Ban

 Ban (plur. „bani”), s.m.; 1. d'abord prince ou souverain de la Petite-Valachie, plus tard vice-roi de la meme province, enfin le premier des boyards de la Valachie;

2. dignitaire moldave, intermédiaire entre le grand-porte-épée et le grand échanson.

Introducerea statornică a boieriei de vel-Ban în Moldova datează din anul 1705, cu a doua venire la domnie a lui Antioh Cantemir, despre care Ion Neculce (Letop. ÎI, 313), zice aşa: „pre Lupul Bogdan iar l-au pus hatman, pre Maxut vel Postelnic, pre Ilie Cantacuzino vel Spătar, pre Savin Zmucilă vel Ban; şi de atuncea se aşăză această boierie cu temei în Moldova de este aşezată la rând, ca mai înainte vreme, deşi era la vreun Domn, uneori şedea mai sus, iar alteori mai gios, după cum le fusese alte boierii, aşa şedea şi cu Bănia la divan; iar de aici înainte i s-au aşezat rândul după Spătarul cel mare şi i s-au făcut şi venit boieriei câte un ban de drobul de sare de la ocnă...”.

Era a imitare nominală foarte scăzută a treptei de mare Ban din Muntenia, unde aceasta boierie a fost într-adevăr „mare” şi n-a încetat niciodată de a sta în fruntea tuturor celorlalte. Cantemir, Hron. II p. 372: „până astăzi Banii în Ţara Muntenească, măcar că supt ascultare şi voia Domnului sunt, însă după privileghii poate fi, carile d'început au fost având, şi la boierie sunt mai de frunte şi altă putere au peste Olt, nu numai a giudeca ce şi cu moartea pre vinovaţi a căzni şi tot acel vechi titlu de Ban îşi ţin”.

Înlăturându-se inovaţia din Moldova, istoria Băniei ne înfăţişează patru perioade:

1°. Până pe la 1300 Banul Severinului era singurul suveran al Olteniei;

2°. De pe la 1300 până la 1600, întâi Ban al Severinului, apoi Ban al Craiovei (Ist. crit. 2. I p. 81 § 21), uneori Ban al Mehedinţiului ca în actul latinesc de la Vlad-vodă din 1511 : „Radulo Bano de Mehedince” (Marianburg, Kleine Siebenb. Gesch. Pesth 1806 p. 224), câteodată Ban al Jiului ca într-un hrisov din 1533 (Condica Mss. a mănăstirii Govora 1753, în Arch. Stat din Buc. p. 111; cfr. Venelin, p. 164), Banul scăzu la a doua treaptă după Domnul Ţării Româneşti, dar era mai totdeauna din dinastia Basarabilor, rudă foarte de aproape a Domnului, care-l numea şi-l lăsa să fie stăpân peste cele cinci judeţe ale Olteniei, având o curte a sa princiară deosebită la Craiova, o judecată, o armată etc.;

3°. De pe la 1600 până pe la 1700, Ban al Craiovei - un fel de vice-rege al Olteniei, numit de către Domn dintre oamenii cei mai de frunte, mai ades dintr-o veche familie boierească, rar dintre străini, exercitând în marginea celor cinci judeţe o autoritate administrativă şi judiciară aproape suverană;

4°. De pe la 1700 încoace, până la stingerea vechii organizări ierarhice, Ban al Craiovei era primul boier al Ţării Româneşti, uneori fanariot, figurând în fruntea sfatului domnesc, având reşedinţa totdeauna în Bucureşti şi bucurându-se de o autoritate curat nominală asupra Olteniei, unde administrau de fapt „ispravnicii” de judeţe sub supremaţia unui „caimacam al Craiovei”. Cu toată scăderea treptată a importanţei politice, Banul rămase până la urmă un personaj atât de mare, încât chiar în ultima perioadă dete naştere la locuţiunea proverbială: „voia la dumneata ca la Banul Ghica” cu sensul de: poţi să faci tot ce-ţi place.

Primul „Banus Sewrinensis” de acest fel al ungurilor, întrucât se poate constata prin documente, a fost un „Leukus” la 1233; şi aproape la acelaşi timp se referă următorul pasaj din cronica orientală a lui Fazel-ullah-Rasid (D'Ohsson, Hist. d. Mongols, I p. XXXV): „În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda, care mergea spre drepta, după ce a trecut Ţara Oltului, îi iese înainte Bazaranbam cu o armată, dar e bătut”. Adică : dintr-o parte, spre apus era Banul de Severin cel unguresc Leukus, iar de altă parte, spre răsărit era românul Basaraba-ban. Negreşit, nu atunci pe la 1230 în ajunul năvălirii mongole, ci cu mult mai înainte se vor fi înfiinţat „Banii de Severin” şi anume cei româneşti, deoarace cei unguri n-au fost niciodată decât un fel de reacţiune contra Basarabilor, un titlu aşa zicând de contrabandă. Nu este o socoteală încărcată de a crede că Bănia oltenească trebuie să fi existat deja cel puţin de vreun secol, cam de pe la 1100-1150.

Între 1189-1378 principele Bosniei îşi dădea titlul de Ban şi de mare Ban. Pe la 1253 ne întâmpină un Ban la Ragusa (Daničić, Rječnik I p. 25). În Slavonia, Croaţia şi Dalmaţia, Banii apar pe la 1150; în Serbia, aşa numiţii Bani de Maciva, „Bani Machovienses”, pe la 1270 (Fejér, Cod. Diplom. passim). Temeșiana n-a fost niciodată Bănie, ci numai din cauza legăturii sale cu Oltenia, căreia îi aparţinuse în parte din timp în timp şi-a căpătat numele modern de Banat, pentru prima oară abia în secolul XVI sub formă de „Banat de Lugoj şi de Caransebeş”. În Ardeal, de asemenea, n-au fost Bani; românii de acolo îi cunoşteau însă pe cei unguri pe de o parte, bunăoară la 1275 „Alexander Banus Comes Scibiniensis et de Doboka” (Fejér, .Cod. dipl. V, 2, 298), iar pe de altă parte îi cunoşteau pe Banii Basarabi din Oltenia, astfel ca suvenirea (amintirea) Banilor, ca şi când ar fi existat chiar în Ardeal, s-a păstrat în poezia populară. La sârbi însă titlul de Ban se putea aplica într-un mod onorific la orice principe sau om puternic, iar în Ragusa şi-n Muntenegru el se întrebuinţează până astăzi cu sensul de „seigneur” sau „monsieur” (Karadžić, Lex. ad voc.). Bulgarii n-au avut Bani, dar i-au cunoscut pe cei din Oltenia şi pe cei din Serbia, încât în poezia epică bulgară, Ban e aproape sinonim cu Crai. Dan Basarab, fratele marelui Mircea, trăieşte până astăzi în poezia populară bulgară, mai ales în colinde, sub numele de „Dan-Ban, Dan-Vodă”.

Ban - latin nu este şi nu poate fi. E adevărat însă că sârbii l-au primit de la români, dar pe o cu totul altă cale. Cuvinte curat persane, ca „cioban” bunăoară, străbăteau în veacul de mijloc în regiunea dunăreană mai cu seamă prin mijlocirea celor două mari popoare turanice năvălitoare, pecenegii şi cumanii, care veneau în Carpaţi după o lungă şedere la coastele Persiei. Un vocabular cumanic din secolul XIV, ajuns din fericire până la noi, este plin de persianisme (Kuun, Codex Cumanicus, passim). Ei bine, nimic nu poate fi mai persan ca Ban: „ban” (zendicul „van”), „possessor, dominus, vir magnus, illustris” (Vullers, I, 184). De la persani „ban” a trecut la toţi vecinii lor, turani şi ne-turani. Aşa la armeni compusul marz-ban era titlul capului oştirii (De Lagarde, Abhandl. p. 64). Alanii din Caucaz, când au înaintat în Europa împinşi de huni, unul din principii lor se chema „Sangi banus” (Jornande). Continuitatea teritorială de la Oltenia prin Serbia până la Adriatica este învederată. Pe acest spaţiu geografic ne-ntrerupt, pecenegul sau cumanicul Ban „Domn” nu putea să călătorească decât plecând din România, prima staţiune balcanică a pecenegilor şi a cumanilor, astfel că după mine nu este nici o îndoială că oltenii îi avuseseră pe Bani înainte de a-l fi căpătat sârbii.

B.P. Haşdeu

Curiozităţile limbii românești

 Curioase lucruri are şi limba românească! După legile rostirii noastre, bunăoară, o silabă nu poate să aibă mai mult de cinci anumite consoane - dentale, rostite printre dinţi – iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. În vorba „crâng” avem patru consoane, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu  vocala) printre dinţi. Probaţi s-o rostiţi, cu dinţii strînşi și cu buzele puţin desfăcute: nici buzele nu le veţi mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o  silabă, care au mai multe consoane, cinci, sunt în limba noastră puţine: „strâng”, „strâmt”, „strâns”, „strâmb”, „strung” etc. şi băgaţi de seamă că în toate trebuie să fie „s” şi „r”  la-nceput (sau „ş” ori „z”). Fără „r” nu se poate. Cu şase consoane n-ar putea exista o silabă, decât compusă din tot câte doi „s”, „t”, şi „r”, deci un „strârst” care s-ar rosti printre dinţii strânşi fără mişcarea buzelor.

Acestea nu sunt curiozităţi ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un cuvânt de trei  silabe - cine îl caută, o să-l afle - sau din şapte litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest cuvânt două litere de la sfârşit, au să-ţi rămână cinci litere. Şi într-adevăr rămân cinci. Dar nu acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfârşit, în loc să ai două silabe în urmă, ai patru! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, câteodată! Ştiţi că în limba noastră sunt cuvinte care se pot citi întors şi rămân tot aceleaşi. Mai scurte sunt multe, ca „sus”, „pup”, „coc”, „sas”, „rar” etc. Frumoase sunt acele de două silabe ca „potop”, „cazac”, „cojoc”. Fraza eliptică „atâta loc, ocol atâta!” se poate citi şi de-a-ndărătelea, ovreieşte. E curios însă un verb românesc. Acesta se poate citi şi întors, dar ce ţi-e mirare e că, citindu-l invers, în loc să ai un verb, ai trei ! Cine are vreme poate să-l caute. Şi iarăşi, sunt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rând câte o literă, fie de la început, fie de la coadă şi ce rămâne e alt cuvânt. Aşa d.e. „drac”. Tai pe „d”, rămâne „rac”, apoi „ac”. Tot aşa „plac”. D-voastră puteţi să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă: eu ştiu un adjectiv de patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvânt. Pân-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă, în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează: în loc să ai din patru litere trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în scrierea unui singur cuvânt, căci cu scrierea cuvintelor are de-a face ortografia. Dar, din capul  locului vă spun, că acel cuvânt e scris corect ortografic şi nu e nici o „şmecherie” ortografică în ce vă spun.

Ştiţi apoi că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi silabe, în  şir, d.e. „mama m-a măritat” sau a unui sunet prea ascuţit (d.e. „ţ”), d.e. „ţin în dinţi, ascuţitul cuţit şi ţipă beţi” etc., o  frază care parcă e ţiţăit de şoarece. În poezie însă, poetul de multe ori imită sunete de-ale naturii şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consoane sau vocale (afară de „ţ”) în loc să fie cacofonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre herghelia din „Dan căpitan de  plai”, că venea „potop rotopitor”, îngrămădind trei „p”, trei „t” şi cinci „o”, ca să imite vuietele cailor. Acel „to”, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvânt: nu e româneşte nici un verb „a rotopi” şi nu e vorbă existentă „rotopitor”. Dar e mai mult decât atâta. Alecsandri zice: „Deodată se aude un tropot pe pământ, un tropot de copite, potop rotopitor”. Iată în două versuri îngrămădiţi: 10 „t” şi 8 „p”.

Dintre câte cacofonii din repetarea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea mai frumoasă - şi urâţenia e frumoasă! - e: „s-a întîlnit cucu cu cucuvaia”. Cinci „cu” la rând. Asta am citit-o, era însă aşa: „trăiesc acu ca cucu cu cu cuvaia”, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten: „Ştii tu ce e româneşte „ra ra ra ra ra ra”? Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzând că-i număr pe degete şapte „ra” şi-l asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul „ra” îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîndeam la fraza „Rar ar ara rara rapiţă ţăranii dacă...” etc.

Lucrul acesta e o jucarie; dar, oricum, o jucarie frumoasă, căci e curios să poţi face o frază în care să ai şapte „ra” unul după altul şi jucăria aceasta e potrivită ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decât d-voastră care trăiţi poate la sat şi ştiu bine că și d-voastră puteţi găsi fraze în care s-ar perinda câte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o frază. O cacofonie straşnică, găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un străin, care ştie puţintel româneşte, nici bătut n-o poate spune; înşişi românii se încurcă spunînd-o. „Câte ouă vechi şi câte nouă; câte nouă, câte vouă? Vechi sunt nouă, nouă două: două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi”. Eu aveam de gând să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet şi nu mi-e că obosesc şi eu scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastră citind şi nu mai luaţi bine seama la ce spui. Şi vreau să vă las şi vreme, ca să găsiţi curiozităţile pe care le-am pomenit mai sus şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate; să v-o dea Dumnezeu şi dacă nu le veţi găsi. Dar dacă vă plac lucrurile acestea, atunci să ştiţi că n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.

de George Coșbuc

Colinde

 Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.

Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.

Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin a substituit numirile cântecului păgân. În loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis Sf. Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci, colindele care cânta naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar însă sau mai niciodată pe acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.

 Avem  două feluri  de colinde :

Unele sunt cântece de laudă la adresa stăpânului casei. Originea lor sunt cântecele ce le cântau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificându-i faptele sale, mai ales pe cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză - căci altfel cu greu afli o explicare în colindele noastre - preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întâmplări din tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vânătoreşti, sunt în acest gen. Colinda îl face erou pe însuşi stăpânul casei sau pe un fiu al său, numindu-l cu numele. În colind de tânăr se povesteşte simplul fapt că „în prundurile mării, în marginea ţării” stau două oşti, a leşilor, care au domn şi a românilor, care n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că: „Ăst domn bun de casă/ Are un cocon/ Bun de a-l face domn”.

Şi-l cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tânăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strângă frâul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimişii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sunt ostaşi bătrâni, care îl vor învăţa toate acestea. Iar coconul pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde cântă faptele povestite de evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi răstignirea. Originea lor trebuie căutată în cântece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrâns. Cu mult mai multe sunt acelea care cântă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origine - fie mai veche, fie mai nouă decât creştinismul - n-au de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Mării, ni se spune că Maria, Maica Domnului, pe când se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, Sf. Ioan. Atunci Sf. Maria de ciudă şi de  mânie, „dete în foc ca să ardă”, dar „Busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou să se omoare sărind în apă, însă apă n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria şi pentru ce lucru puţin!

Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea originea în creştinism. Într-altă legendă se spune că Maica Domnului, când a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în special sasul, care e zgârcit şi cum spune colinda: „de veste când a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlăţat, câinilor ne-a dat, în goană ne-a luat”.

 Într-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgâne şi creştine. Aşa, în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sf. Vineri venea la Dumnezeu şi se plângea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar „Cetatea Irodului” i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat. În această colindă zeitatea păgână Venus, devenită Sf. Vineri, devine o martiră: cetatea  Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpânul ploilor etc. Tot atâtea confuzii sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cântate de colinde, puţine la număr, explică originea sau însuşirile unor animale, care sunt privite ca sfinte sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întâietatea ca animale  folositoare.  Boul „răstoarnă pământul de răsare grâul roşu”; calul „te duce, te şi aduce” ; iar „oaia hrăneşte şi te îmbracă”. Într-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut grâul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrimi şi vinul din sângele ce-i curgea pe urma piroanelor.

 George Coșbuc