Iubirea în cronici

 Sunt frumoase cronicile române! Ele ne strămută în timpul lui Mircea şi Ştefan, pentru care e prea mic chiar epitetul de „cei mari”; ele ne pun faţă-n faţă cu Ţepeş, Rareş, Ion-Vodă, Mihai... Ce români, o Doamne! Ai crede că în vinele lor curgea un alt sânge, că braţele lor erau din alt os, ca inimile lor frământau acel teribil element, care azvârlea fulgere şi zguduia pământul în temeliile sale. Suntem fii ai lor, o ştiu; dar de cele mai multe ori, vai! fiii nu moştenesc decât numele părinţilor. Când citesc şi recitesc, cu o voce tremurândă de emoţie, cu pieptul dilatat de o mândrie cu atât mai vie cu cât ea este mai trecătoare, când citesc şi recitesc tablourile în care cronicarii ne zugrăvesc pe un Baiazid, pe un Murat, pe un Suleiman, fugind şi umiliţi înaintea armelor române, înzecit mai puţin numeroase... ei bine! atunci mă-ntreb pe mine însumi cu un fel de ipohondrie naţională: purtam numele de români, stăpânim pământul României; de ce am căzut aşa de jos?

Aşadar, fără a mă rătăci în labirintul cauzelor, mă mulţumesc a şti numai atât, că, după expresia poetului: „la noi mărul e putred”. Aduc aici cuvintele bardului român nu din întâmplare, ci pentru că lucrul se trece de glumă, când până şi poeţii, aceşti copii fericiţi ai râzătoarei iluzii, aceşti luminaţi orbi, care admiră seninul norilor şi splendoarea nopţii; când până şi ei încep a pipăi plaga realităţii! Citiţi însă cronicele române şi veţi afla timpul când şi putredul nostru măr era un adevărat măr domnesc, un măr smălţat pe dinafară cu rumeneala juneţii şi care păstra în sânu-i un sâmbure vivace şi sănătos!

Totuşi, pe lângă contrastul ce am observat, între sublima bravură a strămoşilor şi efeminata moliciune a strănepoţilor, mai este un altceva, care mă electrizează tot atât de mult în lectura cronicilor romane: un alt contrast, un contrast mai puţin simţit, fiindcă nu este politic, dar nicicum mai puţin dezavantajos pentru caracteristica timpului nostru propriu. Un individ mare, un geniu fie în război, fie în pace, fie în litere; un Bonaparte, un Colbert sau un Shakespeare, este acela care modulează, după propria inspiraţie, lumea supusă acţiunii sale, iar nu devine plecatul serv al acelei lumi. Cum vreţi, cum puteţi pretinde, să fie ceva dintr-un popor, o adunare de individualităţi, în care totul se importa şi nimic, nimic nu e bun pentru export?

Din literaţii noştri moderni - nu numesc pe nimeni, pentru a nu mă certa cu ponderoasa majoritate - numai aceia au înfipt nişte urme solide în cariera lor, care au putut să petreacă şi prin străinătate, dar au învăţat în ţară. Alecsandri, Bolintineanu, Cogălniceanu, Bolliac, C. Rosetti, Gr. Alexandrescu, Negruzzi, nu sunt nici doctori, nici laureaţi, nici licenţiaţi. Cugetând româneşte, cronicarii noştri erau constrânşi a vorbi tot româneşte. Inteligenţa limpede şi naivă, observaţie sigură şi necomplicată, tablouri simţite şi neafectate, un sistem mai mult inspirat de bun simţ decât combinat, în fine, toate câte nu seamănă deloc nici cu subtilismul german, nici cu volubilitatea franceză, nici cu flegmă engleză; toate acestea deosebesc şi pun în relief poporul român; toate acestea îi caracterizează, în cugetare şi în vorbă, pe cronicarii noştri; toate acestea ne lipsesc nouă, literaţilor proaspăt răsăriţi. Vedeţi dar, că avem mare trebuinţă de a ne adăpa la izvoarele cronicilor române, care sunt ca un fel de Karlsbad moral şi intelectual, în care ne-am putea căuta sănătatea inimii şi a spiritului, bărbăteasca energie şi verdea pricepere a străbunilor!

Bunăoară, care să fi fost meşteşugul dragostei la strămoşii noştri cei mai dincoace de epoca lui Traian, care uitaseră deja demult preceptele lui Ovidiu? Cum făceau ei curte? Cum petreceau? Cum corespundeau? Cum vorbeau în romanticele lor întâlniri? Cum făceau acele jurăminte, de care iubirea nu se lipseşte nici chiar la hotentoţi? Naţiunile cele mai brave au fost totdeauna şi cele mai amoroase. Mitologia antică ni-l reprezintă pe zeul Marte prins în laţ de zâna Venere. Arabii şi normanzii, fiii ţărilor celor mai călduroase şi copiii gheţurilor nordului, cu o mână supuneau universul, cu cealaltă strângeau la piept acea gingaşă parte a popoarelor învinse, care nu se plângea niciodată de groaza cuceririi. Însuşi Destinul a voit ca femeilor să le surâdă luciul armei, iar ostaşului să-i zâmbească lauda ieşită din gura unei nimfe!

Românii au fost odată foarte viteji, cel puţin pe când se scriau cronicile: urmează dar să fi fost şi foarte amoroşi. Din nenorocire, cronicele, preocupate de corp şi suflet, de povestirea minunatelor vitejii ale neamului românesc, se feresc a ridica vălul de pe misterele vieţii sociale, le dispreţuiesc, le cred nedemne de a rămâne în pomenire.

Sub anul 1472 cronicarul povesteşte războiul între cei doi domni români, Radu-Vodă din Ţara Româneasca şi din Moldova Ştefan cel Mare. La locul numit Cursul-apei, în judeţul Râmnicului, se dete bătălia. „De ambe părţile se băteau vitejeşte”, zice cronicarul. Lupta dură trei zile în şir, joi, vineri şi sâmbătă şi nu se ştia încă cine va birui, căci se luptau românii cu românii! În fine, noaptea spre duminică, Radu-Vodă fugi la Bucureşti şi se închise în cetăţuia ce se înălţa atunci pe malul Dâmboviţei, acolo unde se află astăzi Curtea Veche. Ştefan-Vodă înconjură castelul şi-l luă. Radu-Vodă reuşi a scăpa peste Dunăre. Dar în mâinile învingătorilor căzu doamna lui Radu-Vodă şi fiică-sa Voichiţa. Aceste două prizoniere de neam domnesc fură conduse la Suceava, în capitala marelui Ştefan. De atunci trecură trei ani la mijloc. Deodată, sub anul 1475, cronicarul ne spune că „Ştefan-Vodă a zidit mănăstirea Sfântul Dimitrie de 'naintea Curţii domneşti şi s-a cununat acolo cu Doamna Voichiţa, fata lui Radu-Vodă, iar pe maică-sa, cu mare cinste o a trimis-o la bărbatu-său Radu-Vodă la Ţara Muntenească”.

Oare pe cine să nu intereseze a şti, cum, când, în ce mod se născu şi se dezveli acest amor? Nici chiar un Ştefan cel Mare, tot încă nu putea fi scutit de prealabila necesitate de a face şi el o declaraţie sentimentală, de a adresa şi el iubitei sale vreo câteva vorbe dulci, de a întâmpina şi el greutăţi, cochetărie, amânări etc. Dar despre acestea toate cronicarul păstrează cea mai adâncă tăcere, mulţumindu-se a menţiona numai cele două puncte extreme, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul: captivarea Voichiţei şi apoi cununia. Însă adeseori lesne se ghiceşte ceea ce nu se spune. Amorul lui Ştefan-Vodă pentru Voichiţa trebuie să fi fost o pasiune prea violentă, prea imperioasă, de vreme ce-l sili pe acest principe diplomat de a-şi schimba deodată politica, împăcându-se cu un inamic atât de vechi şi atât de înverşunat precum era Radu-Vodă. Frumoasa bucureşteancă avu satisfacţia de a îmblânzi un erou, înaintea căruia tremurau Turcia, Ungaria şi Polonia; dar şi Ştefan-Vodă avu o satisfacţie nu mai puţin măgulitoare de a fi cucerit o nevastă nu prin tratate, ci cu sabia în mână întocmai precum făcuse fondatorul străbunei Rome!

După moartea lui Ştefan cel Mare, urmă pe tron fiu-său, Bogdan-Vodă. Ascultaţi ce spune cronica despre începutul acestei domnii: „Bogdan-Vodă dacă stătu domn, trimise solii săi la craiul leşesc, ca să poftească pe sora lui craiu, pe Elisabeta; ci muma lui craiu n-a primit să se facă acest lucru şi logodna a amânat-o pe altă dată. Dar Bogdan-Vodă n-a pierdut nădejdea, că înţelegând că muma fetei şi a lui craiu a murit, îndată a trimis solie, socotind că după moartea bătrânei nu va fi cine să-i stea împotrivă; ci craiul iar a amânat, că vedea pe soru-sa că nu vrea să meargă după Bogdan-Vodă, căci era prea urât la faţă şi orb de un ochiu. Deci văzând Bogdan-Vodă ca cu bine nu-şi va folosi, socoti să-şi răscumpere ruşinea sa cu sânge şi de arme s-a apucat: a prădat Ţara Leşească şi s-a întors înapoi”. Iată dar, ca în Iliada lui Homer, un război din cauza unei femei! Şi ce război! Întâi Bogdan-Vodă devastează Polonia, apoi polonii, pentru a nu se recunoaşte biruiţi, năvălesc şi ei în Moldova, pustiind-o cu foc şi sabie; apoi Bogdan-Vodă aduna o nouă oaste şi face o nouă invazie în Polonia; apoi polonii iarăşi se întorc cu furie asupra Moldovei. Şi toate astea, toate astea pentru că lui Bogdan-Vodă îi plăcuse portretul principesei Elisabeta şi pentru că vroia cu orice preţ s-o ia de femeie pe blonda poloneză!

Precum vedeţi, eroismul nu înceta a fi elementul principal şi predomnitor al amorului şi după moartea lui Ştefan cel Mare. Şi să nu vă închipuiţi că numai Domnii se băteau şi-şi expuneau viaţa pentru guriţa unei frumoase, nu! aceasta era o caracteristică generală, un obicei comun, o datină sacră, o tradiţie pentru toţi românii. Tel maître, tel valet, zice proverbul francez. Slugile îi imită pe stăpâni, supuşii îi imită pe domnitori. Buni sau răi, eroi sau moleşiţi, morali sau imorali, principii formează un popor bun sau rău, eroic sau moleşit, moral sau imoral. Drept dovadă cronicarul povesteşte cum moldovenii îl imitau pe Bogdan-Vodă până şi în privinţa amorului. Ascultaţi povestirea naivă a cronicii sub anul 1509: „Un Ivașco oarecine din ai noştri avea mânie pe un alt numit tot Ivașco, ce i-a fost luat muierea. Deci când leşii au intrat în ţară asupra lui Bogdan-Vodă, acel Ivașco păgubaş de muiere s-a închinat la leşi şi a adus o ceată de leşi în casa celuilalt Ivașco ce-i luase muierea şi l-a prins viu şi l-a înţepat”. Iată o istorie comică şi tragică totodată. Istoria e comică, căci amândoi eroii poartă din hazard acelaşi nume, Ivașco, întocmai ca cei doi Menechmi în comedia lui Plaut. Dar unul din ei fură nevasta celuilalt şi de aici începe tragedia. Bărbatul insultat se răzbună cu arma în mână şi se răzbună într-un mod oribil!

Cununia lui Ştefan cel Mare cu Voichiţa, războiul lui Bogdan-Vodă pentru Elisabeta şi istoria celor doi Ivașco ne dau o idee destul de clară, cum înţelegeau amorul românii din timpii cei de glorie ai României! Dar îmi veţi spune că domnii şi boierii nu sunt toată ţara. Într-adevăr, cronicarii nu vorbesc nimic despre ţărani, însă ţăranii au şi ei o cronică a lor proprie, o cronică mult mai vie şi mult mai frumoasă decât cronica domnească şi boierească. Acea cronică a ţăranilor este poezia naţională. Citiţi antica baladă „Păunaşul codrului” şi veţi vedea că în acele zile de vitejie, chiar femeile nu înţelegeau cum să iubească un mişel, un fricos, pe un om care nu ştia să mânuiască sabia, nu ştia să biruiască un rival cu arma în mână! Amorul se socotea a fi o floare atât de preţioasă, încât o dobândeau numai aceia ce-şi puneau în pericol viaţa, care aveau destulă inimă pentru a dispreţui moartea. Acesta e adevăratul amor românesc naţional, după cum îl descriu cronicile!

În celelalte ţări, aşa iubea numai nobleţea, aşa iubeau numai cavalerii feudali din Evul Mediu şi ducesele de prin castele; la noi, aşa iubea săteanul cel de pe urmă, ţărăncuţa cea mai modestă! Şi, fiindcă nici un om nu poate să nu iubească sau să nu fi iubit măcar o dată în viaţă, amorul îi făcea eroi pe toţi românii!

B.P. Haşdeu

Ironie

 Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet. Cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară formă „noua limbă veche şi înţeleaptă” pe care o cunoştea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude nici chiar de la puţinii prieteni, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea, dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, care se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi care nu se sfiesc a se fuduli a tout propos cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat şi laudele acelora îi inspirau de-a dreptul dezgust.

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent şi o ştia mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine.

Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi, nici moartea nu te poate scăpa. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! A trăit până mai ieri, aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcţii care le-a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un târziu să găsească mijloace de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi  avorteze zilnic prin provocare voită gândirile şi concepţiile şi cât de rău e preţuită la noi, se ştie. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaţă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept, dar suferea amar de sărăcie.

S-a susţinut că dispreţuia averea... E un neadevăr pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aici cu siguranţă că, afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice ş.c.l. nu voi căpăta nici o dezminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.

S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar fi trecut prin mâna lui, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi... profit şi încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii, doar are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral şi tot nenorocit ar fi fost dispunând de oricâte mijloace, însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, mai trebuia şi trupul chinuit şi nemângâiat? Şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc?

Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naştere să moară cum a murit, însă neajunsurile practice ale traiului, hrana ordinară, interiorul mizer, nevoia continuă de muncă grosolană obligată şi ridicol plătită, cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulţumit pentru el, i-au trebuit scurta calea către tristu-i sfârşit.

Când era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul sau un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: „organele erau acum sfărmate şi maestrul nebun”. Până aici trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape nimeni. Câţi îl ştiau că există? Foarte puţini. De-acu încolo, ţin-te, popularitate! Mulţi cuminţi trec pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, din câţi cunosc d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni se strânge şi se ia toată lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor. A trecut apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om. Era liniştit, trist, sfios şi, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam ruşinos, având conştiinţa deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte nu mai poate încăpea vorba, era în completă mizerie.

Iată ce scria el către un amic, scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi câtuşi de puţin neliniştită:

„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întru câtva mai restabilit, ţin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă”. Trist document !

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva, apoi, din fericire, moartea. Moartea, ea a desăvârşit opera nebuniei. Creierul care a gândit despre soarta omulul de geniu -

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare

Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare ;

Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel

Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră”.

- n-a apucat încă să putrezească bine şi ce de asociaţii şi comite care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!

- Dar nu e meritata popularitatea aceasta?, se va zice.

- Ba da.

- Dar nu era în adevăr un om de geniu?

- Nu mai încape vorbă.

- Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni?

- Negreșit... Însă...

Ieri d-abia îl cunoşteau şi apreciau câţiva prieteni de aproape şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca „în lipsa aproape absolută de subzistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie” şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct  cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statuie şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină, mai ştiu eu de ce! Atât de desăvârşită necunoaştere şi părăsire în viaţă şi-apoi într-o clipă atâta zgomot, atâta solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?

I.L. Caragiale

În Nirvana

 Sunt peste douăzeci de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuibările lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. Şi-mi povesti cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viciu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.

Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se extrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„Mă recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

„Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris”.

„Da, am scris”.

„Atunci şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme şi  dimineaţă la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acum supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan-cel-Mare şi mi-a cântat Doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.

Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate; aici de-o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dânsul. Părintele său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: „Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viciu. Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vicios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două - trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui nemuritor şi rece.

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii, vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda de care suferise aceasta iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

I.L. Caragiale