Cronica Basarabilor (II) (1310-1380)

                                  II. Domnii Tarii Romanesti

131o-1363. Alexandru Basaraba

1310. După moartea lui Mircea-vodă, cnezii olteni îl aleg voievod pe fiul domnesc Alexandru, poreclit „Câmpulungeanul” din cauza cuceririi Câmpulungului de la contele sas Laurenţiu. Prin căsătoria sa cu Marghita, fiica lui Ivancu Basaraba de la Nedeia,  Alexandru-vodă îi împacă desăvârşit pe Basarabii din Romanaţi cu cei din Dolj, certaţi de la 1288 încoace prin înlocuirea lui Bărbat-vodă de către Dan-vodă.

1315. Stăpânind din trecut în Muntenia judeţele Argeş, Muscel, Teleorman şi Vlașca, Alexandru-vodă cuprinde treptat în mare parte restul teritoriului cuman: Dâmboviţa, Ilfovul, Prahova, Buzăul şi întreaga Ialomiţă. Întemeiază sau întăreşte Târgoviştea, Bucureştii, Buzăul şi mai ales Orașul-de-Floci, tătărește „Iflok”. Zideşte pe munte castelul numit al Argeșului, zis în urmă cetatea lui Negru-vodă.

1320. Se amestecă şi exercită o mare înrâurire în afacerile imperiului bulgar.

1323. Trimiţând peste Dunăre o oaste de români şi de cumani, îl ajută pe principele Mihail de la Vidin de a se urca pe tronul de la Târnovo. La bulgari, Alexandru-vodă poartă numele cuman de „Olur-voevoda”.

1327. Alexandru-vodă se află în relaţii cu papa Ioan XXIII.

1328. Încetează de a mai plăti tribut Ungariei. Moare Doamna Marghita, mama primilor copii, Nicolae şi Vladislav.

1329. Alexandru-vodă o ia în căsătorie pe Doamna Clara, catolică, din familia contală maghiară Kukenus.

1330. Trimite pe socrul său Ivancu Basaraba cu o oaste românească şi cu un contingent săsesc de la Braşov împăratului Mihail de la Târnovo contra regelui sârb Ştefan de la Decian, unde bulgarii au fost bătuţi. Regele ungur Carol-Robert, profitând de neînţelegerea între români şi sârbi, năvăleşte în Oltenia cu o puternică armată şi ocupă Severinul.

1330. Alexandru-vodă, propunând condiţii de pace, Carol-Robert refuză, înaintează prin Gorj şi Vâlcea, trece în Muntenia şi asediază castelul Argeșului. Alexandru-vodă îi înfrânge pe unguri şi-l sileşte pe Carol-Robert a cere de astă dată, încetarea de la arme. Simulând pacea, impune ungurilor retragerea din ţară prin Gorj spre hotarele Temeșianei, îi ademeneşte într-o cursă şi nimiceşte întreaga armată maghiară, însuşi regele abia scăpând travestit. Alexandru-vodă reia Severinul.

1331. Bizantinii atacând pe noul împărat bulgar Alexandru de la Târnovo, Alexandru-vodă îi trimite un ajutor de oaste români şi cumani. Cu această ocazie, bizantinul Cantacuzino constată că tactica militară a românilor e identică cu a tătarilor. Alexandru-vodă începe a-şi lua titlul de Domn a toată Ungro-Vlahiei.

1332. Ascultat de bulgari şi temut de unguri, Alexandru-vodă, în curs de mai mulţi ani de pace, organizează şi întăreşte ţara.

1342. Murind Carol-Robert, fiul său Ludovic urmează pe tronul Ungariei. Pentru a-l încerca pe noul rege ungur, Alexandru-vodă îi îndeamnă la răscoală pe saşii din Ardeal şi se pregăteşte el însuşi de război. Pedepseşte cu o mare străşnicie câţiva boieri olteni devotaţi regelui Ludovic, mai ales pe Zărneşti, care sunt siliţi a fugi în Ungaria.

1343. Regele Ludovic intră în Ardeal şi potolește răscoala saşilor. Alexandru-vodă merge el însuşi în Ardeal la întâmpinarea lui Ludovic, primit cu multă consideraţie, recunoaşte suzeranitatea Ungariei pentru Severin, Haţeg, Amlaş şi Făgăraş.

1345. Hanul tătar Atlamoș din Moldova face o invazie în Ardeal. Rugat de către regele Ludovic, care era ocupat atunci cu afacerile Poloniei, Alexandru-vodă se pune în fruntea unei oştiri din români şi ardeleni, mai ales secui, îi goneşte pe tătari, îi urmăreşte în Moldova şi-i biruieşte, căzând în luptă însuşi hanul Atlamoș. Memoria acelui han se păstrează în balada poporană româna, despre moartea lui Alimoș. Vestea despre puterea politică şi militară a lui Alexandru-vodă ajungând la Roma, mai cu seamă prin episcopul catolic Dimitrie de la Oradea, amic al românilor, papa Clement VI adresează o bulă către Domnul Ţării Româneşti şi totodată către mai mulţi fruntaşi români de peste Carpaţi, numindu-i pe toţi „Români”. Alexandru-vodă autorizează infiinţarea unui episcop vizitator peste bisericile catolice din ţară, subordonat episcopului titular din Ardeal.

1346-1350. Primind de la regele Ludovic un ajutor de secui, Alexandru-vodă face o nouă victorioasă campanie în Moldova contra tătarilor. Repetate expediţii spre Siret şi spre Prut, în urma cărora se anexează către Ţara Românească Râmnicul Sărat, Brăila şi Moldova de jos, la sud de Bârlad. Dese negocieri diplomatice între regele Ludovic şi Alexandru-vodă prin intermediul episcopului catolic Dimitrie de la Oradea.

1351. Întărâtat de neastâmpărul românilor, hanul tătar cel mare din regiunea Nistrului se mişcă cu o oştire formidabilă, contra căreia înaintează Alexandru-vodă numai cu românii, reţinându-i câtva timp lângă Siret în aşteptarea unui contingent unguresc. Regele Ludovic trimiţând în ajutorul lui Alexandru-vodă 40.000 de oameni din Ardeal, se încinge o groaznică bătălie foarte încăpăţânată, în care nici o parte n-a obţinut o victorie decisivă şi toţi tătarii, cuprinşi de panică, se retrag fără a mai reveni în Moldova.

1352. În luptele precedente distingându-se prin vitejie nu numai Nicolae şi Vladislav, dar şi fiul domnesc cel mai mic Radu-Negru din căsătoria cu Doamna Clara, Alexandru-vodă pe Nicolae şi-l asociază la domnie, pe Vladislav îl pune duce al Făgăraşului, iar pe Radu-Negru îl face Ban al Severinului.

1353. Înlesnit prin participarea la domnie a celor trei fii, Alexandru-vodă îşi concentrează personal atenţia asupra organizării noilor sale posesiuni din sudul Moldovei.

1354. Regele Ludovic, aliindu-se cu polonii şi având cu sine pe Alexandru-vodă cu o ceată de români, devasteza teritoriul tătăresc de peste Nistru până la fluviul Bug. Din acea expediţie, trecătoarea râului Slucz în Volinia mai purta încă la poloni în secolul XVI numele învechit de „Vadul lui Basaraba”, „antiquis Bassarabei vadum”, după numele lui Alexandru-vodă mai probabil decât după Basarabii aşa-zişi Principi Bolohovești, cei de pe la 1220.

1355. Alexandru-vodă pe fiică-sa Leanca o dă în casatorie principelui Vukașin, devenit rege al Serbiei.

1356. Pe a doua fiică o marită după împăratul bulgar Strașimir de la Vidin.

1358. Alexandru-vodă negociază cu imperiul Bizantin şi cu patriahatul constantinopolitan. Pe ruda sa, Bogdan-vodă din Maramureş, descendent din cnezii emigraţi din Romanaţi sub Bărbat-vodă, Alexandru-vodă îl îndeamnă să ocupe Moldova nordică şi să se sustragă coroanei ungare. În acelaşi timp arată pe faţă multă amiciţie regelui Ludovic, dându-i şi obţinând în schimb condiţii favorabile pentru comerţul internaţional cu Transilvania. Lucrează pentru înflorirea porturilor dunărene Brăila şi Orașul-de-Floci.

1359. Se încuviinţează de către patriarhul ecumenic Calist I o mitropolie românească la Curtea-de-Argeș, numindu-se primul titular Iacint Kritopul cu titlul de: „a toată Ungro-Vlahia şi al Plaiurilor”.

1360. Filul domnesc Radu-Negru se însoară cu o principesă bizantină, Kalinikia. Alexandru-vodă, pe lângă titlul de mare-voievod, mai adoptă prenumele imperial Ioan, după modelul titulaturii bulgăreşti, fără a fi aceasta vreun semn de înrudire. Nicolae-vodă, asociat la domnie, trimite 2.000 de călăreţi peste Dunăre în ajutorul lui Vukașin contra Turcilor. Alexandru-vodă nu încetează de a da ajutoare pe sub mână lui Bogdan- vodă din Moldova de sus contra ungurilor.

1361. Regele Ludovic află aceste uneltiri şi începe a-l ameneninta pe Alexandru-vodă, dar se fereşte de un război. Bogdan-vodă reuşeşte să respingă toate succesivele atacuri din partea ungurilor şi întemeiază voievodatul moldovean, graţie ajutoarelor lui Alexandru-vodă.

1363. Trecut de octogenar, moare „marele Basaraba”, după cum îi ziceau românii lui Alexandru-vodă şi lasă fiilor săi o puternică ţară, pe care mult timp în urma străinii din occident o numeau „ţara lui Alexandru Basaraba”.

1363-1364. Nicolae Basaraba

1364. Asociat la domnie încă de la 1352, Nicolae-vodă domneşte singur abia un an după moartea tatălui său, în memoria căruia ia numele dublu de Nicolae-Alexandru. Saşii de la Sibiu, în special posteritatea contelui Konrad de la Tălmaciu, încep a ridica pretenţii asupra ducatului de Amlaş. Nicolae-vodă moare şi e înmormântat în biserica din Câmpulung, pe care o înzestrase de pe la 1352.

1364-1373. Vladislav Basaraba

1364. Vladislav-vodă, numit în popor Laiotă, sinonim cu Negru, pleacă din Făgăraş, aflând despre moartea fratelui său Nicolae. Mai întâi îi îngrozeşte pe saşii de la Sibiu, pustiind Tălmaciul şi dând foc mănăstirii catolice de acolo, unde erau depuse toate documentele familiei contelui Konrad. De aici se pogoară la Câmpulung, apoi la Curtea-de-Argeș, în fine trece în Oltenia, unde e recunoscut de către Basarabi, care îi dau titlul de Rege.

1365. Supărat mai înainte pe Alexandru-vodă pentru ajutoarele date lui Bogdan-vodă din Moldova, mai indignat acum de îndrăzneaţa ardere a Tălmaciului de către Vladislav-vodă, regele Ludovic proclamă război Ţării Româneşti. Ştiind că românii sunt gata a respinge invazia, ungurii ocolesc Oltenia, trec peste Dunăre în Bulgaria, surprind Vidinul, îl prind pe împăratul Strașimir, cumnatul lui Vladislav-vodă şi aşează acolo o garnizoană maghiară. În acelaşi timp, celălalt împărat bulgar, Alexandru de la Târnovo e gonit de fiul său, Şișman şi se adăposteşte la Vladislav-vodă, care-i dă să trăiască din venitul judeţului Muscel.

1366. Şișman de la Târnovo, însoţindu-se cu o oştire turcă, se pregăteşte să atace Vidinul şi Oltenia. Vladislav-vodă, împreună cu fratele său Radu-Negru, atunci Ban al Severinului, preîntâmpină mişcarea turcilor, trece Dunărea cu 20.000 de români, loveşte 80.000 de inamici şi-i înfrânge, fugărindu-i până la Târnovo. De aici surprinde Silistra şi cucereşte Dobrogea până la gurile Dunării. În această campanie se distinge prin vitejie ungurul Ladislau de Doboka, fratele Doamnei Clara, străbun al Văcăreștilor, căruia Vladislav-vodă îi dăruieşte drept răsplată mai multe moşii în Ţara Făgăraşului.

Vestea strălucitei victorii asupra turcilor se răspândește în Europa; se bucură papa Urban V; regele Ludovic şi-o atribue sieşi ca suzeran al lui Vladislav-vodă, se împacă cu Domnul Ţării Româneşti, porunceşte saşilor de a nu mai tulbura ducatul de Amlaş şi pe unele monede ungureşti întipăreşte capul negru al Basarabilor ca semn glorios despre vasalitatea invingtorului turcilor.

1367. Cu ocazia delimitării ducatului de Amlaş, între vecinii din partea Transilvaniei apare un Ioviţă Basaraba, poreclit Tompa, purtând titlul de conte de Wintzberg sau al munţilor Sibiului. Pe de o parte poporul înmulţindu-se peste măsură în Oltenia, pe de altă parte fiind trebuinţă de întărirea elementului românesc în posesiunile transcarpatine, Vladislav-vodă aduce şi aşează o numeroasă colonie de olteni în ducatul de Amlaş, căruia îi dă latineşte numele de „ducatus Novae Plantationis”.

1367. Înfiinţează lângă Prut, la marginea teritoriului muntenesc din Moldova, la localitatea numită Salatina, un nou punct de vămuire pe calea spre stăpânirile hanului tătăresc.

1368. Acordă braşovenilor un tratat comercial, confirmând cele anterioare din partea lui Alexandru-vodă şi a lui Mircea-vodă.

1369. Vladislav-vodă întăreşte clerului catolic drepturile acordate mai înainte de către Alexandru-vodă.

1370. Fără a renunţa în formă la suzeranitatea Ungariei, adică urmând a-şi da titlul de „Dei et regis Hungariae gratia”, Vladislav-vodă trece pe neaşteptate în Bulgaria şi goneşte din Vidin garnizoana ungurească, ceea ce-i procură o mare popularitate la sârbi şi la bulgari. Declarându-l moştenitor al tronului pe Radu-Negru, îl depărtează din Severin şi îl trimite peste Carpaţi ca duce al Făgăraşului.

Vladislav-vodă ocupă Vidinul în numele cumnatului său Strașimir, menţinut în robie la unguri. Regele Ludovic se mişcă cu o formidabilă armată pentru a strivi întreaga Ţară Românească: dintr-o parte însuşi regele prin Temeșiana asupra Vidinului şi de acolo asupra Olteniei; din altă parte, voievodul transilvan prin secuime asupra Munteniei. La sud, Vladislav-vodă părăseşte Vidinul şi-i închide pe unguri în Severin, mărginindu-se a împiedica joncţiunea celor două corpuri ungureşti; la nord, românii îi atrag pe unguri într-o cursă şi-i extermină. Victoria se datorează în mare parte lui Dragomir Basaraba, cneaz din Dâmboviţa, în urmă stareţ al mănăstirii Cotmeana. Regele Ludovic, învins, se-mpacă cu Ţara Românească, înapoiază Severinul şi-l eliberează pe împăratul Strașimir, care se întoarce la Vidin, iar Vladislav-vodă în schimb recunoaşte suzeranitatea Ungariei. Prin înţelegere cu patriarhatul constantinopolitan, Vladislav-vodă înfiinţează o a doua mitropolie românească, cu reşedinţa în Severin, anume pe mitropolitul Antim, fratele mitropolitului Iacint Kritopul de la Curtea-de-Argeș. Se află totodată în bune relaţii cu papa Urban V şi nu impedică propaganda catolică, în fruntea căreia se afla Domna Clara, mamă vitregă a lui Vladislav-vodă.

1371. Prima monedă românească de argint, cu stema Ţării Româneşti şi a Ungariei. După stăruinţa lui Radu-Negru, se hirotoniseşte un episcop deosebit la Făgăraş, anume Hariton. Roman Mușat, un Basaraba înrudit cu Vladislav-vodă, ia în căsătorie pe fiica lui Laţcu-vodă din Moldova. Turcii, îndemnaţi de împăratul Şișman de la Târnovo, fac o invazie în Oltenia, dar sunt surprinşi de Vladislav-vodă şi aruncaţi în Dunăre. În acest an şi-n anii următori, călugărul Nicodim, în înţelegere cu Vladislav-vodă, întemeiază în Oltenia mai multe mănăstiri sau schituri: Prislop, Motru, Vodiţa, Tismana.

1372. Corespondenţa patriarhului bulgar Eutimie de la Târnovo cu mitropolitul Antim de la Severin şi cu călugărul Nicodim de la Tismana. Vladislav-vodă trimite daruri la Muntele Athos.

1373-1384. Radu-Negru Basaraba

1373. Radu-vodă, supranumit Negru fiindcă era foarte negricios la faţă în antiteză cu fiul său Mircea, căruia i se zicea Albul, s-a pogorât din Făgăraş la Câmpulung, apoi la Curtea-de-Argeș, în fine a trecut în Oltenia, întocmai ca predecesorii săi şi a fost recunoscut de către Basarabi. Laţcu-vodă din Moldova fiind răsturnat de către popor din cauza catolicismului, tronul îl apucă un principe litvan ortodox, Iuga Koriatovici din Podolia.

1374. Radu-vodă confirmă braşovenilor şi Bârsei întregi vechiul tratat comercial cu Ţara Românească, menţionând în special vama de la Rucăr şi punând-o în vedere ţarului Alexandru, fiind el însărcinat cu administraţia judeţului Muscel. Radu-voda încetează de a mai plăti tribut Ungariei, deşi recunoaşte suzeranitatea regelui Ludovic, punând stema Ungariei şi a dinastiei de Anjou pe moneda românească de argint. Iuga Koriatovici se aşează la Bârlad şi-i învinge pe tătari peste Prut.

1376. În acest an şi-ntr-un şir de ani, împreună cu călugărul Nicodim, Radu-vodă construieşte şi împodobeşte mănăstirile oltene cele începute sub Vladislav-vodă şi începe Cozia, a cărei clădire definitivă rămâne pe viitor lui Mircea cel Mare.

1377. Regele Ludovic se plânge de neplata tributului din partea românilor şi ameninţă cu un război.

1378. Iuga Koriatovici începe a împresura posesiunile Ţării Româneşti în Moldova.

1379. Radu-vodă susţine la domnie în Moldova pe ruda să Petru, fratele lui Roman Mușat şi-l trimite cu fiul domnesc Mircea în fruntea unei oştiri contra uzurpatorului Iuga Koriatovici. Într-o bătălie mai jos de Bârlad, Mircea îl înfrânge şi-l omoară pe Iuga Koriatovici, îl aşează pe Petru Mușat Domn al Moldovei, trece apoi peste Prut, îi bate pe tătari şi cuprinde pământul până la gurile Dunării la Chilia. Radu-voda începe a-şi adăuga la titlul domnesc „stăpânirea peste Silistra şi spre ţările tătăreşti până la Marea Neagră”.

1380. Fiul domnesc mai mare, Dan se căsătoreşte cu o fiică a principelui Vuk Brankovici, nepoata a regelui sârb Lazăr, prin care Radu-vodă intră în alianţă cu mai toate familiile princiare slave de peste Dunăre. Murind mitropolitul primat Iacint, vine în locu-i episcopul Hariton de la Făgăraş, mitropolitul secundar Antim rămânând la Severin.

Din această Cronică a Basarabilor şi anume a celor trei întemeietori ai Ţării Româneşti, rezultă, nu prin cuvinte, ci prin fapte, ca un fel de Decalog, următoarele maxime de Stat, de la care ei nu s-au abătut niciodată.

1. Când biruieşti un duşman, nu-l împinge la disperare, ci pune-te la învoială şi să primeşti pacea.

2. Să înduri în tară orice altă religie, dar niciodată nu ţi-o schimba pe a ta proprie, apărând-o cu o extremă energie.

3. În politica externă, ca şi în cea internă, să ştii a ţine la fond, cedând sub raportul formei.

4. Pe toţi românii din afară ajută-i pe sub mâna, să nu te faci însă pe faţă solidar cu dânşii.

5. Tronul fiind electiv în principiu, fiii Domnului trebuie să strălucească prin fapte mari înainte de moartea tatălui lor.

6. În privinţa bisericii, dacă e nevoie de un patriarh din afară, atunci ia-l cât mai de departe, nu de la vecini.

7. Clerul e subordonat Statului, nu supraordonat şi nici măcar coordonat.

8. Niciodată să nu uite românii ca ei fac parte din Peninsula Balcanică, având interese familiare comune.

9. Să nu-ţi întinzi ţara decât numai pas la pas, printr-o asimilare treptată, nu printr-o cucerire pripită.

10. Faţă cu duşmanii din afară, toate vrăjmăşiile şi zâzaniile din lăuntru să dispară într-o clipă, iar cine nu se supune striveşte-l!

B.P. Haşdeu

Cronica Basarabilor (I) (1230-1308)

 1220. În acelaşi timp, aproape în acelaşi an, o parte din Basarabi, emigraţi de demult din Oltenia, fundează câteva cnezate româneşti peste Nistru în Podolia şi-n Volinia, numiţi în cronicile ruseşti contemporane Principi Bolohovești, mereu în luptă cu rutenii şi cu polonii; pe de altă parte, Basarabii rămaşi în Oltenia, având un voievod în capul cnezilor, se afirmă ca un element energic într-o duşmănie ne-ncetată cu ungurii şi cu saşii.

I. Voievozii olteni

1230-1245 Radu Basaraba

1230. Cneaz din Vâlcea, ales voievod al Olteniei, Radu Basaraba, în Ardeal zis Radu-Negru, stăpâneşte totodată peste Haţeg, Amlaş şi Făgăraş.

1231. Maghiarii cuceresc o parte din Mehedinţi şi-l pun acolo pe Luca, prim Ban unguresc al Severinului; apoi trec peste Dunăre contra principelui bulgar Alexandru Asan de la Vidin şi-l împiedică de a veni în ajutor lui Radu-vodă. În acelaşi timp, profitând de strâmtorarea oltenilor, contele sas Konrad Kryspanowić, bohem de origine, cunoscut la români sub epitetul de „Domnişorul”, surprinde Ţara Amlașului şi apucă partea de sus a Vâlcii, unde ridică lângă Olt, la gura Lotrului, un puternic castel numit Lothorvar. Tot atunci, Oltenia fiind îndepărtată prin posesiunile contelui Konrad, saşii pun mâna pe administraţia Ţării Făgăraşului, de când anume datează actul de revendicare din 1231 despre satul Boie. Lovit de pretutindeni, Radu Basaraba îşi concentrează toate forţele în Gorj.

1233. Chemat de către Radu-vodă în ajutor contra ungurilor, Iona, regele cumanilor din Teleorman, trece în Oltenia, ocupând o parte din Romanaţi şi din Dolj, unde reşedinţa lui poartă de atunci numele de Craiova (a regelui), mai conservându-se totodată despre dânsul o legendă poporană la olteni şi chiar în Temeșiana.

1237. Radu Basaraba îl goneşte pe contele Konrad din Vâlcea, îl împinge spre Sibiu, redobândeşte Ţara Amlașului şi caută a se întinde din nou asupra Ţării Făgăraşului.

1238. Papa Gregoriu IX constată înmulţirea catolicilor în Oltenia.

1239. Regele Iona al cumanilor deşertează Oltenia, părăsind totodată Teleormanul şi trece în Bulgaria la Vidin, unde se aliază cu bulgarii şi cu Cruciaţii pentru a păşi spre Constantinopole contra grecilor. Reluând Romanaţiul şi Doljul după retragerea Cumanilor, Radu-vodă se vede din nou stăpân peste ţara întreagă, afară de Mehedinţi.

1240. Temându-se de un atac din partea lui Radu-vodă, ungurii pun un nou Ban al Severinului pe Oslu, bărbat foarte energic, al cărui nume mai trăieşte în toponimia din Mehedinţi şi din Gorj.

1241. Mongolii lui Batu năvălind asupra Ungariei, o oaste sub conducerea hanului Orda străbate în Ţara Făgăraşului, iar cetele hanului Bugek trec Carpaţii în Prahova, unde memoria lui Bugek s-a perpetuat în numele munţilor Bugeci/Bucegi şi se respandesc de acolo la dreapta şi la stânga în Muntenia. Mongolii lui Orda, îl înving într-o bătălie crâncenă pe Radu-vodă la marginea Ţării Făgăraşului, dar nu sunt în stare de a pătrunde mai departe prin codrii Ţării Amlașului, astfel că Oltenia rămâne neatinsă.

1242. Tradiţia luptelor ulterioare între mongolii cei din partea Munteniei şi Radu-vodă, care le oprea trecerea Oltului, mai trăieşte până astăzi la poporul din Vâlcea sub figurile a doi vrăjmaşi: Basaraba şi Olan.

1243. Văzând slăbirea Ungariei prin invazia mongolă, Radu-vodă alungă administraţia maghiară din Severin, astfel că voievodatul oltenesc se restabileşte în deplina sa întregime.

1245-1278. Mihail Basaraba Litovoi

1245. După moartea lui Radu-vodă zis Negru, cnezii olteni îl aleg voievod pe cneazul doljean Mihail Basaraba, supranumit Litenul/Litovoi, adică Papistaşul, fiindcă era din oraşul dunărean Nedeia-cetate, slavoneşte Nedin-grad, port al veneţienilor, unde trecuse cu familia sa la catolicism.

1247. Regele ungur Bela IV, atribuindu-şi suveranitatea asupra Olteniei şi a Cumaniei întregi, deşi în realitate nu mai stăpânea nici măcar Severinul, face Cruciaţilor Ioaniţi de la Rodos o donaţie „in spe” peste acel teritoriu, de care nici el însuşi nu s-a folosit niciodată. Cnezii olteni cei mai importanţi sub voievodatul lui Mihail Basarab sunt Ion şi Farcaş. În Muntenia se afla un deosebit voievod român numit Semeslav şi mai mulţi cnezi, a căror coordonare şi subordonare nu sunt cunoscute, precum nici raporturile lor cu căpeteniile cumanilor de acolo.

1249. Regele Bela IV reuşeşte a relua Severinul, reînfiinţând banatul unguresc.

1250. După plecarea regelui Iona pe la 1239, cumanii din Teleorman fiind slăbiţi şi, din contră, întărindu-se cnezii români de acolo, acest district se anexează la Oltenia, cel întâi adaos teritorial din corpul Munteniei, compensându-se astfel lipsa Severinului.

1251. Cruciaţii Ioaniţi se plâng papei Innocentiu IV, că regele Bela nu se ţine de promisiunea de a le da lor Oltenia şi Cumania.

1255. Mihai-vodă recunoaşte suzeranitatea Ungariei, îndatorându-se a plăti un tribut anual pentru Haţeg şi pentru celelalte posesiuni transcarpatine.

1260. Propaganda catolică, susţinută de Basarabii din Dolj, deşteaptă o reacţie ortodoxă din ce în ce mai vie din partea Basarabilor din Romanaţi.

1270. Mihai-vodă aduce în Gorj, la Novaci, o colonie de veneţieni pentru a lucra la minele de aur. Naşterea tradiţiei într-o cronică despre originea românilor din Veneţia.

1271. Căsătoria fiicei lui Mihai-vodă cu regele sârb Ştefan Milutin, peţirea fiind sărbătorită la Nedeia-cetate prin strălucite jocuri ecvestre.

1275. Simţindu-se destul de tare, Mihai-vodă refuză de a mai plăti tribut Ungariei.

1276. Pentru a-l constrânge la supunere, regele Ladislau Cumanul îl ameninţă a-i lua Ţara Haţegului şi numeşte titular pe un „Comes de Hatzek", Ungaria fiind însă împiedicată deocamdată prin războiul cu Bohemia.

1277. Regele sârb Ştefan Milutin divortează de fiica lui Mihai-vodă şi o trimite înapoi în ţară.

1278. O armată maghiară intrând în Ţara Haţegului, Mihai-vodă o întâmpină cu o oaste oltenească, dar este bătut şi cade în luptă, iar fratele său, Bărbat Basaraba e prins şi dus în robie.

1278-1288. Bărbat Basaraba

1278. Bărbat Basaraba se răscumpăra din robie, recunoscut şi introdus în ţară ca voievod oltean, vasal al regelui Ladislau Cumanul, fără a fi fost ales de adunarea cnezilor.

1283. Bucuros de a se răzbuna contra regelui Ştefan Milutin, Bărbat-vodă trimite peste Dunăre în ajutorul împăratului bizantin Andronic Paleologul contra Serbiei, un contingent de olteni şi cumani din Teleorman sub povaţa cneazului Basaraba de la Bălaciu, cunoscut la slavii trans-danubieni sub numele de Balacico cu capul negru. Contingentul românesc, după ce pustiise tot drumul în Serbia, în mare parte piere în fluviul Drina impreună cu cneazul de la Bălaciu. Originea boierilor Bălăceni.

1284. Fierberea Basarabilor din Romanaţi contra catolicismului, ocrotit pe faţă de către Bărbat-vodă.

1285. Făcându-se o mare invazie a tătarilor în Transilvania şi Ungaria, regele Ladislau Cumanul cere o oaste auxiliară oltenească, pe care i-o trimite imediat Bărbat-vodă, alegând mai cu seamă pe cei din Romanaţi pentru a depărta astfel din ţară pe duşmanii cei mai aprigi ai catolicismului. Sângeroasă bătălie lângă Tisa între tătari şi unguri, victoria fiind datorită mai ales vitejiei oltenilor din Romanaţi. În lipsa oştirii din Romanaţi, Bărbat-vodă îi prigoneşte pe ortodocşii de acolo. O seamă de cnezi din Romanaţi, în urma victoriei de la Tisa, primesc drept răsplată de la regele Ladislau Cumanul mai multe moşii în Maramureş. Originea voievozilor maramureşeni Bogdăneşti, mai târziu fondatori ai Statului Moldovei.

1286. Dan Basaraba din Romanati, stăpân peste regiunea de la Corabia şi de la Celeiu, unde abordau corăbiile veneţiene mergând la Nedeia, se face cunoscut prin bogăţie şi prin vitejie, totodată foarte popular la bulgari şi se pune în capul reacţiunii ortodoxe contra propagandei catolice.

1288. Răscoală contra lui Bărbat-vodă.

1288-1298. Dan Basaraba

1288. Basarabii din Dolj fiind răsturnaţi din cauza catolicismului, cnezii îl aleg pe Dan din Romanaţi.

1290. Dan-vodă încetează a plăti tribut Ungariei.

1291. Ungurul Magistru Ugrin Csak încerca a apuca Făgăraşul, căpătând o diplomă de donaţie de la regele Andrei III, dar nu izbuteşte a intra în stăpânire. Cneazul Ştefan Mailat din Basarabi întăreşte Făgăraşul contra ungurilor.

1292. Dan-vodă, îmbărbătându-l pe voievodul transilvan Roland de a se răscula contra regelui Andrei III, îi trimite în ajutor o ceată de făgărăşeni sub cneazul Ştefan Mailat. Şișman, principele bulgar de la Vidin, fiind bătut de regele sârb Ştefan Milutin, îl adăposteşte Dan-vodă în Oltenia.

1293. După răsturnarea lui Bărbat-vodă, încetând duşmănia între români şi sârbi, Dan-vodă se aliază cu regele Ştefan Milutin. Hanul tătăresc Nogai, stăpânind atunci peste Moldova şi Bulgaria, atacă Serbia, iar Dan-vodă, pentru a face o diversiune, trimite spre Siret o oaste oltenească sub cneazul Ştefan Mailat. Dan-vodă cuprinde de la cumani Vlașca şi o parte din Ialomiţa.

1295. Dan-vodă dă pe o fiică a sa după Mihail, fiul fostului împărat bulgar Constantin Asan pe atunci pribeag la Constantinopole.

1296. După poezia poporană bulgară, Dan-vodă prevesteşte cel dintâi apropiarea jugului turcesc.

1297. Dan-vodă se aliază cu Imperiul Bizantin.

1298. Mihail Asan, ginerele lui Dan-vodă, înaintează din Constantinopole cu o oştire greacă pentru a cuprinde imperiul bulgar de la Târnovo. Dan- vodă trecând Dunărea cu un contingent oltenesc pentru a merge în ajutorul lui Mihail Asan, e oprit de către principele Şișman de la Vidin şi cade în bătălie.

1298-1310. Mircea Basaraba

1298. Mircea, fratele lui Dan-vodă e ales voievod oltenesc.

1299. Voievodul transilvan Ladislau Apor surprinde Făgăraşul.

1300. Făgăraşul e fortificat de unguri. Alexandru, fiul lui Mircea-vodă, trece din Ţara Făgăraşului în Muntenia şi apucă Campulungul, pe care îl stăpânise până atunci un conte sas, Laurenţiu.

1301. Murind regele Andrei III şi urmând o anarhie în Ungaria, Ladislau Apor se împacă cu Mircea-vodă şi îi înapoiază Făgăraşul. Mircea-vodă îl numeşte pe fiul său Alexandru, duce al Făgăraşului.

1302. Fiul domnesc Alexandru îşi întinde posesiunea din Muscel asupra Argeșului.

1307. Ladislau Apor îl prinde pe noul rege ungur, bavarezul Otto şi-l închide în castelul Devei.

1308. În faţa unor proteste internaţionale în favoarea regelui Otto, Ladislau Apor îl dă pe mâna lui Mircea-vodă, care-l închide în Haţeg. Magistrul Ugrin Csak, fostul pretendent la stăpânirea Făgăraşului, caută în zadar să-l apuce pe regele Otto. După o robie grea, Mircea-vodă îl eliberează pe regele Otto şi-l face să scape din Ungaria prin Maramureş în Galiţia. Scăparea regelui Otto din Haţeg se datorează în mare parte Doamnei, mama lui Alexandru-vodă. Memoria robiei regelui Otto în Haţeg se mai păstrează în poezia poporană sârbă.

B.P. Haşdeu

Fotă

 Fotă f. I. (sensuri arhaice) 1. stofă vărgată de mai multe varietăţi din care se făceau fote. TARIF 1761:  fote cu margini roşii, fote zargele, fote otuz-beș calem. TARIF 1792: fote de Brussa şi de Ţarigrad, fote de Misir (Egipt).

2. peşchir sau şervet de şters. GHEORG. 300: după confeturi Vel-cafegiul pune pe dinaintea Domnului peşchirul cel rânduit, ce se cheamă şi fotă; 319: când se face spălare, este obiceiul a se da de la vistierie Mitropolitului o fotă de cele bune cu care se împregiura şi un burete şi un prosop de cele bune cu care şterge picioarele ucenicelor. STAM. 108: apoi l-au pregiurat cu o fotă peste mijloc.

II. (sens modern) șorţ de lână cu cusături în formă de quadrilater purtat pe dinainte de ţărănci. POT. 

III, 137: ţărăncile poartă şi iarna şi vara o cămaşă, un peştiman numit de ele fotă... AL. T. 215: salbe de mărgele? Fote şi inele? 656: le-a abătut să se îmbrace ţărăneşte... auzi, fete de boier cu fote. JIP. 32: cretinţă, mărimile, betele, fotă (stricătoarea) rău croite şi cusute; 69: rochie, cretinţe, fote, zochi...

FOTA (ar. futa), étoffe rayée importée de l'Inde; tablier ou serviette dont on se sert dans les bains; alb. bulg. sârb. futa (şi „peşchir”), incr. futa (şi fota „broboadă”), pol. fota „astar”, rus, fota „val”;  ung. futa „pânză”; sp. fota „mantilla”.

Vorba, pretutindeni populară, posedă un şir de sinonime: fota dinainte se mai numeşte în Muntenia „zavelcă” şi „pestelcă”, cea dinapoi, mai lată, în Oltenia „vâlnic” şi „opreag”, în Moldova şi Banat „catrinţă” sau „cretinţă”, în Ardeal „păstură” şi „zadie”, în Basarabia „peştiman”.

Lazăr Şăineanu

Ageamiu

  Agiamiu (În Mold. „agemiu”) 1. novice, fără experienţă. CAL. 1875, p. 10: Împăratul a fost dovedit în isteţime de către un tânăr agiamiu; OD. III, 9: eu mă pricep cam tot atâta (la vânătoare) pre cât se pricepea vestitul agiamiu. JIP. R. Sat. 24: să arăt agiamiilor că pe un om nu-l cunoşti deloc după vorbe.

2. începător, în graiul jucătorilor. ISP. Juc. 79: cei mai giolari fac armeanul cât roata morii, cei mai agiamii îl fac mai mic. IANOV Conv. VII, 313: la cărţi sunt blând cu toată lumea, mai cu seamă cu agemii. GHICA Rev. N. II, 173: slugile scoteau din brâu câte o pereche de cărţi soioase... şi spălau pe agiamii de parale.

3. se zice de un tânăr cam naiv cu femeile. Kik. III, 163: Dorache era un agramatos, un agiamiu în chestie de femei.

AĞAMI, apprenti, novice, ignorant (mazette, inhabile au jeu) d. ar. „agemi”, étranger, non-arabe, grossier, stupide; bulg. sârb. agamiĭa „persan şi novice”. La o adică vorbind, agiamiu înseamnă cel ce vorbeşte o limbă alta decât araba, deci ignorant, barbar. Arabii din Spania numeau limba spaniolă „al-'ağamiya”, litt. străină, iar spaniolii dădeau acest nume (aljamia) castilianei corupte şi amestecate cu vorbe de ale moriscilor: sp. algaravia. litt, arabă, înseamnă „baragouin, galimatias” din cauză că limba maurilor, nefiind înţeleasă de spanioli, le făcea impresia unui „însir-te mărgărite” sau vuiet nedesluşit de glasuri (Dozy, 119 şi 145).

Lazăr Şăineanu

Turci

 Ramura occidentală cea mai importantă și mai dezvoltată din toate limbile acestui grup, cuprinde osmanlîia, originară din Khorasan şi Azerbaidjan, importată de hoardele selgiucide în Asia-Mică şi adusă de urmaşii lui Otman la Constantinopole, Cairo, Tripoli şi până la Tunis. Ea e vorbită astăzi de vreo 30 milioane de oameni, răspândiţi în Turkestan, Persia, Anatolia, Rumelia şi în insulele greceşti.

Ştirile scriitorilor bizantini şi arabi despre prima apariţie a turcilor nu se urcă mai sus de sec. VI, la sfârşitul căruia acest popor veni pentru prima oară în atingere cu Bizanţul. În anul 568 împăratul Justinus trimise către haganul Dizabulus, care rezida în vecinătatea Altailor pe lângă muntcle Ektag, o deputăţie în fruntc cu Zemarchos şi acesta (ca mai târziu Priscus la Curtea lui Attila) lăsă o relaţie despre călătoria sa. Ambasadorul bizantin se mărgineşte în descrierea sa (conservată printre fragmentele lui Menandros) a vorbi de ceremonialul şi petrecerile de la Curtea acelui hagan şi atinge numai în treacăt caracterul etnologic al neamului, aşa că nu se poate şti cărui trib turc aparţinea Dizabulus. Abia după 4 secole, aflăm ştiri mai pozitive, deşi indirecte, în preţioasa opera etnografică a împaratului-scriitor Constantin Porphyrogenetul (940), care a lăsat informaţii precise despre unele fracţiuni etnice ale neamului turc, în special despre pecenegi şi cumani.

 După ce turcii primiseră Islamul, în sec. VIII şi se războiseră peste două secole sub selgiucizi, existenţa lor istorică propriu-zisă începe cu Osman I (1288-1336), primul Sultan al turcilor europeni, după care ei înşişi primiră numele de osmanlii, acela de turci rămânând rezervat străbunilor nomazi şi fraţilor lor din Asia. Sub Murad I, care cuceri Adrianopole, turcii, în bătălia de la Kossovo (1389), veniră prima oară în contact cu Domnii Serbiei, Bulgariei, Albaniei şi Munteniei în persoana lui Mircea, cu care Baiazid I se ciocni apoi la Rovine (1394). Abia după un secol, Moldova, sub Ştefan cel Mare, se ciocni la rândul ei cu Mohamed II, cuceritorul Constantinopolelui, în bătălia de la Racova (1474). Aceste prime raporturi ostile fură urmate de legături paşnice, contractate pe de o parte între Mircea şi Mahomed I prin tratatul încheiat la 1391, iar pe de alta între Bogdan III şi Selim I prin tratatul de la 1511: prin hatişerifurile, ce întăriră ambele aceste legături, se oferea Porţii o sumă anuală sub titlul de peşcheş sau dare voluntară (transformată mai târziu în tribut obligatoriu sau haraci) în schimbul conservării intacte a solului, a religiei şi a datinilor ţării. Integritatea teritoriului, garantată de acele hatişerifuri, n-a fost întotdeauna observată de Poartă, pe când din contră, obligaţia ca turcii să nu se poată aşeza în ţară sau face giamii a fost strict păzită în tot timpul suzeranităţii. Sub pretexte strategice, turcii într-adevăr puseră succesiv mâna pe cetăţile muntene Brăila, Giurgiu şi Turnu, pe cele din Moldova - Akkerman, Bender şi Hotin, transformându-le în raiele sau ţinuturi turceşti administrate de naziri, cadii şi voevozi. Dar niciodată, absolut niciodată, nu s-a dezminţit sentimentul de rară toleranţă al turcilor, cărora le era cel mult îngăduit să se bucure de un mormânt pe pământul ţărilor române!

Influenţa turcească deveni cu desăvârşire preponderentă odată cu instalarea dragomanilor Fanarului pe tronul din Muntenia (1716) şi pe cel din Moldova (1711). Imitaţia servilă a vieţii politice şi sociale a Orientului fu împinsă până la exagerare şi Curtea beiului fanariot reflecta în miniatură fastul saraiului din Istambul. Apucăturile traiului oriental în ceea ce priveşte casa, nutrimentul, îmbrăcămintea etc. se răsfrânseră şi asupra clasei boiereşti, pe când poporul se ţinu departe de acea modă ridicolă şi trecătoare. Totuşi, durata-i de peste un secol a făcut-o să lase oarecare urme şi după dispariţia ei, în stratele de jos ale naţiunii şi ţăranul român a păstrat până astăzi, în unele condiţii ale vieţii sale materiale, mai ales în costumul său, ceea ce constituia odinioară fala claselor înalte ale societăţii fanariote.

Lazăr Şăineanu

Pecenegi și cumani

Pecenegi. 

Locuinţele ocupate astăzi de nogai şi anume stepa de lângă fluviul Kuma, în Caucaz, era odinioară patria cumanilor, un popor de acelaşi neam cu nogaii, din care făceau parte şi pecenegii, aşezaţi primitiv la Nordul Marii Caspice şi învecinaţi la Sud cu cumanii. Aceste două popoare au jucat un rol însemnat în istoria Europei orientale din sec. IX-XIII şi în special în trecutul medieval al românilor, ceea ce ne îndeamnă a ne ocupa mai îndeaproape de dânsele.

Pecenegii figurează la scriitorii comtemporani sub diferite nume. Constantin Porphyrogenetul, care ne-a lăsat (sec. X) datele etnografice cele mai pozitive asupra lor, îi numeşte patzinaki; cronicarul rus Nestor (sec. XI) pecenezi, ca şi scriitorii arabi beženek; cronicarii occidentali pecinaci şi cei unguri bisseni (sau beszenyö). Toate aceste nume erau necunoscute poporului însuşi, care purta numele naţional de kangar.

Alungaţi, pe la 870, din locuinţele lor de către kazari şi cumani, pecenegii se îndreptară spre Ucraina şi după ce devastară Basarabia, două din hoardele lor ocupară mai toată Muntenia, în special porţiunea-i orientală, unde până astăzi amintirea lor trăieşte în pichetul Peceneaga pe Dunăre şi în două pâraie din Dobrogea cu acelaşi nume. După zdrobirea puterii lor de către bizantini la sfârşitul sec. XI, parte dintr-înşii se aşezară în Ungaria sub numele de bisseni, unde trăiră sub proprii lor cneji şi judecători, până ce se pierdură în neamul înrudit al cumanilor (17 localităţi în Ardeal şi în Ungaria ca Beszenyö, Besonovo etc. conservă memoria numelui lor); parte se stabiliră dincolo de Dunăre, în Bulgaria, unde câteva sate au transmis posterităţii numele celui mai viteaz şi mai războinic din toate popoarele turce.

Originea turcă a pecenegilor e mai presus de orice îndoială. Anna Comnena afirma că ei vorbeau aceeaşi limbă cu cumanii. Fiind dat caracterul pozitiv turc al limbii cumane, urmează că şi pecenegii aparţin aceluiaşi neam. Răposatul Hunfalvy, împingând tendinţa ugrizării până la extrem, îi considera de origine ugrică şi înrudiţi deci cu maghiarii, în sânul cărora au dispărut. Cele câteva nume proprii, singurele rămăşiţe din graiul peceneg, le interpretează arbitrar cu ajutorul idiomelor ugro-finice. Dar tocmai această scurtă nomenclatură de triburi, provincii şi cetăţi pecenege, analizate de Vámbéry, vorbeşte în favoarea turcismului acestui popor.

Cumani. 

Cumanii poartă la scriitorii bizantini numele lor naţional de oghuz, cu care arabii îi porecleau pe nomazii turci din stepele de la răsărit de Volga; Nestor îi numeşte poloviţi adică „bălani”, ca şi cronicarii germani „falawa” – „cei cu părul plăviu”, iar cronicarii unguri „kún”, forma primitivă a numelui „cuman”. Pornind din stepa lor de lângă Kuma, ei îi alungară pe pecenegi de la Nordul Caspicei, le ocupară locuinţele (880-900), unde îi mai află peste un secol şi jumătate Constantin Porphyrogenetul. Hoardele lor pribege îi atacară apoi pe slavi în 1058, cu care ocazie Nestor pomeneşte firea lor brutală. Întinzându-se, către 1086, în direcţia Carpaţilor, cumanii cuprinseră Moldova şi Ţara Românească până dincolo de Olt. În secolul al XIII-lea numărul lor deveni atât de mare, încât ambele ţări purtau numele de Cumania. Ei rămaseră în aceste locuri aproape un secol şi jumătate (1086-1220) şi par a fi trăit în bune relaţii cu populaţia indigenă, deoarece o fracţiune dintr-înşii adoptă în cele din urmă religia, limba şi datinile româneşti, iar altă fracţiune, fugind în 1239 de invazia mongolă se adăposti în Ungaria, unde regele Bela îi dete un teritoriu între Tisa şi Dunăre (numit după dânşii Cumania), unde mai târziu se creştinară şi se maghiarizară; alţii, în fine, vor fi căutat un refugiu în partea orientală a Bulgariei, unde par a fi supravieţuit până astăzi în aşa-numiţii găgăuţi din Dobrogea şi surguţi din Adrianopole, creştini ortodocşi care vorbesc turceşte şi au un tip particular.

Existenţa cumanilor pe pământul românesc o adeveresc peste 33 de nume topice şi onomastice formate din coman (ca în Ardeal şi în Balcani). Mai interesante sunt propriile lor urme toponimice lăsate în Muntenia şi în Moldova. Astfel sunt numele oraşelor: TELEORMAN, reprezentând o formă cumană „Teli orman”, pădure nebună (ad désa) şi corespunzând formei turceşti „Deli orman”, cum se numeşte o pădure şi o provincie a Rumeliei; cuman „teli”, giagatai „tili”, uigur „tilbe”, osmanlîi „deli”. CARACAL, de la cumanul „Kara kala” – „castrum nigrum”, în opoziţie cu „Ak kerman” – „castrum album”, epitete luate din sfera culorilor şi date oraşelor şi popoarelor după un simbolism propriu naţiunilor turco-tătare, la care culoarea albă denotă elementul dominant, iar cea neagră elementul subjugat. IAŞI, cetatea Iașilor sau a cumanilor (din yaasi „arcaş”), cum se numea o porţiune a acestui popor, latinizată după moda medievală în „jassones” sau „jazyges”.

Elementul cuman. Şi mai interesantă e influenţa lexicală căci cumana a dat limbii române primul strat al turcismelor ei. Aici însă se impune o mare rezervă cercetătorului, deoarece idiomele turceşti sunt foarte puţin variabile în timp şi în spaţiu, aşa că limba celui mai vechi monument uigur (Kudatku bilik din sec. X) nu diferă mult de idioma-i modernă giagatai. E adevărat că cunoştinţa în privinţa cumanei a dobândit un teren solid prin „Dicţionarul manuscris cumano-latin”, din 1303, ce Petrarca dăruise Bibliotecii din Veneţia şi despre care contele Géza Kúun a dat în anii din urmă prima ediţie ştiinţifică. Dintr-însul se poate vedea ce caracter pronunţat turc şi în special tătar sau turco-oriental avea această idiomă: astfel giagatai şi cumana posedă deopotrivă tendinţa de a înlocui dentala sonoră cu surda-i corespunzătoare (cf. teli „stultus” şi temir „ferrum” cu formele corelative osmanlîi, deli şi demir), existenţa lichidei nazale ca în osmanlîie şi reducerea în ambele a guturalei la o aspiraţie mai uşoară (han „rex”=han). Fondul lexical nu diferă între cumană şi idiomele înrudite şi nuanţele fonetice le sunt comune.

Astfel fiind, ce criterii ar putea fixa originea cumană şi nu osmanlîie a cutărei vorbe turceşti? Împrumuturile turceşti propriu-zise nu există în Ardeal şi cele câteva turcisme din graiul bănăţean au venit prin mijlocirea sârbilor. Pe de altă parte, o serie din aceste împrumuturi sunt adânc înrădăcinate în limbă şi se bucură de o mare circulaţie, ceea ce indică o provenienţă mai veche decât vorbele intrate prin filiera osmanlîie.

Asemenea elemente mai vechi ar fi bunăoară: beci, în sens de subterană şi de pivniţa boltită, se află în cumană (beči el „urbs munita”) şi în giagatai (bičin „citadela”); vorba lipseşte în alte dialecte turceşti, dar pare a fi supravieţuit în numele turcesc al oraşului Viena, Beč, care trecu la sârbi, român şi unguri (Bécs) şi al cărui sens primitiv va fi fost „subterană”. Oraşele Pesta (ung. pest „cuptor”) şi Bodrum, numele turcesc al anticului Halicarnas, (d. podrum „pivniţă”) prezintă aceleaşi raporturi semantice.

Numele banului de aramă, al lui Ioan-Vodă, din 1573, ar deriva din cum. (nagtul) akča „pecunia” (osm. nakt akče) şi nu din turc. akče „bănuţ de argint” (din ak „alb”). Cu alte cuvinte, numai în cumană vorba ar fi desemnat o monedă şi de altă culoare decât cea albă. Dar pe de o parte, vorba cumană nu înseamnă decât „bani naht sau peşin”, fără să indice dacă erau de argint ori de aramă, iar pe de altă parte, admiţându-se chiar aceasta, un proces identic de generalizare a sensului se observa la fr. „argent” şi la pluralul diferenţiat al vorbelor para şi ban, câteşitrele desemnând la început o monedă măruntă de argint şi apoi o monedă de orice natură. Aceeaşi evoluţie semantică a încercat-o dealtminterea vorba şi turceşte: akče „monnaie, argent, richesse, pièce”.

Cât priveşte pe aslam „camătă”, care figurează în vechile psaltiri moldoveneşti, el derivă de-a dreptul din vechiul rus „oslamu”, cu acelaşi sens şi aşa se explică existenţa-i în texte religioase. Afirmaţia că vorba n-ar exista în nici un dialect turc, ci numai şi numai în cumană, cade dinaintea giagataicului aslam „camătă” (de unde trecu în vechea rusă şi de acolo în Moldova), identic altminteri cu cumanul astelan „uşura”. Aceeaşi vorbă cu sensul de camătă există în dialectele kazan, baraba, tobolsk şi crîmlean.

În neputinţă dar de a fixa, din cauza motivelor mai sus arătate, un principiu de călăuzire în această direcţie, ne mulţumim a reproduce pur şi simplu seria vorbelor cumane ce corespund turcismelor româneşti şi aflătoare în Codicele cuman: chatir, voluntas (hatyr), chalp, falsus (kalp); duchan, opcina, taberna (dukkian), dulab, armarium (dolab); fanar, lampas (fanar), frangi, vellus (frengi); gerdan, collum (gerdan), habar, res novae, nova (habar); madim, metallum (maden), makala, platea (mahala), meydan, locus planus (meydan), maymun, simia (maymun), mărul, lactuca (mărul), mascara, joculator (mashara); nagt, pecunia (nakd), narangi, auriaeus color (narenği), noghut, cicer (nohud), nay, tibia (ney), ortac, socius (ortak); peroza, turcoise (piruze); sabur, aloe (sabyr), sachez, mastiche (sakyz), salkum, botrus (salkym), saraf, nummularius (saraf), saray, palatium (saray), sinduk, arcă, cista (sunduk), sufra, mensa (sofra), tas, pelvis tonsoria (tas), taman, perfectum (tamam), tarazy, libra (terazi). Parcurgând această listă, se poate observa că nu figurează într-însa nici un termen important de ordin cultural. Diferenţele formale fiind imperceptibile, accentuăm din nou prudenţa cu care trebuie să se procedeze într-un domeniu aproape necunoscut, în care aşa-numitele descoperiri pot fi infirmate de prima constatare ulterioară.

Lazăr Şăineanu

Goţii în Dacia

  Toate fântânile istorice, textele şi monumentele contemporane, ni-i arată pe goţi şezând şi lucrând numai în partea răsăriteană a României actuale, începând de la Nistru cam până pe la Buzău, nicăieri însă în Oltenia, ba nici măcar în vecinătatea acestei regiuni.

Itinerarul succesivei migraţii a goţilor pleacă de la nord în direcţia litoralului Marii Negre, aşezându-se acolo în sec. II d. Cr., în spaţiul dintre Don şi Nistru, adică la hotarul oriental al Daciei. Stabiliţi aici, urmează din partea lor un şir de încercări de a străbate pe malul drept al Dunării, unde erau atraşi de faima avuţiei provinciilor greceşti. Acest punct obiectiv fiind hotărât, calea cea mai scurtă de a-l ajunge era, naturalmente, Dunărea şi gurile ei, de unde goţii mergeau drept în Bulgaria şi mai departe, mulţumindu-se cu posesiunea tranzitorie a actualei Basarabii şi lăsând să mai treacă mult timp până să înceapă a se gândi la Moldova, care nu se afla în drumul ce-l aleseseră ei pentru a atinge mai curând ţinta. Într-adevăr, oricând e în joc Goţia propriu-zisă, unde reședea forţa ofensivă şi defensivă a elementului gotic în Dacia, o găsim între Prut şi Nistru.

La anul 251, expediţia goţilor contra romanilor se îndreaptă asupra orașului Filipopoli, de unde retrăgându-se şi căutând a se întoarce acasă, urmăriţi fiind de armata împăratului Decius, ei apucă spre oraşul Abrit lângă Varna actuală, adică în cea mai dreaptă linie spre Basarabia. Între anii 268-270 - zice Zosim - sciţii, erulii, peucii şi goţii pun 320.000 de oameni pe 6.000 de vase şi atacă oraşul Tomis în Dobrogea. De unde plecase oare acea formidabilă flota? De lângă Nistru.

Între anii 367-369 împăratul Valens, voind să-i izbească pe goţi în propria lor ţară, face un pod pe Dunăre. În ce loc anume? Lângă oraşul Noviodun sau Novietun, care, după unanima mărturie a lui Ptolemeu, a Tablei Peutingeriane, a Itinerarului lui Antonin, a Notiţei „Dignitatum”, a lui Procopiu, a Codicelui Teodosian etc., se afla lângă actuala Isaccea, adică în faţa Basarabiei. Astfel, până la anul 370, dominaţia gotică peste Dacia, în înţelesul cel adevărat al cuvântului, se concentra exclusiv între Prut şi Nistru.

Tocmai atunci năvălesc teribilii huni. Peste ramura cea mai occidentală a goţilor domnea Atanaric. El trimite o parte din oaste pentru a recunoaşte poziţia hunilor, iar singur se aşează într-o vale lângă Nistru. Gonit de aici - zice contemporanul Ammianus Marcellinus - Atanaric încearcă a ridica un zid, prin care să unească malul Prutului cu Dunărea şi din dosul căruia să poată rezista hunilor: „a superciliis Geraşi fluminis ad usque Danubium”. Acest pasaj rămăsese până acum poate rău înţeles. S-a crezut generalmente că Atanaric va fi clădit un zid de la malul occidental al Prutului spre Dunăre până undeva lângă Galaţi. În acest caz, regele goţilor ar fi comis un act de flagrantă absurditate, căci hunii veneau de la răsărit, nu de la apus, încât ei n-ar fi avut decât să treacă Prutul pe la spatele lui Atanaric, prinzându-l apoi în cursa pe care şi-o va fi întins cu naivitate el însuşi. E mai probabil că zidul în chestiune unea malul oriental al Prutului cu Dunărea, baricadând astfel contra hunilor anume regiunea Ismailului.

Constrânşi din nou a fugi, goţii caută scăparea în munţii Cauca: „ad Caucalandensem locum”. Aici noi îi vedem deja departe de Prut. Dar nu mai era acolo „ţara gotică”, deoarece Atanaric - zice tot Ammianus Marcellinus - trebuia s-o apuce cu forţa, gonindu-i pe sarmaţii ce o stăpâneau: „Sarmatis inde extrusis”. Aceasta ne aduce aminte că şi Constantin cel Mare, cu o jumătate de secol mai înainte îi bătuse pe goţi nu pe propriul lor pământ, ci iarăşi în ţările sarmaţilor: „Victi Gothi ab exercitu Romano în terris Sarmatarum”. Fondarea castelului Dafne la gura Argeșului, atribuită expres marelui Constantin de către Procopiu şi a cărui poziţie topografică - de vreme ce se afla faţă-n faţă cu oraşul Transmarisca de dincolo de Dunăre - este de o precizie aşa zicând geometrică, mulţumită Tablei Peutingeriane şi Itinerarului lui Antonin, probează că acele „ţări ale sarmaţilor” cuprindeau jumătatea cea răsăriteana a Munteniei.

Aceasta justifică, până la un punct, opinia d-lui Odobescu, cum că „Caucaland” al lui Ammianus Marcellinus trebuie căutat în regiunea Buzăului, unde într-adevăr vreo doi munţi poartă până astăzi numele de Coca, contras din „Cauca” şi unde descoperirea tezaurului gotic de la Pietroasa explica foarte bine faptul petrecerii pe acolo a fugarului Atanaric. Acest fapt devine chiar necontestabil, dacă ne vom aduce aminte, pe lângă celelalte, că Sf. Sava Gotul, martirizat la anul 372 din ordinul lui Atanaric, fusese înecat, după mărturia unei fântâni contemporane, anume în râul Buzău: „tratxerunt Sabam ad fluvium, qui vocatur Musaeus, ut ibi eum suffocarent”.

Numai în Moldova, iar mai ales în Basarabia, goţii sunt la ei acasă făcând din când în când câte o apariţie până la câmpia ostică a Munteniei, dar toate opintirile invazionare cele mai crâncene rezervând special provinciilor romane de peste Dunăre unde-i ademenea aurul bizantin. Şi zicând aceasta, noi înţelegem atât pe tervingi şi pe greutungi, adică pe goţi în accepţiunea cea mai strânsă a cuvântului, precum şi pe aşa-numiţii taifali, aşezaţi de Ammianus Marcellinus între Prut şi Dunăre, care însă niciodată nu se dau în fântâni istorice ca goţi, ci totdeauna numai ca aliaţi ai diferitelor popoare gotice, iar judecând după obiceiurile lor, n-au fost – poate nici măcar de viţă germanică.

Năvala hunică a pus capăt dominaţiei goţilor chiar în Moldova, strămutându-i mai cu toţii în Bulgaria, unde ei „s-au aşezat la poalele Balcanilor - zice Iornande - ca şi când ar fi fost pământul lor de naştere”. Sub marele Teodosiu se încearcă a se mai strecura într-acolo un rest gotic de pe malul nordic al Istrului, vedem pogorându-se tot din Basarabia, căci trecătoarea se opera, anume la gurile fluviului. Afară de cei trecuţi în Bulgaria, mai erau alţi goţi care rămăseseră dincolo de Nistru, unde - se zice - posteritatea lor, peste o mie de ani, în sec. XVI, mai vorbea un dialect gotic foarte corupt.

B.P. Haşdeu

Afacerea Stroussberg

  Câteva numere consecutive ale organului fanariot din Strada Doamnei cuprind atîâta superfluenţă de iubire şi de grijă pentru Dobrogea încât lucrul din capul locului nu ni se pare curat.

N-am văzut încă niciodată tratându-se vreo chestiune în acel ziar — cu durere o constatăm — fără ca după sentimentele şi discuţiile pretextate să nu se ascundă ori vreun interes exclusiv al găştii sau unul şi mai exclusiv al unor membri ai partidului, de teapa Mihăleştilor.

De aceea, deşi nu putem cunoaşte încă adevărata cauză a acestui interes extraordinar, totuşi ni se răceşte inima când îl vedem apărând în acel ziar care de când e n-a făcut decît propuneri ce aveau în vedere vreo speculă ilicită oarecare. Daca-şi aduce cineva aminte focul cu care după vremuri era apărată concesia Stroussberg, dacă-şi aduce aminte fraza că „naţiunilor moleşite trebuie să li se ia sânge” cu care s-a introdus în scenă participarea la război, apoi memorabilele proceduri economicoase Warszawsky-Mihălescu, acela lesne va vedea că acest interes extraordinar cată să fi ascuzând sau intenţia de a face treburile cuiva din demnul partid roşu sau, în fine, intenţia de a ruina noua provincie şi de a băga nepacea şi intriga între locuitorii actuali, un scop rău însă trebuie să fie la mijloc.

Amintim în treacăt că d. C. A. Rosetti, părintele spiritual al partidului roşu, a fost pururea cunoscut ca om sceptic, om cinic chiar. Rău român şi născut din părinţi greci, din tinereţea sa încă s-a distins prin purtare cinică, prin dispreţul a orice convenţie socială sau de tradiţie. Necrezând în nimic decât în sine, el s-a unit cu acele principii egoiste care pun individul şi interesele lui deasupra tutulor intereselor generale, naţionale sau economice. C-o mână de Erostrat a dat apoi foc tuturor tendinţelor de conservare, fie pe terenul instituţiilor moştenite, fie pe acela al bunurilor materiale şi intelectuale ale naţiei. Gaşca roşie a prefăcut România în America, a făcut ca în ţara noastră proprie să începem a ne simţi străini.

Astfel — cosmopolit până în vârful unghiilor — el şi ciracii săi au avut acea luptă lungă întreprinsă în contra generaţiei trecute (v. Eliad) care privea cu spaimă propăşirea spoielii şi feneantismului în ţară şi combătea prin pene oţelite a unor adevăraţi apostoli demoralizarea sistematică, cu care liberalismul cosmopolit, individualismul orb, scepticismul infiltrat în mod artificial în vinele tinerimii noastre prin centrele pline pe cât de lumină pe atât şi de corupţie ale Apusului, începuse a împlea, ca buruiana cea rea, straturile îngrijite pe atunci ale unei sănătoase dezvoltări. Astfel, sub auspiciile „hidoasei pocituri” s-a născut şi încurajat acea specie de numărători de pietre pe trotuare care sunt totdeauna gata de-a se-nşira în rândurile roşiilor dacă li se aruncă vrun os. Pe lângă aceşti învăţaţi s-au adaos o masă nesfârşită de oameni cu desăvîrşire inculţi, parte simpli şi de bună-credinţă, parte răi şi cu instincte neoneste, cărora noua evangelie a egalităţii depline a celor neînvăţaţi cu cei învăţaţi, a celor muncitori cu cei leneşi, a celor bogaţi cu cei săraci trebuia să le surâdă neapărat. Pe când acum treizeci de ani înaintarea în funcţiunile statului era condiţionată prin bună purtare, onestitate şi ani de serviciu, acum funcţionarii harnici şi cu cunoştinţe sunt daţi afară sau rămân staţionari în locul ce l-au ocupat zeci de ani, iar pleava partidului roşu, Mihăleştii, Pandravii, Stanii, Popeştii, Orăşenii ş.a. sunt numiţi de-a dreptul în funcţiile cele mai importante, încât uşurinţa cu care sub roşii omul poate ajunge la vază şi avere a dat naştere proverbului: „Numai cu roşii te poţi procopsi”.

Şi toată suma aceasta de oameni ignoranţi, adesea necinstiţi, totdeauna comuni, nu trăieşte decât din traficul ideilor de naţionalitate şi libertate. Mare parte din ei bulgari sau greci de-a dreptul, totuşi ei pretind a fi unicii reprezentanţi demni ai colonilor lui Traian şi, neavând nici măcar putinţa de a pricepe în ce consistă naţionalitatea pe de o parte, libertăţile pe de alta, ei totuşi n-au nici o altă ştiinţă, nici o altă avere, nici un alt merit decât pe acela de a se gera în reprezentanţii acestor idei şi de a juca când rolul de „mântuitori ai patriei”, adică de trădători de noapte şi vânzători de domnie, când pe acela de victime ale libertăţii şi naţionalităţii.

Noi din parte-ne susţinem teoria că cine nu ştie nimic nu are nimic, nu munceşte nimic, nu e nici patriot, nici nepatriot, nici naţional, nici nenaţional, ci un biet nenorocit, care în mod fatal cată să cază în sarcina societăţii, obligate fără ştirea lui Dumnezeu de a-l hrăni. Deosebirea e numai că, pe când la alte ţări rolul acesta îl îndeplinesc casele de binefacere şi spitalele de nevolnici, la noi statul e spitalul general pentru neputincioşii cu duhul şi cu munca, pe care partidul roşu îi capătuieşte prin câte o funcţie a cărei însemnătate aceşti indivizi nu sunt în stare s-o priceapă măcar.

Dar răul cel mai mare nu e acesta. Pe lângă mulţimea actuală de postulanţi roşii, se creşte generaţia nouă sub aceleaşi auspicii neserioase, cu aceleaşi tendinţe de a trăi de-a gata şi nemuncind nimic, căci echivalentul pentru muncă e la roşii supunerea oarbă sub poruncile găştii şi nimic mai mult. Când dar asemenea breaslă veselă şi uşoară de postulanţi se preocupă de Dobrogea, trebuie să fie ceva rău la mijloc.

În nr-ul de sâmbătă 4 august, „Românul” vorbeşte de regularea proprietăţii în Dobrogea — se vede că tot cu chipul cu care Stan Popescu a regulat sarea domnească. Apoi susţine teoria că proprietatea pământului în Dobrogea era a sultanului, deci a statului şi că foştii locuitori n-au dreptul de a-şi vinde locurile pe care le aveau de la statul turcesc. În fine, spune că turcii şi tătarii, fiind neasimilabili, trebuiesc înlocuiţi cu colonii române din ţinutul Vidinului.

Vederile noastre în privinţa aceasta sunt cunoscute. Admitem teoria că, pentru cuvinte de ordine publică, turcii şi tătarii să nu poată vinde orişicui pământurile lor, dar nu admitem teoria că acele pământuri sunt ale statului. Nominal da, în realitate nu. Nominal, în statele primitive, tot pământul e considerat ca pământ domnesc şi din această suveranitate asupra oamenilor şi averilor decurg până şi titulaturile monarhice. Astfel, se zice rege al Prusiei, nu al prusianilor, regină a Angliei, nu a englezilor, ca şi când teritoriul întreg ar fi proprietate a coroanei.

Propietate în senzul modern al cuvântului nu e în societăţile primitive şi în cele teocratice decât averea mobiliară; cea imobilă era privită în totalitatea ei ca bun public al ginţii, deci a reprezentaţiunii supreme a ginţii, a Domnului. Cu toate acestea, înlăuntrul acestei accepţii, nu juridice, ci politice, proprietatea imobilului exista în mod latent; se făceau vânzări, cumpărări, cesiuni, moşteniri, procese pentru hotărnicie etc.

O analogie a acestui soi de proprietate latentă au fost la noi bunurile încărcate cu embatic. Dacă embaticul, adică preţul posesiei ereditare, nu se plătea în curs de cîţiva ani, bunul retrecea în posesia proprietarului originar, a mănăstirii, a domniei, a boierului, dar pe câtă vreme embaticul se plătea, proprietarul încărcat cu el avea toată libertatea în privirea bunului; el îl putea vinde, schimba, împosesui fără nici o primejdie.

Înţelegem dar că, admiţându-se teoria aceasta cu toate efectele ei, să se hotărască o dată pentru totdeauna că acele propietăţi sunt maiorate ce nu se pot înstrăina decât către români de ex[emplu], dar nu înţelegem ca ele să fie declarate de bunuri private ale statului. Pericolul unei asemenea maniere de-a vedea ar fi nemulţumirea generală a populaţiei de acolo.

Dar în ultima linie, aceste pofte de expropriere şi colonizare se îndreaptă contra românilor din Dobrogea chiar. Românii de acolo sunt elementul acela care stă mai bine şi e mai bogat, încât ţăranii de pe marginea Dunării sunt oameni — în parte — mai cuprinşi decât negustorimea din Chiustenge. Ei n-au suferit încă de liberalism şi de urmările lui fatale, ci s-au dezvoltat în ştirea lui Dumnezeu sub guvernul turcesc, care pentru oameni pașnici şi muncitori însemna lipsă de guvern. Ei au trăit sub un regim analog cu cel ce era la noi înaintea Regulamentului, în zorile domniei naţionale reînviate. Dar condiţia sine qua non a bunei lor stări sunt tocmai locurile largi şi păşunile grase ce se cer pentru păstorie, încât din momentul parcelării pământului şi a distrucţiei averilor comune, nu ale statului, sărăcia ar începe a bate la uşile lor.

Constant este în istorie că bine cu greu faci oamenilor, rău foarte uşor, chiar având cele mai bune intenţii. Pe câtă vreme dar nu există conflicte de proprietate pe care statul să le aibă a le aplana, pe câtă vreme oamenii în Dobrogea sunt la largul lor şi nu ne cer nimic, de ce să ne grăbim a încărca ţinuturi ce în parte se ocupă încă cu păstoria c-o organizaţie mai complexă, care le-ar îngreuia traiul, care ar crea dintr-odată alte condiţii de existenţă?

Când locuitorii se vor înmulţi şi pământul le-ar deveni strâmt, proprietatea rurală fixă, încetarea păşunilor comune vor veni de la sine şi în mod fatal. În mod fatal plugul va înlocui pretutindeni toiagul păstoresc, în mod fatal o altă ordine a societăţii va răsari din chiar stadiul ei organic.

Singurele măsuri pe care statul român se cuvine a le lua sunt măsuri de apărare: apărare contra unor speculanţi venetici care ar voi să exploateze neştiinţa locuitorilor, apărare contra unei imigraţii de oameni fără de căpătâi. Dar la aceasta se şi mărgineşte rolul statului; restul îl va face timpul şi dezvoltarea naturală a lucrurilor.

Mihai Eminescu

[11 august 1879]

Românii din Transilvania

 „Memorialul” comitetului ales de Conferinţa română din Sibiu ne descoperă situaţia curioasă şi umilitoare ce li s-a creat românilor din monarhia habsburgică prin dualism şi prin măsurile guvernamentale ale maghiarilor. Popor străvechi pe teritoriul unei ţări autonome, care şi-a menţinut independenţa ei în curs de sute de ani atât faţă cu regii Ungariei cât şi faţă cu turcii, românii, care singuri formează două treimi a populaţiei ţării — pe când maghiarii şi germanii abia formează o a treia parte — sunt puşi cu totul în afară din viaţa publică prin fel de fel de măsuri machiavelice şi persecutaţi în toate ale lor, cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună. Începând cu pseudo-istoriografii care contestau originea şi vechimea poporului nostru în munţii Ardealului şi sfârşind cu măsurile d-lui Trefort, maghiar de origine franceză, care introduce cu de-a sila limba maghiară în şcolile rurale, vedem o lume întreagă, popor, diplomaţi, învăţaţi, conspirând pe întrecute contra unui biet popor rustic din străvechime aşezat în acele locuri, viteaz la război, harnic şi liniştit în timp de pace; şi toate acestea — pentru ce? Ştim noi bine pentru ce. Pentru că n-are Dumnezeu de lucru, am zice.

Într-adevăr, nu s-ar crede şi cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre. Această teorie, susţinută întâi de Rösler, se bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţii hazardate, cu combinaţii asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor de trei milioane, a unui element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel maghiar.

Ce curioasă idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor când încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e din partea lor de a-şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două naţionalităţi deosebite, după dispariţia Imperiului bizantin şi a celui turcesc, adică după o mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga dominaţie străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice: albanezi, români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute, dar toate vii. Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare? În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intacte de sub pătura foarte subţire de predominaţie moscovită.

Până la sfarşitul sutei XV-a, românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epocă de aur şi dincolo. Românii sunt atat de numeroşi in munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiei Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus pană-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Pius II (Aeneas Silvius Piccolomini ) născut pe la 1405, deci contemporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu: „Ioannes Hunniades , cuius nomen caeteros obnubilat , non tam Hungaris quam Valachis , a quibus natus erat, gloriam auxit”.

Încă în suta a şaptesprezecea, Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Satmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atat de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimeni din ţară. E curios a auzi azi că tocmai în acele clasice locuri, d-nii maghiari vor să înfiinţeze o episcopie maghiară de rit greco-catolic pentru români şi ruteni. Şi când privim la munca seculară a acestui popor, la suma de putere musculară cheltuită, ne prinde mirarea. Ţinuturile în care locuiesc românii sunt răpite pustietăţii şi codrului. Fiece palmă de pământ de hrană e caştigată prin extirpare de codri seculari, prin curătură.

Pe când maghiarul şi-a caştigat şesurile patriei sale păscându-şi caii şi plimbându-se, [î]l vedem pe român cucerind palmă cu palmă pământul de sub puterile naturii, [î]l vedem curăţind rădăcinile codrilor seculari şi creându-şi patria lui muntoasă pas cu pas. Cred oare ungurii că caracterul acestei munci grele şi statornice nu s-a imprimat în toată fiinţa poporului românesc, cred ei că această viaţă n-a lăsat adânci urme psihologice în acest popor, atât de liniştit în aparenţă, dar de o cumplită îndărătnicie în fundul sufletului său? Românul nu uită nici binele, nici răul. N-a uitat fărâmăturile de graţie ce li s-a aruncat de către echitatea Casei de Austria; de aceea e unul din popoarele cele mai dinastice ale monarhiei; dar românul nu uită în veci nici răul ce i l-au făcut alţii. Moştenirea de aversiune şi de iubire o păstrează intactă şi de aceea orice încercare de-a-i contopi este zădarnică şi copilăroasă. E zădarnică în Rusia, unde un colos de zeci de milioane apasă asupra cateva sute de mii, unde limba se transmite numai prin viu grai din generaţie in generaţie; cu cât mai zădarnică va fi în Ungaria? Între mijloacele de-a înlătura pe români de la viaţa publică, cel mai de căpetenie e legea electorală excepţională, menţinută ad-hoc pentru Transilvania. Legea aceasta e făcută in favorul exclusiv al populaţiilor orăşeneşti — şi românii sunt în cea mai mare parte ţărani — apoi în folosul nobililor — toţi maghiarii sunt nobili şi votează direct, fără cens, fără nimic — şi a secuilor, care iar votează direct. Astfel s-au creat o lege anume pentru Ardeal, care pune alegerile în mâna neromânilor, încât numărul de reprezentanţi pe care l-ar putea obţine poporul în asemenea condiţii e cu totul ridicol. Totodată, guvernul se sileşte prin legi agrare a aduce pe român la sapă de lemn. Deşi ţăranii au fost împroprietăriţi, deşi despăgubirea pentru pământurile ce s-au conferit e strălucită, totuşi, prin aşa numita comasare, i se iau locurile lui roditoare şi i se dau în schimb locuri rele, apoi i se iau curăturile şi i se dă în schimb pădure. S-au restrâns dreptul de păşune, încât numărul vitelor de muncă a scăzut în proporţii enorme. Sate deposedate, familii aruncate pe uliţe, mii de locuitori ameninţaţi a fi alungaţi din vetrele strămoşeşti — iată justiţia, iată administraţia maghiară. Pe de altă parte, cârciumile constituie un privilegiu, evreii le arendează şi acolo — şi debitează băuturile lor nesănătoase; populaţia română descreşte şi degenerează. Şi, deasupra acestei mizerii produse în mod artificial de către înţelepciunea de stat maghiară, mai vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbii.

Un corespondent al „Gazetei generale” îşi propusese să descrie corupţia administraţiei maghiare. Dar omul mărturisi în fine că condeiul îi cade din mână, că o carte, nu un articol de jurnal abia ar fi în stare a o descrie. Şi de ce nu scrie această carte?

Pentru că simţim scârbă — zice el — de acest organism care putrezeşte înlăuntru şi care cu toate astea trăieşte, ba chiar se îngraşă. Se înfioară cineva să arunce mai adânc privirea în rulajul acestei maşini şi nu e om care să creadă că va putea funcţiona în mod durabil, că e capabilă a trăi. Funcţionarii decretează dări fictive, care se încasează pe jumătate dacă cel lovit de ele ştie a se precupeţi — împrejurare ce dovedeşte că totul e o escrocherie; aici sunt case de economie care refuză a înapoia capitalurile depuse; aici i se cer ţăranului taxe pentru orice înregistrare cadastrală şi, oriunde ar vrea să se informeze, i se întinde mâna goală. Judecătorului [î]i duci un râmător ori o butie cu vin şi eşti sigur să-ţi caştigi procesul — dacă partea adversă n-o aduce doi râmători. Prădăciuni şi omoruri chiar se fac muşama pentru mită; e o justiţie care ameninţă a se năduşi în grăsimea ei.

Iată regimul atrăgător de la care se pretinde să exercite asupra a trei milioane de români farmecul de a-şi renega limba şi istoria lor şi de-a deveni maghiari. Postulatul de căpetenie al memorialului e aşadar: autonomia Ardealului, căci autonom a fost în toţi timpii şi pană acum şaisprezece ani, pană la fuziunea făcută în contra voinţei exprese a românilor; în contra tratatelor din trecut, în contra dreptului şi bunului simţ, poate chiar în contra voinţei Coroanei, căci s-a făcut nu sub influenţa unei necesităţi dinlăuntru, ci sub presiunea împrejurărilor create de războiul austro-italo-german, când emigranţi maghiari, ştiuţi pe atunci de contele Usedom, deci şi de principele de Bismarck, pregăteau insurecţia şi dezmembrarea monarhiei habsburgice. Aici, sub presiunea unor împrejurări independente de voinţa sa şi contrarie intereselor dinastiei îndeosebi, a Imperiului în genere, mâna monarhului a putut fi siluită să iscălească un act nedrept pentru unul din popoarele cele mai credincioase ale monarhiei şi favorabil pentru schimbăcioşii maghiari. Chiar în acest moment de cumpănă şi de silă, monarhul şi-a adus aminte de români; garantarea autonomiei lor bisericeşti şi şcolare au format cetatea îndărătul căreia naţiunea a mai putut lupta contra cotropirii. Dar tocmai de această autonomie miniştrii moderni ai Ungariei cearcă zilnic a se atinge şi vor cerca poate pană în momentul în care îndelung răbdătorul popor românesc va îngropa în ruine şi sânge tentativele lor.

Mihai Eminescu

Basarabia - Veacul al nouăsprezecelea

 În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă peste Niemen cu o armată cum n-o mai văzuse pămîntul pînă atunci, de 640.000 (zi sase sute patruzeci de mii) de oameni cu 3370 tunuri (zi una mie trei sute şaptezeci). Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei? Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112.000 de oameni, avînd a se împotrivi la peste jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuşi Napoleon I. În momentul acesta Rusia avea 53.000 de oameni sub Kutusof în Moldova, care-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.

Spuie oricine drept: era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Cînd delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pace cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire? Dumnezeu să ne ierte, dar nu ştim într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oştirii ruseşti din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrîni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că demersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-au trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripii drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Seliwarzemberg. Noi am spus-o încă în cel dîntîi articoli că Anglia a stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care i-a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.

În orice caz, ştiind că adevărata putere care i-a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia şi nu Rusia, trebuie să admitem că diplomaţii engleji erau în deplină cunoştinţă de cauză şi că ei ne vor da ştiinţele cele mai exacte despre această... ciudată cucerire cu sabia. Consulul general al Angliei de la Bucureşti, W. Wilkinson, în cartea sa „Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei”, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atît de nefavorabile Rusiei. Iată acea relaţiune:

„Galib Efendi care, după schimbările mari întîmplate la Constantinopole, reluase funcţiunile de ministru al afacerilor străine, a fost principalul plenipotenţiar la Bucureşti în anii 1811 şi 1812; însă prinţul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era faţă la negociaţiuni, au dat direcţie celei mai mari părţi a lor şi era în realitate revestit cu foarte întinse puteri. Ca şi cei doi fraţi ai săi, el fusese cu nestrămutare ataşat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; şi speranţa ce o concepuse, de a fi înălţat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambiţiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr consideraţiuni care păreau a face sigură numirea lui. Cesiunea Valahiei şi a Moldovei nu putea în nici un fel să intre în vederile sale şi el o combătu cu energie şi succes; dar, făcînd Porţii un serviciu atît de important, era necesar ca, pe de altă parte, să deie Rusiei o probă de ataşamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotenţiarii ruşi ar fi consimţit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii şi de a o subscrie sub orice condiţie care nu s-ar fi întins dincolo de această restituţiune. Dar Moruzi, care avea cunoştinţă perfectă despre aceste dispoziţiuni, au hotărît definitiv condiţiunile tratatului, cedînd Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e siluată între rîurile Nistru şi Prut, şi făcînd astfel pentru viitor din acest din urmă rîu linia de demarcaţiune a frontierelor ruseşti. Agenţii vigilenţi ai lui Buonaparte la Constantinopol nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Cînd, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustraţi în speranţa de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgraţie familia acestui prinţ grec, pentru a putea cel puţin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dînşii. Ei îl arătară pe prinţul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborné) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obţine condiţiile cele mai avantagioase. Între acestea se-ncepură ostilităţile între Franţa şi Rusia; şi Poarta, arătînd rezoluţia sa tare de-a rămîne neutră şi nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curţile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova. Iancu Caragea pentru Valahia)...Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Efendi, află noutatea acestor două numiri într-un moment în care s-aştepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcîndu-se la Constantinopole, s-ar expune la cele mai mari pericole şi i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creştin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temîndu-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor şi în speranţa de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, proprie vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoţi pe acest ministru pînă în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ştersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe care le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condiţiile păcii ce le subscrise intrigilor şi trădării lui Moruzi şi că primise în consecinţă ordine secrete de a aresta pe acest prinţ, îndată ce vor fi trecut amîndoi Dunărea şi a-l trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Şumla. Moruzi, încuragiat din ce în ce mai mult de protestaţiunile de amiciţie a lui Galib Effendi, părăsi Bucureştiul în luna lui septemvrie. Ajungînd la Rusciuc a fost condus cu escortă la Şumla; dar abia intră în locuinţa marelui vizir cînd mai mulţi ceauşi se aruncară asupra lui îl tăiară în bucăţi cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus trei zile la porţile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absenţa lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lîngă Poartă şi-a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra imperiului otoman”.

Iată dar sfîrşitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contemporan, de un consul general englez care era la Bucureşti în vremea tratărilor şi, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoştinţă deplină despre toate firele care se torceau şi se ţeseau la noi, pe socoteala noastră.

Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această... „cucerire”? Posibil de-a zice astăzi cum că împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă această chestiune ar veni înaintea Congresului? Am înţelege ca ziaristica rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuţiunea s-ar învîrti pe un teren propriu şi le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarc, pe care ne-am obicinuit a-l crede generos şi bun întrucît priveşte persoana sa, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.

Toate elementele morale în această afacere sînt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pămînt românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pămînt printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră. Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pămînt nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.

Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea ruşilor. Pentru a răspunde şi la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianţa de la Lusc dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate existenţa poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura şi a fi mulţămitori.

Ce ni se opune? Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cîntarul. De braţul scurt sau prezent al cîntarului ar atîrna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atîrnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă.

Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru ţară în genere, căreia puţinii lucrători pe ogorul istoriei naţionale îi oferă azi mijloace de a se apăra.

Pentru veacul al XIV[-lea] şi al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a românilor de d. B. P. Hajdeu şi Arhiva istorica a României, editată de acelaşi, apoi Beitrage zur Geschichte der Romunen V. Eudoxius, Frhrn. v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea materialul cel mai preţios sînt capitulaţiunile Domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea, textul cronicelor editate de d. Mihail Cogălniceanu, iar, în privirea eparhiei Proilaviei, Cronica Huşilor de P.S.S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunărei de Jos ; pentru al XVIII-lea aceeaşi colecţie de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în greceşte de un Amiras, în care e cuprins şi textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecţiunea de documente a lui Hurmuzaki, vol. VII; pentru veacul al XIX [-lea] în fine mai sus citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras şi Wilkinson ne-au atras atenţia d. Al. Odobescu.

M. Eminescu