Horaţiu şi dacii

 Quintus Horatius Flaccus se născu în Apulia, la Venusa, 65 de ani înainte de Cristos. El muri la vârsta de 56 de ani. Tatăl său a fost comerciant. Când Horaţiu împlini 12 ani, bătrânul se aşeză la Roma pentru a-i da o creştere aleasă. Horaţiu, sfârşind cursul studiilor la Roma, a plecat spre a-şi completa învăţătura literelor la Atena. Aici, ca şi la Roma, el avu profesori renumiţi: a urmat cursurile filosofiei lui Epicur şi cursurile ce predau în Academie urmaşii lui Carneade şi ai lui Arcesilas. Horaţiu avu de colegi şi amici o mulţime de notabilităţi ai epocii sale. Fiul lui Cicero i-a fost camarad. Pe când îşi sfârşea studiile la Atena, Horaţiu făcu cunoştinţă cu Brutus, se împrieteni cu el şi curând se înrolă sub steagurile sale. La bătălia de pe câmpiile Philippelor (anul 42 î.Cr.), unde Antonius şi Octavian răzbunară moartea lui Iulius Cezar şi unde Brutus şi Cassius, trădătorii acestui mare roman şi mare imperator, se sinuciseră, Horaţiu se afla tribun al unei legiuni. El nu era fricos, dar oroarea cauzei ce servea îl făcu, pe semne, să cugete, să lepede arma şi să fugă, „relicta non bene parmula”, când văzu ruşinea conjuraţilor, când auzi – poate – la Sardes pe Brutus zicând cu căinţă lui Cassius: „mai bine-l lăsam pe Cezar să trăiască... el n-a făcut rău nimănui”.

Horaţiu renunţă dar pe veci la meseria armelor şi se întoarse la Roma, unde-l găsi pe tatăl său mort şi averea sa confiscată. Horaţiu se împacă cu biruitorul, care-i amnistiase pe toţi şi se dete studiilor şi poeziei. Cultivând muzele şi trăind în relaţie cu tot ce era mai distins la Roma, el deveni prieten intim al lui Varius, al lui Virgilius, al lui Maecenas, al lui Agrippa, al lui Pollion, al Pisonilor, al lui Tibul: „nostrorum sermonum candide judex” şi căpătă protecţia şi iubirea lui Augustus. Horaţiu era acum în vârstă de 26 de ani. Împăratul Augustus îi oferi lui Horaţiu să fie secretarul său intim, însă el refuză, preferând să rămână neatârnat. Cu toate acestea, muza lui Horaţiu a avut de multe ori influenţa asupra cugetărilor lui August. Într-o zi, Iulius Cezar, văzând căderea morală a Romei, sediţiunile nesfârşite, conspiraţiile după care câţiva ambiţioşi, armaţi cu trădarea sau cu asasinatul, dispuneau singuri de destinele Imperiului, se gândise a strămuta capitala la Troia, străbuna Romei, „Aeneadum Genitrix”. După asasinarea lui Iulius Cezar, împăratul Augustus, ca să scape imperiul de vijeliile şi anarhia unei capitale corupte, nestatornice şi sediţioase, reveni la ideile lui Cezar şi pregătea ordine pentru a se reconstrui Troia şi a se muta acolo capitala lumii. Atunci interveni Horaţiu, conjurandu-l pe împărat să renunţe la hotărârea sa. Augustus se înduplecă. Întrunind în jurul său pe bărbaţii cei mai eminenţi ai epocii sale, Horaţiu îşi petrecu viaţa în pace la frumoasa sa locuinţă de la Tibur sau Savina, sub acea domnie de vitejie, de înaltă politică, de lumină, de eleganţă şi de bun gust. După moartea binefăcătorului său, Maecenas, Horaţiu nu mai ieşi din casă şi muri de mâhnire după 20 de zile, la 27 noiembrie, 9 ani înainte de Cristos. El n-a mai putut trăi în urma amicului sau, care şi în ultimele sale momente îi scria lui Augustus: „Horatii Flacci, ut mei, esto memor!”. El îl lăsă moştenitor pe Augustus şi fu îngropat la Roma, pe muntele Esquilin.

Viaţa şi relaţiile lui Horaţiu se petrecură deci între anii 65-9 î. Cr. În această epocă, care cuprinde aproape 60 de ani din istoria activă şi vijelioasă a poporului roman, s-au întâmplat multe lucruri memorabile. Mai întâi, sediţiunea lui Catilina şi a șleahtei sale, cu toate relele, ale căror rezultate se simţeau încă în zilele lui Horaţiu. Poate că despre daci Horaţiu o mai auzea vorbind pe iubita sa Chloe, care era tracă, cine ştie de nu chiar dacă:

„Me nunc Thressa Chloe regit,

Dulces docta modos et citharae sciens,

Pro qua non metuam mori,

Si parcent animae fata superstiti”.

Poate că erau dacice sau getice unele din cântecele ce această frumoasă copiliţa a Dunării sau a Balcanilor le cânta lui Horaţiu cu dulcea ei voce, întovărășindu-le cu citara, instrument străvechi şi naţional al geţilor, precum şi fluierul, după cum ne încredinţează istoricul Teopomp, autor care a scris, 358 î.Cr., istoria dacilor şi a geţilor.

Când Augustus se pregătea să plece contra Britaniei şi a Arabiei, Horaţiu se adresă „Fortunei” (ad Fortunam Antiatem): „pe tine – zice - te imploră cruzii daci, sciţii rătăcitori, oraşele, naţiunile, mamele regilor barbari, de tine se tem tiranii îmbrăcaţi în purpură”. Altădată Horaţiu îi îndemna pe oaspeţii săi să şadă culcaţi pe coate şi să petreacă în linişte, căci numai tracii, după ce au băut, se iau la bătaie cu paharele.

Adresându-se într-o zi amicului sau Maecenas, Horaţiu îi zice că el, poetul, nu va muri, ci se va metamorfoza în lebădă: „nu – zice el - eu nu voi muri, eu născut din părinţi obscuri, mă voi metamorfoza în lebădă, voi vizita Bosforul, Getulia, pe hyperborei, pe locuitorii Colchidei şi pe dacii care se tem de cohorta marsică: toţi vor cunoaşte cânturile mele. Horaţiu le mulţumeşte Muzelor pentru protecţia ce i-au dat, le atribuie scăparea sa de multe nevoi şi zice că, cu ajutorul lor, i-ar putea vizita fără primejdii pe neospitalierii bretoni, pe concanii care beau sânge de cal, pe geloni şi chiar „fluviul scitic” (Dunărea), „Scythicum amnem."

În oda sa către romani (Ad Romanos) plânge starea de cădere a Romei, impietatea şi corupţia ei; apoi, amintind nenorocirile războaielor civile: „Pe când Roma - zice Horaţiu - se îndeletniceşte cu dezbinările sale, ea cade izbită de daci şi de etiopieni, căci o înving unii cu flota lor, ceilalţi cu săgeţile lor şi mai teribile încă”.

După învingerea dacilor, Horaţiu vesel adresează felicitări amicului său Maecenas: „de acum – îi zice - goneşte orice îngrijire din gândul tău despre destinele Romei, căci Cotiso şi dacii îşi dezarmează arcurile şi se retrag de la hotarele noastre”. Vorbind despre relele Romei, în oda sa „In avaros”, Horaţiu exclamă: „Mai fericiţi sunt sălbaticii sciţi, care duc în carele lor o locuinţă vagabundă, mai fericiţi sunt geţii, cu moravurile lor rustice; la ei o moşie nehotărnicită produce recolte paşnice şi toate darurile lui Ceres, ei cultivă numai un an acelaşi pământ”.

Horaţiu lăuda victoriile lui Drusus şi a lui Tiberius contra dacilor şi, adresându-se către Augustus, îi zice că cantabrii, mezii, indienii, dacii admiră geniul său, că Nilul şi Istrul recunosc acum puterea romanilor: „De acum nici popoarele care beau din apele profunde ale Dunării, nici geţii, nici serii, nici perşii necredincioşi, nici vecinii fluviului Tanais (Don) nu vor mai rupe decretele lui Cezar”.

Augustus celebra „serbarea seculară” (an. Rom. 737). Pentru a cincea oară romanii asistau la acest impozant spectacol. Acea serbare se ţinea la fiecare 110 ani din ordinul Sibilei şi dura trei zile. În a treia zi, un cor de 54 de flăcăi şi 54 de fete executa în templul lui Apollo, pe muntele Palatin, un imn în onoarea lui Apollo şi a surorii sale Diana. Horaţiu compuse imnul pentru „serbarea seculară” din zilele lui Augustus. La sfârşitul imnului, ambele coruri de flăcăi şi de fete întrunesc cântul lor, înălţând laude lui Febus pentru că mezii se tem acum de albele securi ale romanilor, că dacii şi indienii, odinioară atât de superbi, stau în vorbă de împăcare, „responsa petunt”.

Când August închide templul lui Ianus, Horaţiu încheie preocupările sale despre daci prin „Carmen seculare”. Viitorul însă râdea şi de „Carmen seculare” şi de veseliile pripite ale lui Horaţiu; nu mult, şi Roma era să devină tributară dacilor; nu mult, şi un Domitian era să fugă ruşinat în faţa viteazului Decebal, până când geniul lui Cezar şi al lui Augustus, prin braţul marelui Traian, să răzbune Roma, umilită de domni stupizi şi de oameni cu gura mare, dar cu inimă de pitici, odor fatal al epocilor de decadenţă şi de ruşine. Horaţiu ne-a lăsat astfel în „monumentul său mai tare decât bronzul, mai înalt decât piramidele regilor”, imaginea belicoasă a dacilor, urma unor îndelungate zile de lupte şi de combinaţii romane la Dunăre, în Balcani, în Carpaţi, la Marea Neagră şi până la depărtatul Tanais. Horaţiu ne reproduce starea, impresiile şi îndeletnicirile Romei din epoca sa. Versurile sale sunt nu numai o poezie divină, ci şi istoria zilelor de atunci.

Al. Papadopol-Calimah

Florus

  L. Annaeus Florus a trăit un timp la Tarraco, pe vremea împăratului Traian (98-117 e.n.), apoi la Roma, sub împăratul Hadrian (117-138) şi a alcătuit un rezumat al istoriei romane, folosindu-l îndeosebi pe Titus Livius şi pe Salustius. Cartea întâi cuprinde războaiele externe până la Cezar şi Pompei (anul 51 e.n.), iar a doua războaiele civile de la fraţii Gracchi până la Augustus.

Războiul cu tracii

I, 39 [III, 4], 1. După macedoneni - aşa au voit zeii - se ridicară cu război împotriva noastră tracii, care fuseseră odinioară tributarii macedonenilor. Ei nu s-au mulţumit să năvălească numai în provinciile noastre cele mai apropiate, Tesalia şi Dalmaţia, ci au ajuns la Adriatică. Opriţi de acest hotar, parcă prin intervenţia naturii, ei au întors armele şi au izbit cu ele înseşi apele mării. În tot acest timp n-a rămas nici un fel de cruzime care să nu fie aplicată prizonierilor: ofereau că ofrandă zeilor sânge de om; beau din ţeste de om şi pângăreau moartea prin batjocuri de tot felul, folosind atât focul, cât şi fumul împotriva celor pe care îi prindeau; scoteau prin chinuri chiar şi copiii din pântecele femeilor gravide. Cei mai sălbatici dintre toţi tracii au fost scordiscii, care uneau puterea cu viclenia. Se potriveau cu firea lor şi aşezarea pădurilor şi a munţilor. De aceea armata pe care o condusese Cato a fost nu numai împrăştiată şi pusă pe fugă, ci lucru uluitor! chiar nimicită în întregime.

Didius i-a respins în Tracia lor, surprinzându-i pe când rătăceau, răspândiţi în voie după jafuri. Drusus i-a împins mai departe şi i-a oprit să mai treacă Dunărea. Minucius a pustiit întregul ţinut al Hebrului; a pierdut într-adevăr şi el mulţi soldaţi pe când trecea cu caii fluviul înşelător din cauza gheţii. Volso a pătruns în munţii Rodopi şi Caucaz. Curio a înaintat până în Dacia, însă s-a înspăimântat de bezna pădurilor de acolo. Appius a ajuns până la sarmaţi, Lucullus până la hotarul cel mai îndepărtat al lor, la fluviul Tanais şi Lacul Meotic. Aceşti duşmani, cei mai sângeroşi dintre toţi, n-au putut fi astâmpăraţi altfel decât aplicând împotriva lor, când erau prinşi, propriile lor metode; s-au folosit deci împotriva prizonierilor focul şi fierul, căci nimic nu li s-a părut acestor barbari mai groaznic decât faptul că, după ce li se tăiaseră mâinile, erau obligaţi să trăiască şi să supravieţuiască torturii lor.

Războiul cu Antoniu şi Cleopatra

II, 21 [IV, 12], 1. Acesta a fost sfârşitul războaielor civile. Celelalte războaie au fost duse împotriva populaţiilor străine care ridicau capul, în diferite părţi ale lumii, văzând că Imperiul roman este ocupat cu propriile lui necazuri.

2. Căci pacea era proaspătă, iar grumazurile umflate şi semeţe ale neamurilor, încă nedeprinse cu frâiele sclaviei, căutau să scuture jugul impus de curând.

3. Populaţiile dinspre nord se arătau cele mai îndârjite: noricii, ilirii, panonii, dalmaţii, moesii, tracii şi dacii, sarmaţii şi germanii.

Războiul cu moesii

II, 26 [IV, 12], 13. Este îngrozitor de spus cât de sălbatici şi de cruzi au fost moesii: sunt cei mai barbari dintre barbari. 14. Unul dintre conducătorii lor a cerut, înainte de luptă, să se facă linişte şi a spus: „Cine sunteţi voi?” „Romanii, stăpânii lumii” - i s-a răspuns. 15. Acela zise din nou: „Aşa va fi, dacă ne veţi învinge”. Marcus Crassus a acceptat prevestirea. Pe dată barbarii, înainte de luptă, au jertfit un cal şi au făgăduit să închine [în cinstea zeilor] şi să mănânce măruntaiele comandanţilor pe care îi vor ucide. 16. Îmi vine să cred că zeii i-au auzit, căci n-au putut suporta nici măcar sunetul trâmbiţelor. Mare groază a băgat în barbari centurionul Comidius, un om cu apucături destul de barbare, dar cu efect faţă de astfel de oameni; purtând pe cască o torţă aprinsă, care se clătina la mişcarea trupului, el răspândea o flacără de parcă îi ardea capul.

Războiul cu tracii

II, 27 [IV, 12], 17. Tracii se răsculaseră deseori în trecut şi mai ales atunci când era rege Rhoemetalces. Acesta îi deprinsese pe barbarii lui şi cu steagurile militare şi cu disciplina şi chiar cu armele romane. Însă după ce au fost înfrânţi de Piso, au dat dovadă de turbare chiar şi ca prizonieri, căci încercau să muşte lanţurile, pedepsindu-şi astfel ei înşişi propria lor sălbăticie.

Războiul cu dacii

II, 28 [IV, 12], 18. Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiasca ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te aproprii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.

Războiul cu sarmaţii

II, 29 [IV, 12], 20. Sarmaţii străbat călare întinsele lor câmpii. A fost deajuns că acelaşi Lentulus i-a oprit şi pe ei la Dunăre. Nu au nimic altceva decât zăpezi, îngheţ şi păduri. Sunt atât de barbari, încât nici nu înţeleg ce este aceea pace.

Pacea cu parţii şi consacrarea lui Augustus

II, 34 [IV, 21], 61. Chiar şi celelalte [neamuri] care nu erau supuse simţeau totuşi măreţia poporului roman şi respectau pe învingătorul neamurilor. 62. Căci şi sciţii şi sarmaţii au trimis soli care să ceară prietenia noastră.

Fost-a Vergiliu orator sau poet?

1,6. N-ai să mai treci oare prin Baetica noastră şi nici n-ai să mai vizitezi cetatea în care versurile tale sunt declamate de recitatori şi unde acel preastrălucit triumf asupra dacilor răsună în tot forul?

2. Charisius 22, p. 157, 21. B. Florus către împăratul Hadrian: „ca un fel de prăzi de război, luate de la un arab sau de la un sarmat”…

Daci, geţi, traci

 Iulius Cezar pregătea o expediţie decisivă contra geţilor şi dacilor. El prepara o flotă, care din apele Savei era să străbată şi să ocupe toată Dunărea până la gurile ei. Dar asasinarea lui Cezar opri expediţia ce el pregătea contra acestei naţiuni vecine, crude şi belicoase care bătea şi prăda neîndurat hotarele romanilor şi cuprinsese Tracia şi Pontul „Dacos, qui se in Pontum per Thraciam effuderant coercere”. Dacii şi geţii, aflând despre moartea lui Cezar, se îmbărbătară şi începură a călca şi a ocupa din nou provinciile romane de dincolo de Dunăre. Geţii, dacii, ilirii considerau că puterea Romei era Iulius Cezar şi că odată cu moartea sa acea putere a dispărut.

Peste daci domnea acum de mai mulţi ani teribilul Byrebista sau Berebista, „spaima romanilor”. Iată cum ni-l descrie Strabon pe acest mare domn al dacilor: „Berebista, de neam get, înălţat la domnia naţiunii sale, îi găsi pe geţi slăbiţi de multe războaie, dar administraţia sa şi neadormita priveghere, au făcut că în puţini ani a căpătat mare putere şi a supus geţilor pe cei mai mulţi dintre vecini. Berebista deveni spaima romanilor, trecând Dunărea fără frică şi prădând Tracia, Macedonia şi Iliria; i-a strivit apoi pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi i-a stins pe boi cu regele lor Critasir şi pe taurisci. Pentru a ţine naţiunea getică în ascultare, Berebista îl avea ca ajutor la domnie pe Deceneu, preot sau vrăjitor ce călătorise în Egipt şi cunoştea oarecari semne prognostice prin care făcea a fi crezut de compatrioţii săi geţi ca divin. Astfel l-au avut mai nainte geţii pe Zamolxe. Dovadă despre supunerea geţilor, e că Berebista i-a făcut să taie viile şi să nu mai bea vin. Geţii scoteau afară lesne o armată de aproape 40.000 de oameni, iar la nevoie dacii şi geţii puteau scoate până la 200.000 de oameni!

Antonius reuşi să fie numit de Senat fratele său Caius ca prefect al Macedoniei, spre a se lupta contra dacilor. Dar expediţia aceasta fu nenorocită, fiind bătut de daci la cetatea istrienilor situată la gurile Dunării. Arme, drapele, acvile romane, toate semnele militare luate în război de la romani, fură duse ca trofee şi depuse la cetatea lor Genucla sau Istria. Când începură certurile dintre Antonius şi Octavianus, Berebista, regele dacilor, prin soli se oferi lui Octavianus de ajutor contra lui Antonius, propunându-i nişte condiţii la care Octavian nu se putea uni, ca unele ce erau contrare intereselor Romei. Berebista se declară atunci în favoarea lui Antonius. Nu putu însă face nimic nici în interesul Daciei, nici în al lui Antonius, căci într-o răscoală ce se întâmplă între ai săi, regele Daciei îşi pierdu viaţa. Tot în acest timp, pe când Berebista îi oferea ajutor lui Octavian, regele geţilor Dicomes propunea să-i dea lui Antonius un contingent puternic de armată getică contra lui Octavian, cu condiţia ca el s-o concedieze pe Cleopatra şi să se bată cu Octavian pe uscat prin Tracia şi Macedonia. Însă Antonius, cedând planurilor frumoasei egiptene, a rămas să se bată pe mare, decizie ce i-a fost funestă, căci avu ca rezultat fuga Cleopatrei şi a lui Antonius şi triumful lui Augustus. Regele geţilor a fost mai prevăzător, mai căpitan decât Antonius.

După moartea lui Berebista, Dacia se dezbină în trei părţi, ale căror domni erau Oroles, Dabiges şi Ziraxas. Auzind însă dacii de certurile din Roma, formară o armată de 50.000 oameni şi-l invitară pe Oroles a se pune în capul lor şi a trece în provinciile romane. După bătaia decisivă din Epir, de la promontoriul Actium, acolo unde astăzi stă în memoria acelei victorii Oraşul Biruinţei (Nicopolis) şi după ce Octavian, prefăcând republica romană de atunci în imperiu, îşi dete numele de Augustus şi ordonă lui Marcus-Licinius Crassus, ce comanda în Macedonia şi în Elada, a-i lovi pe daci pentru că se declaraseră partizani ai lui Antonius. Dacii îi bătuseră pe bastarni, trecuseră Dunărea şi supuseră o parte a Moesiei, apoi pe tribali şi în fine, trecând peste Balcani, năvăliră asupra Traciei denteleţilor, aliaţii Romei. Crassus izbuti a se înţelege cu Oroles, unul din regii geţilor, ce era în ceartă cu conaţionalii săi de dincoace de Dunăre, comandaţi de Dabiges, regele unei părţi a geţilor şi trecând fluviul cu legiunile romane, îi înfrânse pe daci şi-i alungă până în cetatea lor. Romanii împresurară cetatea şi o luară prin trădarea unui ostaş. Dacii văzându-se trădaţi, ca să nu cadă în mâinile duşmanilor, ştiură a muri invitând unul pe altul a se ucide între sine. De aici Crassus paşi în contra cetăţii Genucla, unde se ţineau trofeele luate de la Caius Antonius. Domnul acestei cetăţi era Ziraxas - rege şi el al unei părţi a geţilor. Mult se luptară romanii ca să ia această cetate, căci era cea mai fortificată dintre cetăţile Daciei. Ziraxas scăpă cu fuga şi se duse la sciţi spre a cere ajutor. Crassus se întoarse la Roma victorios. Regele geţilor, Oroles se duse şi el la Roma, unde Augustus îi dărui, pentru ajutorul dat lui Crassus, titlul de „amic şi aliat al poporului roman”. Acestea se petreceau între anii 30-20 înainte de Cristos.

Dar n-apucară bine romanii să iasă din Dacia şi, pe când M. Licinius Crassus intra în Roma cu triumf, dacii se uniră cu toţii şi-şi aleseră rege pe Cotiso. Trecură îndată Dunărea şi începură a prăda provinciile romane. Augustus îi trimise contra lor la Dunărea de sus, pe Drusus şi pe Tiberius, iar la Dunărea de jos pe C. Lentulus, supranumit Getulicus. C. Cornelius Lentulus se lupta grozav cu dacii, îi respinse peste Dunăre şi construi pe lângă acest fluviu de-a dreapta şi de-a stânga, castre şi fortăreţe, întărindu-le cu oşti, spre a-i ţine la respect pe daci. Dacii însă, pe care istoricul Florus îi numeşte de necaz „gentem difficillimam”, atacară toate întăriturile. Romanii rezistară cu putere şi în luptele ce ţinură uciseră trei domni de-ai dacilor. Iritaţi şi exasperaţi, dacii se uniră cu panonii şi cu sarmaţii şi tot se luptară contra romanilor până la anul 10 î.Cr.

Drusus şi Tiberius se bat şi ei la Dunărea de sus cu germanii şi cu dacii. Această expediţie dictată de Augustus peste toată Dunărea, era o mişcare strategică şi politică. Una din cauzele pentru care geţii şi dacii nu s-au dat de tot romanilor era speranţa lor în germani, cum zice Strabon, „care erau necontenit în luptă cu romanii”.

Poziţia geografică a Daciei, gurile Dunării, care de secole au aţintit cugetările bărbaţilor politici, desele relaţii ale dacilor cu sciţii şi sarmaţii, germanii având ochiul pe Dunăre, iată chestiuni importante la care se gândeau Cezar şi Augustus şi care au dictat acesta expediţie colosală. Octavian a socotit să facă o mişcare imensă. Ochiul său nu găsea siguranţă decât prin romanizarea Dunării întregi.

Pisone încă se bate cu dacii, Thracum maximus populus, după cum îl numeşte Florus, imitându-l pe Herodot. Florus ne zice cu această ocazie că dacii erau culţi, ca ei adoptaseră însemnele militare, disciplina şi armele romanilor. Pisone duce prizonieri câţiva domni ai dacilor, în lanţuri, pe străzile Romei. Poporul-rege se sperie văzându-i că mușcă lanţurile, „catenas morsibus tentarent”, dar bat din pumni de-şi însângerau gurile: „feritatem suam ipsi puniebant”.

Apoi la hotarele Daciei, moesii, confundaţi cu dacii, răstoarnă provinciile romane. Istoricii îi numesc „ipsorum barbari barbarorum, horribile dictu!”. M. Crassus şi centurionul Domitius, om de o bărbăţia brutală, care purta deasupra căştii sale un tăciune aprins, încât se părea că iese foc din capul său „foculum gerens super cassidem, suscitatam motu corporis flammam, velut ardenţi capite, fundebat” se bate cu ei (an. 29 î. Cr.). În acest război, moesii erau uniţi cu bastarnii. Crassus îl ucide cu mâna sa pe regele bastarnilor Deldon.

La anul 9 î.Cr., sarmaţii, vecini la nord cu dacii şi adesea uniţi cu ei, pornesc să treacă prin Dacia asupra provincielor romane. După multe şi crâncene lupte pe marginile Dunării şi prin Dacia, ei sunt respinşi de viteazul Coecina Severus. Politica lui Augustus a încercat să-i lege pe daci şi pe geţi de Roma prin legături de înrudire. Împăratul a umblat mult s-o dea pe fiica sa Iulia după Cotiso, regele geţilor sau să-i devină el însuşi ginere lui Cotiso, luând-o de femeie pe fiica acestui rege: „M.Antonius scribit, Cotisoni Getarum Regi despondisse Juliam; quo tempore sibi quoque invicem filiam Regis în matrimonium petisset”. Afacerile dacice ţinură până când aceste naţiuni înfricoşate, daci, geţi, sciţi, sarmaţi, saturate de sânge şi de vijelii, se domoliră şi trimiseră în semn de linişte ambasadori la Roma spre a cere prietenia: „Scythe misere legatos et Sarmatae amicitiam petentes”. Numai când valurile Dunării se liniştiră, August putu să închidă templul lui Ianus cu două feţe: „ausus Caesar Augustus Janum Gerninunt cludere”, şi atunci numai „totius generis humani aut pax fuit, aut pactio”.

Al. Papadopol-Calimah

Alexandru Papadopol-Calimah (1833-1898), istoric, publicist și om politic român, ministru de externe și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, membru şi vicepreşedinte al Societății Academice Române a fost fiul căpitanului de corabie Nichifor Papadopol și al soției acestuia Eufrosina, născută Callimah. Eufrosina era fiica lui Scarlat Callimah Voievod, care a domnit în Moldova și în Țara Românească, la rândul său, fiu și nepot de domnitori ai Moldovei.

Hellanicos

  S-a născut la Mitilene şi a trăit în prima jumătate a sec. V î.Cr., fiind ceva mai tânăr decât Herodot. Hellanicos a adunat mituri şi legende, pe care le-a rânduit în mai multe scrieri, fie după genealogii, fie după ţinuturi şi epoci. Un loc deosebit, pentru istoria ţării noastre, îl are opera sa numită „Obiceiuri barbare”, în care a cules ştiri despre traiul populaţiilor negrecești. Din toate scrierile sale s-au păstrat doar câteva frânturi.

Întemeieri de neamuri şi oraşe

Fr. 66, Athenaioa X, 447 C. Hellanicos în opera „Întemeieri” spune că berea se pregăteşte din rădăcini, scriind astfel: „Ei beau bere făcută din nişte rădăcini, întocmai ca tracii care beau bere pregătită din orz”.

Obiceiuri barbare

Fr. 73. PHOT. SUID., la Zamolxis (ET. M. 407, 45). Scitul fiind robul lui Pitagora, cum ne povesteşte Herodot în cartea a IV-a, înapoindu-se la el în ţară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. Mnaseas spune că la geţi este cinstit Cronos şi că el poartă numele Zamolxis. Hellanicos în „Obiceiuri barbare” zice că [Zamolxis] a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor a trăit într-însa. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zamolxis a fost rob la Pitagora, fiul lui Mnesarchos din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun ea cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Din totdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.

Themistios

  Themistios, cel mai influent sofist din sec. al IV-lea, originar din Paflagonia a trăit cam între anii 317-388. Deşi păgân, a putut deschide o şcoală la Constantinopol şi s-a bucurat de multă trecere pe lângă diferiţii împăraţi, ajungând chiar preceptorul viitorului împărat Arcadius, după ce fusese proconsul şi prefect al Constantinopolului în anii 359 şi 384. De la el ne-au rămas o culegere de comentarii la unele opere ale lui Aristotel şi o colecţie de discursuri, care cuprinde atât pe cele oficiale, de aparat, ţinute în faţa împăratului, cât şi altele cu subiecte morale.

Discursul VIII

Pronunţat la cinci ani de domnie a împăratului Valens

110 B, C. Dar, pe cât îmi pare, tu l-ai întrecut şi pe împărat (Traian), care odată ajuns la domnie, l-a chemat la el pe omul despre care ştia că-i este cel mai mare vrăjmaş şi i-a zis: „Nu fi tulburat, prea bunule, începând cu ziua de astăzi nu vei mai avea un duşman aprig”. Şi pentru cele spuse, acest împărat nu este mai puţin pe buzele tuturor, decât pentru că i-a pricinuit moartea lui Decebal, pentru că a biruit neamul parţilor şi pentru faptul că germanii au ajuns să-i dea ascultare. Într-adevăr, pare că mai mare biruinţă a avut atunci împăratul romanilor, când a făcut să se plece pornirea sa mânioasă în fata dreptei judecăţi, decât să se încline barbarii în faţa ostaşilor săi. De bună seamă, nici incursiunile geţilor n-au adus atâta vătămare imperiului roman cât sminteala lui Nero, ori faptele cele nebuneşti ale lui Domitian.

DISCURSUL X

Despre pace, adresat lui Valens

132 C, D. Este o împrejurare cu totul neobişnuită şi aceea că ai trecut Istrul pregătit pentru război şi ai pustiit de două ori într-un scurt răstimp ţara duşmană, mergând atâta loc până unde niciodată n-au îndrăznit să ajungă solii noştri. Dar oricât de măreţe şi de alese sunt aceste fapte, pe care foarte puţini împăraţi le-au săvârşit vreodată, când îmi vine în minte ziua aceea al cărei martor ocular mi-a fost dat să fiu, atunci o corabie şi anume aceea în care împăratul a încheiat tratatul, îmi pare mai vrednică de admiraţie decât podul lui Xerxes, mulţumită căruia acest stăpânitor a trecut cu armata Hellespontul; nava care a adus pacea îmi pare mai glorioasă decât podul care a transportat războiul. Eu n-am văzut oştiri scitice rânduite pentru luptă, însă am văzut o adunare plină de teamă, un sfat cuprins de groază şi un cârmuitor de oşti romane poruncind regilor sciţi. Eu n-am auzit strigăte de război de-ale barbarilor, ci bocete, plânsete, rugăminţi şi un glas care le stătea bine mai degrabă unor captivi, decât unor oameni care încheiau un tratat. Iată, de bună seamă, ceea ce ar fi înmuiat inima de piatră a cuiva pe care nimic n-ar fi putut să-l înduplece. Dar împăratul i-a trimis la ei acasă pe mulţi soli care nu obţinuseră nimic, în timp ce solia voastră a respectat-o. Şi, pe cât pare, solia pentru sciţi voi aţi încredinţat-o filozofiei, singura care este divină şi în stare, pe drept cuvânt, să îmblânzească mânia.

 133-140. Istrul fără voia lui şi-a văzut unite malurile printr-un pod, atunci când împăratul a trecut pe celălalt mal pentru a se război. Voind să încheie un tratat de pace, fluviul l-a sprijinit şi a aşternut o apă liniştită înaintea triremelor care duceau solia păcii. Ele se legănau pe valuri ca şi cum s-ar fi aflat într-un port. Ai fi zis că navele au prins rădăcini cu ancorele lor. Chiar de la început a cunoscut, venind el în apropierea lor, că se învoieşte ca ei să se bucure de acele lucruri de care aveau dreptul să se bucure, dar n-a hotărât ca soldaţii să se îmbarce. Oastea se revărsa totuşi în cete mari pe mal, ca oameni blânzi şi blajini. Numărul lor era negrăit de mare, atâtea zeci de mii de sciţi erau priviţi (de romani) întâia oară fără nici o teamă.

„Fericitule Atride, născut pentru o soartă norocoasă”, ar fi putut zice atunci cine ar fi privit malurile fluviului: unul strălucind de soldaţi care priveau cu semeţie şi în linişte cele ce se petreceau, celălalt plin de o mulţime învălmăşită de oameni care se rugau, aruncându-se la pământ. S-ar  fi putut spune că tu eşti mai fericit decât Agamemnon, deoarece pe acela îl fericeau doar aceia pe care el îi conducea, pe câtă vreme tu ai fost socotit astfel şi de acei pe care îi aveai în puterea ta şi de oamenii a căror nedreptate o treceai cu vederea. Acela nu era nici măcar un privitor cu simţăminte bărbăteşti al unei lupte de corăbii împotriva elenilor, ci el a stat în cort, la umbra unui acoperiş de aur, ceea ce mai degrabă era un semn al moliciunii decât al bogăţiei. Împăratul însă, chiar şi la încheierea tratatului, vădea tăria pe care n-ar fi avut-o cei care se luptă în război. El a stat în corabie în bătaia soarelui, în culmea arşiţei, din zorii zilei până seara târziu, fără să-şi schimbe înfăţişarea. Coborând din corabie şi luptându-se cu barbarii pentru apărarea dreptăţii, a dobândit o mai strălucită izbândă prin el însuşi, iar la această biruinţă nu mai era nimeni părtaş, nici conducător de oaste, nici căpitan de ceată, nici oştean. Dar la împărat admirasem cuminţenia pe care vedeam că o arată în cele întreprinse şi eram de părere că am de-a face cu o fericită înclinare pe care i-o dăduse Firea, care-l înzestrase cu însuşiri înnăscute. O mare agerime a minţii, o adâncime a cugetării şi un fel de a vorbi curgător, el ştia să înspăimânte şi să fie blând; iar asemenea lucruri n-am putut vedea nici chiar la un orator, care-şi dă osteneala să fie aşa, fiindcă meseria i-o cere. Astfel Pericle şi cel care l-a admirat, pentru că, prin felul lui de a cuvânta, băga spaima în atenieni, când erau prea îndrăzneţi şi îi făcea să aibă din nou îndrăzneală când erau înfricoşaţi, aceia (în comparaţie cu el) îmi par mici.

Aşadar putem vedea că barbarii erau mişcaţi de cuvântarea împăratului, tot aşa precum elenii şi atenienii, ceea ce nu trebuie să ne uimească; erau mişcaţi de cel mai iscusit orator din vremea lor. Şi totuşi ei aveau un susţinător al lor care nu putea fi biruit oricum şi a cărui inteligenţă era barbară, cum îi era limba. Iscusinţa lui în a gândi şi a pătrunde lucrurile era mai mare decât în a săvârşi fapte de arme. Astfel el nu punea nici un preţ pe titlul de rege şi era mulţumit cu acela de judecător. Într-adevăr, prima denumire este una care arată putere, în schimb aceasta din urmă vădeşte înţelepciune. Atunci s-a dovedit într-adevăr că este mult mai greu să susţii un proces decât să împarţi dreptate şi acela care credea că este cel mai bun judecător a fost dovedit că este un orator ridicol. Atât de mult îl întrecea (împăratul) în elocinţă, încât a făcut ca barbarii să-l privească pe apărătorul lor cu bănuială, deoarece i-a pricinuit o luptă cu vorbele, mai grea decât una cu armele. Totuşi, după ce l-a doborât, l-a ridicat, a întins mâna deznădăjduitului şi l-a făcut prieten al său în faţa aceloraşi martori care fuseseră încredinţaţi că suferiseră o nedreptate. Aceasta era calitatea celui care ştia să alunge turburarea pe care o stârnise. Plecă deci foarte mulţumit, stăpânit de simţăminte potrivnice, încrezător şi totodată plin de teamă. El îşi dispreţuia supuşii şi era bănuitor faţă de ei, îşi pierduse încrederea în sine, deznădăjduit, pentru că fusese biruit cu vorba; dar era şi semeţ, pentru că obţinuse tratatul. Putea fi văzută atunci o privelişte cu totul uimitoare şi multă vreme nemaiîntâlnită: romanii acordau pacea şi nu o cumpărau. Nimeni n-a văzut cum numărăm duşmanilor aurul, nici atâţia şi atâţia talanţi de argint, nici corăbii încărcate cu haine, nici suferinţe îndurate mai înainte, când ne bucuram de o pace care era mai împovărătoare decât invaziile şi plăteam anual tribut. Deşi ne ruşinam de această împrejurare, nu spuneam că este vorba de un bir. Măcar că era foarte darnic, împăratul nu s-a ruşinat atunci să fie socotit foarte econom.

Discursul XI

 P. 146 A. Ar putea oare să numească cineva pe vreunul, în timpul domniei căruia să fi înflorit şi strălucit mai mult aceste discipline, care acum înfloresc şi îl însoţesc pe împărat ca nişte tovarăşi de oaste, cinstite datorită lui şi slăvite nu numai la romani şi la eleni, dar şi la barbari? Cârmuitorul acela scit sau căpetenia getică pe care tu ai înspăimântat-o, când s-a răzvrătit, iar după ce l-ai înspăimântat pe omul acela, l-ai chemat la tine şi l-ai îmbărbătat, a privit cu respect filozofia care trecea dincolo, alături de tine, tratatul încheiat cu el şi pacea.

P. 148 D. Vedem că împăratul da dovadă de o atare cuminţenie nu numai în judecarea treburilor unor particulari, dar şi în hotărârile ce le ia pentru binele obştesc. Într-adevăr, pentru ce oare le acordă sciţilor pacea, pe câtă vreme perşilor le-o refuză? Căci amândouă neamurile sunt barbare şi n-au gânduri bune pentru imperiul roman. Dar unul este iute la mânie şi fără judecată, în schimb celălalt ştie să întindă curse şi să înşele.

P. 210 D. Dar iată numele cel mai urât – sciţii - câtă plăcere ne face acum, cât ne înveseleşte şi cum ne-am obişnuit cu el! Ei prăznuiesc împreună cu noi serbarea în cinstea comandantului care i-a învins spre norocul lor şi serbează împreună cu noi triumful repurtat asupra lor. Iar dacă nu au fost nimiciţi toţi, nu trebuie să fie nici o supărare, căci biruinţele obţinute prin convingere şi bunătate nu se cade să-i nimicească, ci ele trebuie să-i facă mai buni pe acei care au pricinuit necazuri. Admit că ar fi fost uşor pentru noi să-i omorâm şi să le facem orice, fără ca noi să avem de suferit ceva din partea lor, cu toate că, din cele ce s-au întâmplat adesea, nu acestea trebuiau să urmeze şi era potrivit să se întâmple. Dar, aşa cum am spus-o, să presupunem că acesta era în putinţa noastră. Oare ar fi fost mai bine să umplem Tracia cu morţi decât cu agricultori? Să o facem să fie plină de gropi, decât de oameni? Să umblăm prin ea ca printr-un ţinut sălbatic, ori printr-unul cultivat? Să numărăm în ea leşurile celor ucişi, ori să-i numărăm pe plugari? Şi strămutarea în ea, dacă avea să se ivească prilejul, frigieni, bitini, ori să lăsăm să locuiască acolo cei pe care i-au biruit? Aud de la acei care vin de acolo ca aceia prefac în sape şi coase fierul săbiilor şi al platoşelor, că pe Ares îl salută de departe, dar se închină zeiţei Demeter şi lui Dionysos.

Hesychios din Alexandria

 A trăit probabil în sec. al V-lea sau al VI-lea şi este autorul celui mai bogat Lexicon care ni s-a păstrat din antichitate. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Eulogios, Hesychios arată că grămăticul Diogenianos adunase înaintea lui, într-un singur lexicon conţinutul glosarelor cu privire la epopeea homerică, poezia lirică, tragedie, comedie şi oratori. Hesychios spunea că a căutat să completeze această lucrare. Opera sa cuprinde, în ordine alfabetică, termeni rari şi proverbe întrebuinţate de autorii clasici. Lexiconul lui Hesychios are diferite glose etnice, printre care scitice şi trace.

Culegere alfabetică de cuvinte de tot felul

Abakes: fără glas, mut, tăcut. E şi termen de arhitectură. Sciţii zic aşa bărbatului.

Abi: de către. Se zice de către sciţi.

Abie: au aruncat, zic sciţii.

Agly: e numită lebăda de către sciţi.

Adigor: insectă care mănâncă plante, cum e numită de sciţi.

Halonetos: tracii..., când luau sare, dădeau sclavi. Unii însă (înţeleg): ieftin, care preţuieşte puţin.

Anacharsis: un fel de peşte. Şi nume propriu.

Anor: minte, (se spune) de către sciţi.

Aposkythisai: a tăia împrejur (Adică a jupui piele cu păr de pe cap, ca sciţii).

Artimeasa: Afrodita cerească, (numită aşa) de sciţi (Luna).

Astralia: tracul, zic lidienii.

Câmpia lui Ahile: insula lui Ahile, care se cheamă Leuce. Există şi cursele lui Ahile lângă această insulă.

Barygetas: care au greutate şi care sunt geţi.

Basarai: haine purtate de bacante în Tracia.

Bendis: Artemis la traci; la atenieni sărbătorirea zeiţei Bendis

Busbaton: Artemis. (Spun) tracii.

Brynchos: laţ.

Bythizon (cufundând): care bagă la fundul mării. Sciţii.

Genta: carne, măruntaie.

Goitosyron: Appolo. Sciţii.

Ephestioi: slugi, care au vatră şi case. Străini, care stau într-o ţară. Servitorii. Sclavi fugari ai regelui sciţilor.

Zalmoxis: Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitgaora, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că [Zalmoxis] era consacrat lui Cronos [nemuritor].

Zibythide: femeile trace sau tracii nobili.

Zilai: vinul la traci.

Thapsinon [galben]: culoarea galbenă din lemnul plantei thapsos, cu care se vopseşte galben lâna şi părul capului. Unii spun că aceasta este scitică. Şi râul, lângă care creşte lemnul, se numeşte Thapsos. Există şi o rădăcină numită „thapsia”.

Thrattes: piatră la traci.

Istrianides: hainele scitice.

Istros: fluviu care (se numeşte) şi Danubius.

Kanabis [cânepă]: parfum scitic, care are o astfel de putere, încât usucă tot ce e aşezat în apropiere. Există o plantă asemănătoare cu inul, din care femeile trace fac haine. Herodot. Sămânţa acestei plante se arde pentru a produce fum.

Kaprontai: se numeau aşa tracii.

Kararyes: locuinţele scitice. Unii însă (numesc astfel) carele gătite.

Kimmerioi (cimmerieni): sciţi...

Krobyzoi: un neam de traci.

Leba: oraş la traci.

Trib lotobosc: unii (socotesc) Tracia, alţii Egiptul, alţii Sciţia.

Marea zeiţă: zice Aristofan despre Bendis, căci este zeiţă tracă.

Meliteion: o băutură scitică din miere fiartă cu apă şi cu nişte iarbă (hidromel).

Mesple: luna, (numită astfel) la sciţi.

Hormatai: cei care ucid oameni. Sciţi.

Pagaie: câine, în limba scitică.

Parme: armă tracă, armă defensivă.

Peltes: armă tracă; un fel de peşte sărat.

Pelamys (pălămidă), cu y, (este un) peşte din Pont.

Ripai: munţi scitici, de unde suflă vântul Boreas.

Rhomphaia [sabie]: armă defensivă tracă, sabie uşor curbată, sabie dreaptă sau suliţă lungă.

Sagaris: secure cu o singură gură.

Sanaptin: (numesc) pe băutorul de vin.

Sarperdes: nume de peşte. Unii (spun că este) un fel de peşte sărat; alţii (că e) peştele coracin, din apele pontice.

Scalme [sabie tracă]: cuţit mare trac.

Scarke: în limba tracă „bani de argint”.

Sciţi: astfel se spunea unuia dintre neamurile de oameni.

Skythika (scitice): un fel de incălţăminte.

Lemn scitic: (femeia) cea focoasă; unii (numesc aşa planta) thapsia.

Scitic: Cratinos zicea scit lui Hipponicos, fiindcă era roşcovan. (Se cheamă aşa şi aceea) cu care vopsesc femeile lâna.

Ştergar în felul scitic: sciţii jupuiau pielea de pe capetele (duşmanilor) şi o foloseau în loc de ştergare.

Pustiul sciţilor: proverb răspândit de la sciţii fugari din Efes. Se aplică celor ce sunt părăsiţi de cineva.

Ren: animal asemănător cu un cerb a cărui piele sciţii o folosesc pentru haine.

Torelle: exclamaţie de jale tracă, însoţită de flaut.

Tralleis: aşa se numeau mercenarii traci în serviciul regilor, care îndeplineau slujbe în legătură cu uciderile.

Tranipsoi: neam tracic.

Ştefan din Bizanţ

 A trăit în Bizanţ în prima jumătate a sec. al VI-lea şi în jurul anului 520 a alcătuit un lexicon de nume de popoare. Autorul nu călătorise mult şi avea cunoştinţe geografice limitate. Opera sa a fost rezultatul unei munci de compilaţie şi ne-a fost transmisă numai într-un rezumat al lui Hermolaos de pe la anul 700.

Nume de popoare

Agatârşii, un neam dincolo de Haemus. Sunt numiţi aşa fie de la Agathyrsos, fiul lui Heracles, fie, după cum susţine Peisandros, de la thyrsii lui Dionysos. Accentul e grav. Cuvintele în „-sos” de peste două silabe, sfârşind înainte de terminaţie într-un sunet care nu se schimbă, se pronunţă cu accent grav: Magarsos, oraş în Cilicia, Maimorsos, oraş al istrilor. La fel Agathyrsos, nume propriu şi nume etnic. Sunt numiţi şi agathyrsioi, cu valoare de adjectiv posesiv sau de nume etnic.

Cursa lui Ahile, insulă dincolo de Taurida. Există şi o insulă a lui Ahile. Unii îi spun Leuce.

Bastarnii, un neam care locuieşte dincolo de Istru.

Bizone, oraş pontic. Numele etnic poate fi Byzonaios sau Bizonites, dar e Bizonios ca Pallenios.

Bybai, oraş dincolo de peuceţi. Numele etnic Bybaios. E un neam tracic. Etnicul Byzai, ca şi Locroi sau Delphoi.

Getia, tara geţilor. Căci get e nume etnic, nu nume de persoană. E un neam tracic. Există şi la feminin geta, căci astfel se numea soţia lui Filip, fiul lui Amyntas. Ca adjectiv posesiv se zice getic, de unde Getica lui Criton. Şi la feminin getica. Obiceiurile geţilor: înjunghie soţia (pe mormântul) bărbatului şi cântă din citeră când merg în solie. Arian îi numeşte geteni.

Goţii, un neam care a locuit mai înainte lângă (Lacul) Moetic, dar mai târziu s-a strămutat în interiorul Traciei, după cum am spus în cele privitoare la Bizanţ. Îşi aminteşte şi Parthenios din Phokaia.

Daai, neam scitic; sunt nomazi. Sunt numiţi şi dasai, cu s.

Dacia, ţară aproape de Boristene. Dacii, pe care îi numim dai, căci geţi (îi numim) pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, înspre Germania şi izvoarele Istrului. Există şi la atici numele de sclavi Daos şi Geta.

Danubis sau Danusis, fluviul Istru, numit odinioară Matoas. A fost numit astfel în urma unei nenorociri întâmplate sciţilor. Matoas se numeşte în limba elină „nevătămator”, deoarece au trecut de multe ori peste el şi n-au suferit nici o vătămare. Iar Danusis înseamnă în traducere aproximativă „având motiv a greşi”.

Eleutherai, oraş în Boeţia... este şi altul pe fluviul Istru, în Pont, numit aşa deoarece tovarăşii lui Iason, fugind de Aietes, au fost eliberaţi acolo de frică.

Tracia, [de la regele Trac, care a murit odinioară la ei, sau] de la nimfa Tracă, fiică de titan, din care (descinde) şi Doloncos, fiul lui Cronos. Există ţara tracilor, care se numea Perce şi Aria. Numele etnic: trac şi thrassa sau thratta în limba atică (acest nume din urmă înseamnă) şi sclavă din Tracia sau o specie de peşte şi de pasăre. Femininul: traca, de la trac. Se mai spune şi „thraikios”, cu „i” sonor, iar numele etnic şi „Threikes”; şi la feminin „Threissa”, iar ca adverb „thrakisti” (ca tracii), că de la „thrakizo” (mă port ca tracii).

Istros, oraş în Creta... al doilea oraş Istros (se află) în Pont. Numele etnic e Istrios şi Istrieus (istrian). Arian îl numeşte Istria, ca Olbia. Etnicul acestuia e Istrianos, ca Olbianos. Şi, cu schimbare, (se zice) lacul Istrienos, iar la feminin Istriana.

Callatis, orăşel pe ţărmul Pontului: Strabon, în cartea a şaptea. Cică în el s-a găsit un coşuleţ asemănător cu cele de la Thesmophorii. Cetăţeanul (se numeşte) calatian, ca trallian, sardian; de aici Istros Calatinul, care a scris o frumoasă carte despre tragedie. Pare a fi de la Callatia, ca Olbianos (de la Olbia); dacă nu s-a născut cumva de la genitivul ionic Callatios.

Crobyzi, neam la sud de Istru. Hecateus, în (opera) sa Europa. De aici pământul crobyzic.

Niconia, oraş în Pont la gurile Istrului. Strabon, în cartea a şaptea. Numele etnic e niconiat, ca rhitymniat.

Odrysi, neam din Tracia. Strabon, în cartea a şaptea. Se spune Odrysios, Odrysia şi Odrysidai, iar la feminin Odrysiadas şi Odrysis. Este şi un oraş al lor: Odrysa, căruia i se zice şi Odrysia. Se zice şi odrys şi odrysit.

Peuce, insulă în Istru. Locuitorii ei (se numesc) peucini.

Pontul, în mod precis Euxin. Numele etnic e Pontios, Pontia şi Pontias, iar adjectivul posesiv e pontic.

Saixai, neam lângă Istru.

Sarmaţi, neam scitic. Ţara lor (se numeşte) Sarmatia şi Muntele Sarmatic (Carpaţii de la izvoarele Vistulei până la Dunăre).

Sciţi, neam tracic. Mai înainte se numeau nomai; iar sciţi (li se zice) de la Scytes, copilul lui Heracles. Unii (cred că) de la scyzesthai, „a se supăra”, căci sunt foarte supărăcioşi. Se zice deci Scythia, sciţi, scitici, scitica şi (ţara) scitică. Există şi un soi de încălţăminte, ca (sandalele) persane. Iar Scythie (înseamnă şi) „adunătură, mulţime scitică”, (se zice) şi „în ţara scită" şi „fier scitic”. De unde aposcythiasai (înseamnă) „a tăia cu fierul”. Vocativul e Scytha, ca Persa, dar există şi Scythe. Şi femininul Scythis şi Scythaina, ca Cericaina şi scythizein „a trăi ca sciţii”.

Scymniazii, neam (care locuieşte) împreună cu geţii. Eudoxos, în cartea a patra (a lucrării sale) „Înconjurul pământului”, spune: „Scymniazii şi geţii".

Tomeus, oraş lângă Odessos. Strabon, în cartea a şaptea. Numit astfel din cauză că acolo a fost tăiat Apsyrt, fiul lui Aietes, de către Medea şi Iason, pe când fugeau... Cetăţeanului i se zice tomitan, la feminin tomitană. Ar trebui să se scrie cu diftong, ca atarneit.

Trausii, oraş al celţilor („al celţilor", după unele manuscrise, iar după altele „al geţilor”). Neam pe care elenii îl numesc agatârşi. 

Xenofon

 Anabasis

VI, 1, 5. După ce s-au făcut libaţii şi [grecii] au cântat peanul, s-au ridicat mai întâi tracii şi au dansat, înarmaţi, în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi [totodată] se foloseau de cuţite. În cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie.

VII, 3, 21. După ce intrară la ospăţ fruntaşii tracilor de faţă, strategii şi ofiţerii grecilor, precum şi solii trimişi de la vreo cetate, oaspeţii se aşezară la masă în cerc. Apoi fură aduse tuturor măsuţe cu trei picioare. Acestea, cam douăzeci la număr, erau încărcate cu bucăţi de carne şi pâini mari dospite erau înfipte cu o frigare în bucăţile de carne. 22. Măsuţele erau rânduite de obicei în faţa oaspeţilor. Exista următoarea datină de care Seuthes s-a slujit cel dintâi: a luat pâinile ce se aflau în faţa sa, le-a rupt în bucăţi mici şi le-a aruncat cui a socotit de cuviinţă. Acelaşi lucru l-a făcut şi cu cărnurile, numai atât cât să guste. 24. [Paharnicii] de jur împrejur aduceau cornuri umplute cu vin, pe care toţi le luau. 26. În toiul băuturii, a intrat un trac cu un cal alb şi, apucând un corn plin, a zis: „Beau în sănătatea ta, Seuthes şi îţi dăruiesc acest cal. Călare pe el vei prinde pe cine doreşti, iar în caz de retragere, nu ai să te temi de duşmani”.

27. Un altul aduse un sclav tânăr, pe care îl oferi în acelaşi fel, închinând în sănătatea lui Seuthes. În sfârşit, altcineva dărui haine pentru soţia lui. Şi Timasion a băut în sănătatea lui Seuthes, aducându-i în dar o cupă de argint şi un covor în valoare de zece mine (o mină = 4, 366 kg argint). 28. Un anume Gnesippos din Atena s-a ridicat şi a spus că există un minunat obicei străvechi, potrivit căruia cei avuţi trebuie să facă daruri regelui pentru a-l cinsti, iar regele la rândul său să dăruiască lucruri celor ce nu au. „Îngăduie-mi deci - spuse acesta – să-ţi dăruiesc şi eu ceva şi să te cinstesc astfel”. 32. După ce s-a ridicat în picioare, Seuthes a băut cornul său în acelaşi timp [cu Xenofon] şi a vărsat pe el [ceea ce mai rămăsese]. Apoi au intrat unii care suflau în cornuri asemănătoare celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura, ca şi cum s-ar fi slujit de magadis. Seuthes însuşi se ridică, scoase un strigăt de război şi sări cu multă agilitate, ca şi cum s-ar fi ferit de o săgeată. Au intrat şi bufoni...

Ptolemeu

 Originar din Ptolemais (Egipt), Ptolemeu a trăit pe la mijlocul sec. II e.n. la Alexandria, unde a făcut cercetări astronomice şi a scris diferite lucrări, unele fiind astăzi pierdute. Concepţia să geocentrică, expusă într-un manual din care s-au păstrat doar versiunea arabă şi două comentarii, s-a impus în antichitate, a dominat în Evul Mediu până la Kepler, iar în unele privinţe până la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Ptolemeu a pus de asemenea bazele geografiei matematice într-un Îndreptar geografic, în care sunt calculate longitudinea şi latitudinea a 8.000 de localităţi. Această lucrare a reprezentat un mare progres pentru geografia vremii şi a contribuit la întărirea autorităţii ştiinţifice a autorului. Principalul izvor al lui Ptolemeu pentru Îndreptar, mai ales pentru regiunile nordice, a fost Marinos din Tyr, un geograf din sec. II e.n., care a determinat primul longitudinea şi latitudinea localităţilor.

ÎNDREPTAR GEOGRAFIC

II.11.11. Iar la răsărit de munţii Abnobae locuiesc dedesubtul suebilor casuarii, apoi nertireanii, apoi dandutii; dedesubtul acestora locuiesc turonii şi margivii; dedesubtul camavilor, chatii şi tubantii; deasupra munţilor Sudeţi - teuriocaimii, iar sub munţi, varistii; urmează apoi Pădurea Gabreta (a Boemiei, azi); dedesubtul marvingilor locuiesc curionii, apoi hatuorii şi până la fluviul Dunărea parmaicampii; dedesubtul Pădurii Gabreta marcomanii, sub aceştia sudinii, iar până la fluviul Dunărea adrabaicampii ; dedesubtul Pădurii Hercinice (între Sudeţi şi Carpaţi) cvazii, dedesubtul acestora se află minele de fier şi Pădurea Luna (în Moravia), sub care locuieşte un neam mare, baimii, până la Dunăre; iar în continuarea acestora, lângă fluviu, racatriaii şi racataii lângă coturile [fluviului].

II.15.2. Părţile apusene ale acestei provincii (Panonia inferioară) sunt locuite, mai spre miazănoapte, de amantini; mai jos de aceştia, de hercuniaţi; apoi, de andizeţi; pe urmă de breuci; părţile răsăritene însă, cât mai spre miazănoapte, le locuiesc araviscii, iar mai spre miazăzi scordiscii.

III.5.1. Sarmatia europeană se mărgineşte la miazăzi cu iazigii metanasti din locul unde se termină Munţii Sarmatici şi până unde începe muntele Carpatos şi cu Dacia care vine în continuare pe aceeaşi paralelă până la gurile fluviului Boristene şi cu ţărmul Pontului de aici până la râul Carcinites.

6. Apoi, dintre fluviile care se află mai jos de Boristene (Nipru), pe de o parte fluviul Tyras (Nistru) însuşi mărgineşte părţile Daciei şi Sarmatiei de acolo de unde coteşte, până la terminare, pe de altă parte, raul Axiaces curge şi el prin Sarmatia, puţin mai sus de Dacia până la muntele Carpatos.

7. Locuiesc Sarmatia ca triburi foarte mari venedii, pe lângă întreg Golful Venedic; şi, mai sus de Dacia, peucinii şi bastarnii; iar pe lângă toată coasta Meotidei, iazigii şi roxolanii; şi mai spre interior decât aceştia, hamaxobii şi alanii sciţi (sarmaţii).

8. Triburi mai mici locuiesc Sarmatia lângă fluviul Vistula, mai jos de venedi - gitonii, apoi [vin] finii, iar după aceea sulonii. Dedesubtul lor [trăiesc] frugudionii, apoi avarinii - pe lângă izvoarele fluviului Vistula; mai jos de aceştia ombronii, apoi anartofracţii (populaţie celtică), apoi burgionii, mai departe arsieţii (un trib dacic), sabocii, piengiţii şi biesii (probabil triburi dacice),  pe lângă muntele Carpatos.

9. Mai spre răsărit de cei pomeniţi ca fiind aşezaţi mai jos de venedi sunt galindii, sudinii şi stavanii, până la alani. Mai jos de aceştia, igilionii, apoi costobocii şi transmontanii (o ramură a costobocilor), până la Munţii Peucini.

10. Dedesubtul acestora [locuiesc] gelonii, hipopodii şi melanhlenii, dedesubtul cărora [locuiesc] agatârşii, apoi aorsii şi pagiriţii. Pe lângă cotitura fluviului Tanais [trăiesc] oflonii şi tanaiţii, mai jos de care [se află] osilii, până la roxolani. Iar [la mijloc], între hamaxobi şi roxolani, [locuiesc] peucanalii şi exobigiţii. Iar între peucini şi bastarni, [vin] carpianii (triburi dacice pontice), mai sus de care [sunt] gevinii, apoi bodinii. Între bastarni şi roxolani, [sunt] hunii şi mai jos de munţii lor, amadocii şi navarii.

11. Pe lângă lacul Byce [locuiesc] torecazii, iar pe lângă „Alergarea lui Ahile”, taurosciţii. Mai jos de bastarni, lângă Dacia - tagrii şi mai jos de ei, tirageţii.

Aşezarea Daciei

III.8.1. Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu aceea parte a Sarmatiei europene care se întinde de la muntele Carpatos până la cotitură pomenită a fluviului Tyras, la apus cu iazigii metanasti, pe lângă râul Tibiscos, iar la miazăzi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos până la Axiopolis, de unde, până în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru.

3. Locuiesc Dacia în partea cea mai de miazănoapte, dacă începem de la apus: anarţii şi teuriscii (populaţii celtice) şi costobocii, iar dedesubtul lor [vin] predavensii şi ratacensii şi caucoensii, tot aşa, mai jos de aceştia [sunt] biefii, buridavensii şi cotensii şi mai jos de ei albocensii, potulatensii şi sensii (ordessenses sau argessenses), după care [sunt], în partea cea mai de miazăzi, saldensii, ceiagisii şi piefigii.

4. Cele mai însemnate oraşe din Dacia sunt următoarele: Ruconium, Docidava, Porolissum, Arcobadara, Triphulum, Patridava, Carsidava, Petrodava, Ulpianum, Napoca, Potaissa, Salinae, Praetoria Augusta, Sangidava, Angustia, Utidava, Marcodava, Ziridava, Singidava, Apulum, Germizera, Cumidava, Ramidava, Pirum, Zusidava, Polonda, Zurobara, Aizisis, Argidava, Tibiscum, Sarmizegethusa regia, Aquae, Netindava, Tiasum, Zeugma,  Dierna, Acmonia, Drubetis, Frateria, Arcinna, Pinum, Amutrium, Sornum.

Aşezarea Moesiei Superioare

III.9.1. Moesia Superioară se mărgineşte la apus cu Dalmaţia, pe aceeaşi linie pomenită, [linie] mergând de la gura râului Savus şi până la muntele Scardos; la miazăzi, cu o parte a Macedoniei pe linia trasă de aici la muntele Orbelos, până la punctul unde se termină ea, la răsărit cu o parte a Traciei, de la punctul terminal până la râul Ciabrus, pe lângă Moesia Inferioară, până la unirea râului Ciabrus cu Dunărea, iar la nord se mărgineşte cu acea parte a fluviului Dunărea de aici şi până la râul Savus.

2. Locuiesc părţile de lângă Dalmaţia ale acestei provincii tricornensii; părţile de lângă râul Ciabrus, moesii; cele de la mijloc, picensii, iar cele de lângă Macedonia, dardanii.

3. Pe fluviul Dunărea sunt oraşele: Singidunum, Tricornium, Viminacium, Taliatis, Egeta, Dorticum, Ratiaria moesilor colonie.

Aşezarea Moesiei Inferioare

III.10.1. Moesia Inferioară se marginește la apus cu acea parte a râului Ciabrus despre care am vorbit; la miazăzi, cu partea Traciei de peste muntele Haemus de la [râul] Ciabrus până la Pont, la miazănoapte cu acea parte a fluviului Dunărea ce merge de la pomenitul râu Ciabrus până la Axiopolis şi cu Dunărea, care de aici încolo poartă numele de Istru, până la vărsarea ei în Pont.

2. Apoi partea de miazăzi a acestei diviziuni îşi întrerupe cursul cu puţin înainte de vărsarea în Pont. Partea mai de la miazănoapte, care formează o baltă numită Thiagola, se varsă în Pont prin gura numită tot Thiagola sau Psilon. Partea mai de miazănoapte se desparte şi ea în două, partea mai de miazănoapte a acestei despărţituri se varsă prin gura Pseudostomo, iar partea mai dinspre miazăzi se varsă prin gura numită Caton.

3. Coasta de miazănoapte a Moesiei se mărgineşte cu ţărmul Pontului ce vine după acele guri, până la punctul terminal pomenit de lângă Tracia. Ţinuturile din partea de apus a Moesiei Inferioare sunt locuite de tribali, iar cele răsăritene mai jos de gura Peuce de troglodiţi; iar gurile, de peucini. Ţinuturile de pe lângă Pont la ocupa crobisii. Mai sus de aceştia se află oinensii şi obulensii. Ţinuturile aşezate însă la mij]oc sunt locuite de dimensi şi piarensi.

7. Ţărmul începând de la gura cea mai de miazănoapte a Istrului şi până la gurile fluviului Boristene şi ţinutul din interior, până la fluviul Hierasos, este locuit mai jos de tirageţii sarmaţi (geţi) şi de harpi (carpi?), iar mai sus de peucini, de către britolagi (celtici).

9. Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o sunt insula numită Boristene şi insula lui Ahile sau Leuce (Insula Şerpilor).