trimişi în ajutorul romanilor împotriva părţilor. Cu acest prilej ei au furnizat trupe auxiliare care s-au luptat cu multă credinţă. 111. Căci fără ei, cu greu s-ar fi putut lupta odinioară armata romană cu indiferent care neam. 112. Numărul şi armata lor sunt pomenite în statul nostru până în ziua de astăzi. 113. Dorind ca începuturile domniei sale să le inaugureze prin supunerea vandalilor, el a pornit împotriva lui Visimar, regele acestora, care era din tribul asdingilor, cel mai de seamă dintre toate triburile şi foarte războinic. După referinţele istoricului Dexip, ei au ajuns de la Ocean până în regiunile noastre, abia în decurs de un an, din pricina mărimii teritoriilor pe care a trebuit să le străbată. Ei ocupau atunci locurile unde astăzi locuiesc gepizii, lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia (Muresul şi cele trei Crisuri), care întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite. 114. Pe atunci la răsărit de ei se aflau goţii, la apus marcomanii, la miazănoapte hermundurii, la miazăzi Istrul, care este numit şi Dunărea. Pe când se aflau vandalii aici, li s-a declarat război de către Geberich regele goţilor, la ţărmul susamintitului râu Marisia, unde nu s-a luptat mult timp pe picior de egalitate, ci imediat e culcat la pământ însuşi Visimar, regele vandalilor, cu o mare parte din neamul său. 115. Iar Geberich, strălucitul conducător al goţilor, după ce a biruit şi jefuit pe vandali s-a întors la locurile sale, de unde plecase. Atunci prea puţini vandali care scăpaseră, după ce au strâns ceata celor care nu se puteau lupta, părăsind patria lor nenorocită, au cerut de la împăratul Constantin să le dea Pannonia şi au rămas aici cu aproximaţie timp de şaizeci de ani în locuri arendate lor şi s-au supus decretelor imperiale ca nişte locuitori din provincii.
119. Dupe înfrângerea herulilor, Hermanaric a pornit cu armată împotriva veneţilor care, deşi erau de dispreţuit că forţă militară, totuşi erau puternici prin numărul lor mare; la început ei au încercat să se împotrivească şi, cum am arătat la începutul expunerii noastre, când am înşirat toate neamurile, se trag dintr-o singură tulpină, iar acum apar sub trei nume şi anume: veneţi, anţi şi sclavini. Deşi acum, datorită păcatelor noastre, se poartă pretutindeni ca nişte fiare sălbatice, totuşi atunci cu toţii erau supuşi puterii lui Hermanaric.
121. Nu după mult timp, cum relatează Orosius, neamul hunilor cel mai crud dintre toţi, datorită sălbăticiei sale, a fost cuprins de furie împotriva goţilor. Filimer, regele goţilor şi fiul marelui Gadaric, care, după plecarea din insula Scandia, era al cincilea rege al goţilor, intrase cu neamul său pe pământurile Sciţiei.

130. Între timp, Hermanaric, care era foarte bătrân, ajungând la vârsta respectabilă de 110 ani, n-a putut suporta nici suferinţele pricinuite de rang, nici atacurile hunilor şi a murit. Moartea sa le-a dat hunilor posibilitatea să obţină supremaţia asupra acelor goţi care, după cum am spus, locuiesc în partea de răsărit şi se numesc ostrogoţi. 131. Vizigoţii, adică ceilalţi tovarăşi ai lor, care locuiau în partea de apus, la fel de îngroziţi ca şi fraţii lor, nu ştiau din cauza hunilor ce hotărâre să ia cu privire la ei. Chibzuind mult timp ei trimiseră în sfârşit, după o hotărâre comună, delegaţi în imperiu, la împăratul Valens, fratele împăratului Valentinianus. Ei cereau să li se acorde ca loc de agricultură, o parte din Tracia sau din Moesia, ca să poată trăi sub legile şi autoritatea sa. Ca să fie mai demni de încredere, ei permit să devină creştini în caz că li se vor de a propovăduitori în limba lor. 132. Aflând Valens acest lucru şi socotind că aduce glorie, a aprobat imediat ceea ce a vrut chiar el să le propună şi i-a aşezat pe goţi în regiunile Moesiei ca un fel de zid al imperiului sau contra celorlalte neamuri barbare. Şi deoarece împăratul Valens închisese toate bisericele noastre, prins fiind de perfidia arianilor, a trimis la predicatori din secta sa, care răspândiră acolo, la nişte oameni simpli şi ignoranţi, otrava ereziei lor. Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă ariani decât creştini. 133. Mai departe, împinşi de zel, predicară evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, care erau înrudiţi cu cei dintâi, cultul acestei erezii şi invitară toate neamurile de limba lor să ia parte la cultul acestei secte. Ei înşişi, după cum am spus, trecând Dunărea, s-au stabilit, cu permisiunea împăratului, în Dacia Ripensis, în Moesia şi în Tracia.

137. Ziua aceea a înlăturat foamea goţilor şi siguranţa romanilor. Goţii au început să se poarte, nu ca nişte nou sosiţi şi străini, ci să comande ca cetăţeni şi stăpâni unor simpli posesori şi să ţină sub autoritatea lor cu depline drepturi toate regiunile de nord până la Dunăre.
145. După moartea lui Athanaric, toată armata sa a rămas în serviciul împăratului Theodosius şi s-a supus Imperiului roman, formând parcă un singur tot cu armata romană. Astfel au fost reconstituite acele unităţi de federaţi, înfiinţate odinioară de Constantin, iar goţii au fost numiţi federaţi.
176. Pe atunci comandantul armatei era patricianul Aetius, care se trăgea din neamul foarte viteaz al moesilor, fiind originar din oraşul Durostor şi având ca părinte pe Gaudentius.

178. La această pace, Attila, stăpânul tuturor hunilor şi singurul stăpânitor în lume al aproape tuturor neamurilor din întreaga Sciţie, a fost admirat şi s-a bucurat de o faimă strălucită la toate neamurile. Istoricul Priscus, fiind trimis de Theodosius cel Tânăr într-o ambasadă la el, ne relatează, între altele, următoarele: „Trecând peste nişte fluvii foarte mari şi anume Tisia, Tibisia şi Drica, am ajuns în locul în care odinioară Vidigoia, cel mai viteaz dintre goţi, a căzut printr-o mişelie a sarmaţilor; de aici am ajuns nu departe de satul în care stătea regele Attila, zic sat, dar era de mărimea unui oraş foarte mare. Într-însul am găsit un palat de lemn făcut din scânduri lucioase, a căror legătura era aşa de închegată într-un tot, încât cu greu se putea observa locul de unire al scândurilor şi numai dacă priveai cu atenţie.
179. Puteai să vezi săli întinse pentru oaspete şi portice de o construcţie foarte frumoasă. Toată curtea era înconjurată de o împrejmuire uriaşă, încât însăşi mărimea ei arăta că este vorba de un portal regal. Aceasta era reşedinţa regelui Attila care stăpânea toate meleagurile barbarilor; el prefera locurile acestea tuturor cetăţilor cucerite de dânsul”.
226. Plecând prin urmare Attila din Dacia şi Pannonia, provincii în care atunci locuiau huni cu diferitele neamuri supuse lor, şi-a pornit armata împotriva alanilor.
247. Asemănându-se în privinţa vitejiei cu bunicul său Vultulfus, dar fiind mai puţin norocos decât Hermanaric, el suporta cu greu să fie supus hunilor. De aceea, eliberându-se puţin de aceştia şi vrând să-şi arate vitejia, a pornit cu armata în teritoriul anţilor. Când i-a atacat, a fost învins în prima luptă, dar apoi s-a luptat vitejeşte şi l-a răstignit pe regele acelora, Boz, împreună cu fiii şi cu şaptezeci de fruntaşi. A făcut aceasta ca să-i sperie şi ca trupurile celor răstigniţi să mărească frica celor învinşi şi supuşi.
260. Când Ardaric, regele gepizilor, a aflat aceasta, supărat de faptul că atât de multe neamuri sunt tratate ca nişte sclavi fără valoare, s-a răsculat cel dintâi împotriva fiilor lui Attila. Având succes, a şters ruşinea şi pata ruşinoasă a sclaviei, care îi fusese impusă şi a eliberat prin acţiunea sa de câştigare a independenţei nu numai neamul său, dar şi pe celelalte, care erau la fel de asuprite; toată lumea se alătură cu dragă inima unei acţiuni întreprinse în folosul tuturor. Astfel toţi se înarmează ca să se ucidă unii pe alţii, iar lupta are loc lângă râul Nedao din Pannonia. 262. După multe şi grele ciocniri în mod cu totul neaşteptat izbânda s-a arătat prielnică gepizilor. Cad aproape 30.000 de ostaşi huni şi de la alte neamuri care îi ajutau pe huni au pierit de sabia lui Ardaric şi a celorlalţi conspiratori. În lupta aceasta a fost omorât fiul mai mare al lui Attila, pe nume Ellac.

263. După moartea sa, ceilalţi fraţi au fost fugăriţi până pe ţărmul Mării Pontice, unde, după cum am scris, au stat înainte goţii. Şi astfel s-au retras hunii, în faţa cărora toată lumea părea că se retrage. Această acţiune a lui Ardaric, regele gepizilor, a adus fericirea diferitelor neamuri care, împotriva voinţei lor, erau sclavii puterii hunilor şi a făcut ca sufletele lor întristate de multă vreme să se bucure de libertatea mult dorită. După ce au trimis mai întâi pe solii lor, mulţi au venit în Imperiul roman unde au fost primiţi cu multă bucurie de împăratul de atunci, Marcianus şi au căpătat anumite pământuri pe care să se aşeze. 264. Iar gepizii, însuşindu-şi cu forţa regiunile hunilor şi punând stăpânire în calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei ca nişte oameni destoinici, n-au cerut altceva de la Imperiul roman decât pace şi daruri anuale. Printr-un tratat de prietenie, împăratul a consimţit atunci bucuros la aceasta şi până astăzi poporul acesta primeşte darul obişnuit de la împăratul roman. Iar goţii, văzând că gepizii păstrează pentru ei regiunile hunilor şi că poporul hunilor ocupă locurile lor de odinioară, au preferat să ceară pământuri de la Imperiul roman decât să năvălească cu primejdie în altele străine. Şi au primit Pannonia care se întinde într-o câmpie lungă şi e mărginită la răsărit de Moesia Superioară, la miazăzi de Dalmaţia, la apus de Noricum, iar la miazănoapte de Dunăre. Ţara este împodobită cu multe cetăţi, dintre care prima este Sirmium, iar ultima Vindobona. 265. Scarii însă, sadagarii şi unii dintre alani împreună cu conducătorul lor, pe nume Candac, au primit Scythia Minor şi Moesia Inferior. 266. Paria, părintele tatălui meu Alanoviiamuthis, adică bunicul meu, a fost notarul acelui Candac câtă vreme a trăit acesta şi de asemenea notar al fiului surorii lui Candac, generalul roman Gunthic, care se mai chema şi Baza; şi eu am fost notar. Şi Hemac, fiul mai tânăr al lui Attila împreună cu oamenii săi şi-au ales loc de aşezare în părţile cele mai îndepărtate ale Scythiei Minor. Fraţii săi, Emnetzur şi Ultzindur au pus stăpânire pe oraşele Utus, Oescus şi Almus din Dacia Ripensis. Răspândindu-se năvalnic în toate părţile, mulţi dintre huni s-au predat şi au devenit supuşi romani. Din rândul lor fac parte cei care sunt numiţi acum „sacromontizi” şi „fosatizi”. 267. Au existat şi alţi goţi, numiţi „cei mici”. Ei sunt în număr mare şi au avut ca episcop pe Ulfilas, despre care se spune că le-a creat un alfabet. Şi astfel se mai află ei în Moesia şi locuiesc în regiunea Nicopolis, la picioarele Hemimontului; ei sunt mulţi, dar săraci şi paşnici.

Ptolemeu

 Originar din Ptolemais (Egipt), Ptolemeu a trăit pe la mijlocul sec. II e.n. la Alexandria, unde a făcut cercetări astronomice şi a scris diferite lucrări, unele fiind astăzi pierdute. Concepţia să geocentrică, expusă într-un manual din care s-au păstrat doar versiunea arabă şi două comentarii, s-a impus în antichitate, a dominat în Evul Mediu până la Kepler, iar în unele privinţe până la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Ptolemeu a pus de asemenea bazele geografiei matematice într-un Îndreptar geografic, în care sunt calculate longitudinea şi latitudinea a 8.000 de localităţi. Această lucrare a reprezentat un mare progres pentru geografia vremii şi a contribuit la întărirea autorităţii ştiinţifice a autorului. Principalul izvor al lui Ptolemeu pentru Îndreptar, mai ales pentru regiunile nordice, a fost Marinos din Tyr, un geograf din sec. II e.n., care a determinat primul longitudinea şi latitudinea localităţilor.

ÎNDREPTAR GEOGRAFIC

II.11.11. Iar la răsărit de munţii Abnobae locuiesc dedesubtul suebilor casuarii, apoi nertireanii, apoi dandutii; dedesubtul acestora locuiesc turonii şi margivii; dedesubtul camavilor, chatii şi tubantii; deasupra munţilor Sudeţi - teuriocaimii, iar sub munţi, varistii; urmează apoi Pădurea Gabreta (a Boemiei, azi); dedesubtul marvingilor locuiesc curionii, apoi hatuorii şi până la fluviul Dunărea parmaicampii; dedesubtul Pădurii Gabreta marcomanii, sub aceştia sudinii, iar până la fluviul Dunărea adrabaicampii ; dedesubtul Pădurii Hercinice (între Sudeţi şi Carpaţi) cvazii, dedesubtul acestora se află minele de fier şi Pădurea Luna (în Moravia), sub care locuieşte un neam mare, baimii, până la Dunăre; iar în continuarea acestora, lângă fluviu, racatriaii şi racataii lângă coturile [fluviului].

II.15.2. Părţile apusene ale acestei provincii (Panonia inferioară) sunt locuite, mai spre miazănoapte, de amantini; mai jos de aceştia, de hercuniaţi; apoi, de andizeţi; pe urmă de breuci; părţile răsăritene însă, cât mai spre miazănoapte, le locuiesc araviscii, iar mai spre miazăzi scordiscii.

III.5.1. Sarmatia europeană se mărgineşte la miazăzi cu iazigii metanasti din locul unde se termină Munţii Sarmatici şi până unde începe muntele Carpatos şi cu Dacia care vine în continuare pe aceeaşi paralelă până la gurile fluviului Boristene şi cu ţărmul Pontului de aici până la râul Carcinites.

6. Apoi, dintre fluviile care se află mai jos de Boristene (Nipru), pe de o parte fluviul Tyras (Nistru) însuşi mărgineşte părţile Daciei şi Sarmatiei de acolo de unde coteşte, până la terminare, pe de altă parte, raul Axiaces curge şi el prin Sarmatia, puţin mai sus de Dacia până la muntele Carpatos.

7. Locuiesc Sarmatia ca triburi foarte mari venedii, pe lângă întreg Golful Venedic; şi, mai sus de Dacia, peucinii şi bastarnii; iar pe lângă toată coasta Meotidei, iazigii şi roxolanii; şi mai spre interior decât aceştia, hamaxobii şi alanii sciţi (sarmaţii).

8. Triburi mai mici locuiesc Sarmatia lângă fluviul Vistula, mai jos de venedi - gitonii, apoi [vin] finii, iar după aceea sulonii. Dedesubtul lor [trăiesc] frugudionii, apoi avarinii - pe lângă izvoarele fluviului Vistula; mai jos de aceştia ombronii, apoi anartofracţii (populaţie celtică), apoi burgionii, mai departe arsieţii (un trib dacic), sabocii, piengiţii şi biesii (probabil triburi dacice),  pe lângă muntele Carpatos.

9. Mai spre răsărit de cei pomeniţi ca fiind aşezaţi mai jos de venedi sunt galindii, sudinii şi stavanii, până la alani. Mai jos de aceştia, igilionii, apoi costobocii şi transmontanii (o ramură a costobocilor), până la Munţii Peucini.

10. Dedesubtul acestora [locuiesc] gelonii, hipopodii şi melanhlenii, dedesubtul cărora [locuiesc] agatârşii, apoi aorsii şi pagiriţii. Pe lângă cotitura fluviului Tanais [trăiesc] oflonii şi tanaiţii, mai jos de care [se află] osilii, până la roxolani. Iar [la mijloc], între hamaxobi şi roxolani, [locuiesc] peucanalii şi exobigiţii. Iar între peucini şi bastarni, [vin] carpianii (triburi dacice pontice), mai sus de care [sunt] gevinii, apoi bodinii. Între bastarni şi roxolani, [sunt] hunii şi mai jos de munţii lor, amadocii şi navarii.

11. Pe lângă lacul Byce [locuiesc] torecazii, iar pe lângă „Alergarea lui Ahile”, taurosciţii. Mai jos de bastarni, lângă Dacia - tagrii şi mai jos de ei, tirageţii.

Aşezarea Daciei

III.8.1. Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu aceea parte a Sarmatiei europene care se întinde de la muntele Carpatos până la cotitură pomenită a fluviului Tyras, la apus cu iazigii metanasti, pe lângă râul Tibiscos, iar la miazăzi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos până la Axiopolis, de unde, până în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru.

3. Locuiesc Dacia în partea cea mai de miazănoapte, dacă începem de la apus: anarţii şi teuriscii (populaţii celtice) şi costobocii, iar dedesubtul lor [vin] predavensii şi ratacensii şi caucoensii, tot aşa, mai jos de aceştia [sunt] biefii, buridavensii şi cotensii şi mai jos de ei albocensii, potulatensii şi sensii (ordessenses sau argessenses), după care [sunt], în partea cea mai de miazăzi, saldensii, ceiagisii şi piefigii.

4. Cele mai însemnate oraşe din Dacia sunt următoarele: Ruconium, Docidava, Porolissum, Arcobadara, Triphulum, Patridava, Carsidava, Petrodava, Ulpianum, Napoca, Potaissa, Salinae, Praetoria Augusta, Sangidava, Angustia, Utidava, Marcodava, Ziridava, Singidava, Apulum, Germizera, Cumidava, Ramidava, Pirum, Zusidava, Polonda, Zurobara, Aizisis, Argidava, Tibiscum, Sarmizegethusa regia, Aquae, Netindava, Tiasum, Zeugma,  Dierna, Acmonia, Drubetis, Frateria, Arcinna, Pinum, Amutrium, Sornum.

Aşezarea Moesiei Superioare

III.9.1. Moesia Superioară se mărgineşte la apus cu Dalmaţia, pe aceeaşi linie pomenită, [linie] mergând de la gura râului Savus şi până la muntele Scardos; la miazăzi, cu o parte a Macedoniei pe linia trasă de aici la muntele Orbelos, până la punctul unde se termină ea, la răsărit cu o parte a Traciei, de la punctul terminal până la râul Ciabrus, pe lângă Moesia Inferioară, până la unirea râului Ciabrus cu Dunărea, iar la nord se mărgineşte cu acea parte a fluviului Dunărea de aici şi până la râul Savus.

2. Locuiesc părţile de lângă Dalmaţia ale acestei provincii tricornensii; părţile de lângă râul Ciabrus, moesii; cele de la mijloc, picensii, iar cele de lângă Macedonia, dardanii.

3. Pe fluviul Dunărea sunt oraşele: Singidunum, Tricornium, Viminacium, Taliatis, Egeta, Dorticum, Ratiaria moesilor colonie.

Aşezarea Moesiei Inferioare

III.10.1. Moesia Inferioară se marginește la apus cu acea parte a râului Ciabrus despre care am vorbit; la miazăzi, cu partea Traciei de peste muntele Haemus de la [râul] Ciabrus până la Pont, la miazănoapte cu acea parte a fluviului Dunărea ce merge de la pomenitul râu Ciabrus până la Axiopolis şi cu Dunărea, care de aici încolo poartă numele de Istru, până la vărsarea ei în Pont.

2. Apoi partea de miazăzi a acestei diviziuni îşi întrerupe cursul cu puţin înainte de vărsarea în Pont. Partea mai de la miazănoapte, care formează o baltă numită Thiagola, se varsă în Pont prin gura numită tot Thiagola sau Psilon. Partea mai de miazănoapte se desparte şi ea în două, partea mai de miazănoapte a acestei despărţituri se varsă prin gura Pseudostomo, iar partea mai dinspre miazăzi se varsă prin gura numită Caton.

3. Coasta de miazănoapte a Moesiei se mărgineşte cu ţărmul Pontului ce vine după acele guri, până la punctul terminal pomenit de lângă Tracia. Ţinuturile din partea de apus a Moesiei Inferioare sunt locuite de tribali, iar cele răsăritene mai jos de gura Peuce de troglodiţi; iar gurile, de peucini. Ţinuturile de pe lângă Pont la ocupa crobisii. Mai sus de aceştia se află oinensii şi obulensii. Ţinuturile aşezate însă la mij]oc sunt locuite de dimensi şi piarensi.

7. Ţărmul începând de la gura cea mai de miazănoapte a Istrului şi până la gurile fluviului Boristene şi ţinutul din interior, până la fluviul Hierasos, este locuit mai jos de tirageţii sarmaţi (geţi) şi de harpi (carpi?), iar mai sus de peucini, de către britolagi (celtici).

9. Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o sunt insula numită Boristene şi insula lui Ahile sau Leuce (Insula Şerpilor).