Curioase
lucruri are şi limba românească! După legile rostirii noastre, bunăoară, o
silabă nu poate să aibă mai mult de cinci anumite consoane - dentale, rostite
printre dinţi – iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. În vorba „crâng” avem
patru consoane, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu vocala) printre dinţi. Probaţi s-o
rostiţi, cu dinţii strînşi și cu buzele puţin desfăcute: nici buzele nu le veţi
mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o silabă,
care au mai multe consoane, cinci, sunt în limba noastră puţine: „strâng”,
„strâmt”, „strâns”, „strâmb”, „strung” etc. şi băgaţi de seamă că în toate
trebuie să fie „s” şi „r” la-nceput
(sau „ş” ori „z”). Fără „r” nu se poate. Cu şase consoane n-ar putea exista o
silabă, decât compusă din tot câte doi „s”, „t”, şi „r”, deci un „strârst” care
s-ar rosti printre dinţii strânşi fără mişcarea buzelor.
Acestea nu
sunt curiozităţi ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un
cuvânt de trei silabe - cine îl caută, o să-l afle - sau din şapte
litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest cuvânt două litere de la
sfârşit, au să-ţi rămână cinci litere. Şi într-adevăr rămân cinci. Dar nu
acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfârşit, în loc să ai două
silabe în urmă, ai patru! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege
adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, câteodată!
Ştiţi că în limba noastră sunt cuvinte care se pot citi întors şi rămân tot
aceleaşi. Mai scurte sunt multe, ca „sus”, „pup”, „coc”, „sas”, „rar” etc.
Frumoase sunt acele de două silabe ca „potop”, „cazac”, „cojoc”. Fraza eliptică
„atâta loc, ocol atâta!” se poate citi şi de-a-ndărătelea, ovreieşte. E curios
însă un verb românesc. Acesta se poate citi şi întors, dar ce ţi-e mirare e că,
citindu-l invers, în loc să ai un verb, ai trei ! Cine are vreme poate să-l
caute. Şi iarăşi, sunt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rând câte o
literă, fie de la început, fie de la coadă şi ce rămâne e alt cuvânt. Aşa d.e.
„drac”. Tai pe „d”, rămâne „rac”, apoi „ac”. Tot aşa „plac”. D-voastră puteţi
să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă: eu ştiu un adjectiv de
patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvânt.
Pân-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă,
în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează: în loc să ai din patru litere
trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş
gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul
ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în
scrierea unui singur cuvânt, căci cu scrierea cuvintelor are de-a face
ortografia. Dar, din capul locului vă spun, că acel cuvânt e scris corect
ortografic şi nu e nici o „şmecherie” ortografică în ce vă spun.
Ştiţi apoi
că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi
silabe, în şir, d.e. „mama m-a măritat” sau a unui sunet prea ascuţit
(d.e. „ţ”), d.e. „ţin în dinţi, ascuţitul cuţit şi ţipă beţi” etc., o
frază care parcă e ţiţăit de şoarece. În poezie însă, poetul de multe ori imită
sunete de-ale naturii şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consoane sau vocale
(afară de „ţ”) în loc să fie cacofonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre
herghelia din „Dan căpitan de plai”, că venea „potop rotopitor”,
îngrămădind trei „p”, trei „t” şi cinci „o”, ca să imite vuietele cailor. Acel
„to”, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe
de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvânt: nu e româneşte
nici un verb „a rotopi” şi nu e vorbă existentă „rotopitor”. Dar e mai mult
decât atâta. Alecsandri zice: „Deodată se aude un tropot pe pământ, un tropot
de copite, potop rotopitor”. Iată în două versuri îngrămădiţi: 10 „t” şi 8 „p”.
Dintre câte
cacofonii din repetarea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea
mai frumoasă - şi urâţenia e frumoasă! - e: „s-a întîlnit cucu cu cucuvaia”.
Cinci „cu” la rând. Asta am citit-o, era însă aşa: „trăiesc acu ca cucu cu cu
cuvaia”, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori
pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu
rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten: „Ştii tu ce e româneşte „ra
ra ra ra ra ra”? Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzând că-i număr pe
degete şapte „ra” şi-l asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul
„ra” îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîndeam la fraza „Rar ar ara rara rapiţă
ţăranii dacă...” etc.
Lucrul
acesta e o jucarie; dar, oricum, o jucarie frumoasă, căci e curios să poţi face
o frază în care să ai şapte „ra” unul după altul şi jucăria aceasta e potrivită
ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decât
d-voastră care trăiţi poate la sat şi ştiu bine că și d-voastră puteţi găsi
fraze în care s-ar perinda câte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o frază.
O cacofonie straşnică, găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de
rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un străin, care ştie puţintel
româneşte, nici bătut n-o poate spune; înşişi românii se încurcă spunînd-o.
„Câte ouă vechi şi câte nouă; câte nouă, câte vouă? Vechi sunt nouă, nouă două:
două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi”. Eu aveam de
gând să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată
căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet şi nu mi-e că obosesc şi eu
scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastră citind şi nu mai luaţi bine seama la ce
spui. Şi vreau să vă las şi vreme, ca să găsiţi curiozităţile pe care le-am
pomenit mai sus şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate; să v-o dea
Dumnezeu şi dacă nu le veţi găsi. Dar dacă vă plac lucrurile acestea, atunci să
ştiţi că n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.
de George Coșbuc
+ comentarii + 2 comentarii
PFFFFFFFFF. Credeam că-i vocabularul tău! Şi mă miram cum poţi să scrii atât de mult, atât de curios, atât de bine şi... romantic.
N-am căutat cuvintele domnul Coşbuc, dar am citit până la capăt. Foarte interesant.
Pentru mine, limba română, e încă un mister.
Şi fraza cu ouăle nu am auzit-o niciodată.
Nici nu stiu ce sa zic... Mult scriu si eu, uneori curios, dar nu dosnic, mai bine sau mai rau, iar romantic nu prea in articole. Dar Cosbuc e superb! Maine, cu dedicatie pentru tine, tot Cosbuc...
Trimiteți un comentariu